Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca
oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de
copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut
într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot
ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de
milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu
ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.
Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea
părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se
dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi
suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati
sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm
la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi
acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi
şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”
Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie,
locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne
jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri.... Dacă
o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi,
pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.
Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă,
sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru
ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că
ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.
Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem
acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori
îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui
să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când
unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?
În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de
când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru
că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc
acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt
luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar
adoptaţi.
Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi
nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare
binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi ... nu zâmbesc prea
des... şi par împovăraţi de griji multe.
Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să
fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins
şi abătut din lipsa dragostei.
Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El
spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra
copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri,
să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi
este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire
profundă!
Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?
Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de
obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa
rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai
pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a
înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.
Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate
mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au
trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar
după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.
Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea
e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi
împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la
fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o
şansă.
Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon,
care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon
se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în
pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului
Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea
şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva
celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales
de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat... numai Dumnezeu
ştie!
Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi
oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.
Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru
că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul
înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)
(Claudiu)
Sursă: Ortodoxia Tinerilor
