Când copilul nu ascultă… catastrofa noilor curente de “educație liberală”, anti-autoritară. Repudierea respectului și construirea micilor tirani. Încotro duce duhul trufiei și al neascultării în educația copiilor?

Cum a ajuns “obrăznicia” să fie propovăduită ca “virtute”, mergând chiar până la cele mai aberante manifestări?

Împărăteasa virtuţilor

„Ascultarea este împărăteasa virtuţilor copilului, şi dacă acesta are ascultare, în el se dezvoltă toate bunele însuşiri sufleteşti”, scria la începutul secolului al XX-lea cunoscutul scriitor şi teolog ortodox N. Pestov – iar Sfântul Ioan din Kronstadt se exprima şi mai precis, şi mai dur:

„Capriciul e începutul stricăciunii inimii, rugina inimii, molia dragostei, sămânţa răutăţii, urâciune înaintea Domnului.”

Neascultarea primilor oameni, Adam şi Eva, a atras după sine o catastrofă universală, ale cărei urmări le simte fiecare dintre noi pe propria piele. Odată cu păcatul a intrat în lume moartea, au intrat bolile, necazurile, neplăcerile de tot felul. Amintirea acestei catastrofe, deşi ştearsă, e vie până în ziua de astăzi. Neascultarea copiilor n-a fost considerată bună şi corectă nici măcar la popoarele care nu recunosc Biblia drept carte sfântă sau în mediile atee. Lucru absolut firesc: pentru copil, acest tip de comportament e periculos, iar pentru adulţi este jignitor, căci atunci când copilul, pe care părinţii, în virtutea vârstei lui, îl deservesc total, începe să le dea ordine, adulţii sunt coborâţi în mod automat la poziţia de slugi. Fireşte, autoritatea lor se prăbuşeşte. Copiii simt cu mare fineţe răsturnarea ierarhiei familiale şi încearcă să se folosească de ea în scopuri egoiste, reacţionând cu forţă şi francheţe copilărească, fără menajamente. „Dă-mi, adu-mi, ia asta de aici, ieşi afară şi să nu îndrăzneşti să mă contrazici, că altfel ţi-arăt eu ţie!” – iată „crezul” micului „proprietar de sclavi”. Desigur, o asemenea atitudine, chiar dacă era admisă, dintr-un motiv sau altul, în unele familii, atrăgea întotdeauna oprobriul celor din jur. Părinţii peste măsură de îngăduitori auzeau din toate părţile: „Aveţi grijă, că veți avea mari necazuri cu el (ea)! Se poate aşa ceva, să stricaţi copiii în halul ăsta!”

Copii fără adulţi

Totuşi, în ultimele decenii oamenii aud tot mai des cu totul altceva. Educaţia este numită „presiune”, pedeapsa – „constrângere”, adulţii sunt asiguraţi că cei mici urăsc didactica şi că pedagogia trebuie să fie „nedirectivă”:

„Dumneavoastră să expuneţi diverse puncte de vedere, şi copilul să aleagă singur, că doar este persoană liberă! Ce drept aveţi să îi dictaţi cu cine să se împrietenească, la ce filme să se uite, dacă e cazul sau nu să se joace pe calculator, să întreţină sau nu relaţii intime, să consume sau nu narcotice? Încercaţi să-l convingeţi, iar dacă nu reuşiţi resemnaţi-vă: înseamnă că nu aţi ales cuvintele potrivite ori n-aţi ştiut să vă impuneţi autoritatea.”

Dar cum poţi să-ţi impui autoritatea în faţa unui copil care din fragedă pruncie s-a obişnuit cu faptul că poate să nu asculte de tine dacă nu eşti „convingător”? Este limpede că pentru omul care s-a obişnuit să facă doar ce vrea lege este numai cuvântul propriu, iar de ceilalţi ascultă numai atâta timp cât asta nu intră în contradicţie cu propria lui voie şi cu propriile lui dorinţe.

Sunt deja ani buni de când politicienii cu înclinaţii liberale fac lobby pentru introducerea la noi a sistemului aşa-numitei „justiţii juvenile”, în cadrul căreia copiii ar căpăta posibilitatea de a-şi da în judecată părinţii dacă aceştia le încalcă drepturile. În ţările unde a fost introdusă justiţia juvenilă părinţii pot fi privaţi de drepturile parentale pentru că… nu-şi lasă copilul să se joace pe calculator, îl pedepsesc fiindcă trage chiulul de la şcoală, nu-l lasă la discotecă sau într-o tovărăşie dubioasă. Da, da! Ei îşi lipsesc copilul, vă daţi seama, de dreptul la odihnă, la comunicare, la autorealizare creatoare… În America mulţi copii discută acum cu părinţii de pe poziţii de forţă, ţinând degetul pe butonul telefonului mobil şi ameninţându-i că dacă refuză să le satisfacă pretenţiile sună la 911 şi se plâng că sunt supuşi violenţei psihice. Iar la începutul anului 2006 cadrele didactice din Germania au organizat o grevă de masă, cerând guvernului să le restituie măcar câteva pârghii de influenţare a copiilor.

– A devenit imposibil să-i mai înveţi ceva! – se tânguie dascălii. – Nu ne ascultă deloc. Noi le spunem: „Copii! Astăzi o să parcurgem cutare temă”, iar ei răspund: „N-aveţi decât, dar fără noi” – şi asta în şcoala primară! Iar în clasele mari este ceva de nedescris. Cei care le-au dat copiilor dreptul să-şi bată joc de cadrele didactice n-au decât să le predea singuri. Noi ne spălăm pe mâini.

Pentru ca cititorii noştri, care încă nu au văzut cu ochii lor toate urmările justiţiei juvenile, să înţeleagă cum anume arată samavolnicia copiilor în ţările care ne-au luat-o înainte în această direcţie, voi da un exemplu din cartea Micul tiran a cunoscutei psiholoage germane Jirina Prekop:

„Învăţătoarea a scris ceva pe tablă. Deodată, Alexander s-a năpustit asupra ei ţipând: «Cum îndrăzneşti să ocupi toată tabla? Jumătate este a mea!» – şi, cât ai clipi din ochi, a şters ceea ce era scris pe tablă. Învăţătoarea i-a spus liniştită să se întoarcă la locul lui. Alexander a strigat şi mai înverşunat: «Nu plec, mai bine cară-te tu!», după care a băgat de seamă că învăţătoarea păstrează un calm total şi chiar zâmbeşte (Ce-i rămânea de făcut, sărmana? Să-l dea afară din clasă pe huligan nu are dreptul, iar dacă ţipă la el va fi acuzată de cruzime faţă de copil – n.a.), iar colegii, parcă în ciuda lui, au început să râdă. A fugit repede pe coridor, unde a început să bată cu pumnii într-un dulap şi să strige: «Să se care! Să se care!» Din toate sălile de clasă au ieşit în grabă învăţătorii şi elevii, care au încercat să-l consoleze pe sărmanul copil, după care l-au dus acasă. Medicii au început atunci să suspecteze că Alexander suferă de fobia şcolii.”

Iată acum exemple de acaparare a puterii asupra părinţilor:

„Sven îşi trezeşte mama nopţile, cere să i se aprindă lumina şi să i se aducă sticla cu apă, din care, totuşi, nu vrea să bea. Pe urmă «emite legi», potrivit cărora mama trebuie să-l poarte în braţe prin tot apartamentul. El dictează regulile utilizării întrerupătorului şi, în fine, îşi forţează mama să se joace cu maşinuţa lui urmând indicaţiilor lui regizorale…

Irena reuşeşte noapte de noapte, la orele 2:20 fix – poţi să-ţi potriveşti ceasul după ea –, să-şi facă mama s-o ia la ea în pat. Pe urmă mama nu are însă voie să se culce, ci este obligată să şadă cu picioarele încrucişate, s-o legene pe copilă în braţe şi să-i cânte cu glas scăzut melodia unui cântec de leagăn – doar melodia, căci dacă mama începe să cânte cuvintele, Irena protestează cu ţipete pătrunzătoare…

Culcându-se, Ralf insistă ca mama lui să şadă pe marginea patului şi să-i ţină mâna într-a ei până când el adoarme. Nu-i dă voie mamei nici să se întindă, nici să-l mângâie, nici măcar să-i ia mâna dreaptă în locul mâinii stângi…

Jan, în vârstă de cincisprezece luni, a fost dus într-o clinică pediatrică din cauza epuizării extreme de care suferea. Începând din luna a şaptea, Jan s-a hrănit doar cu laptele mamei, refuzând orice altă hrană. Mama s-a împăcat bucuroasă cu situaţia, dar nu-i ajungea laptele ca să-l sature pe copil. Jan îşi trezea mama de trei ori pe noapte, cerând să fie hrănit la sân, iar dacă mama îl refuza, el încerca să-i rupă cămaşa de noapte şi o muşca de piept până la sânge.

Mario, în vârstă de 7 ani, mănâncă numai checuri şi pesmeţi. Da, poate să mănânce orice altceva, dar cu o singură condiţie: ca deasupra lui să fie deschisă o umbrelă…

Katrin avea un an atunci când părinţii au plecat cu ea în munţi. Voiau să renunţe pentru o vreme la stilul citadin de viaţă, aşa că au hotărât să se descurce fără automobil, fără căruţul de copil şi fără televizor. În timpul peregrinărilor montane, tatăl o purta pe Katrin pe umeri. Fetiţa se bucura mai ales când tatăl sărea de pe o piatră pe alta. Odată, obosind, acesta a vrut să se oprească pentru a se odihni, dar Katrin a pretins să meargă mai departe, lovindu-şi tatăl în cap cu pumnişorii din răsputeri. Tatăl s-a supus, dar situaţia s-a repetat, şi odihna a devenit tot mai rară…”

La noi, un astfel de comportament este deocamdată motiv de consult psihiatric (cu toate că, de obicei, nici măcar copiii grav bolnavi nu sunt răzgâiaţi atât de tare încât să-şi permită să se comporte astfel cu adulţii).

După cele descrise mai sus nu te mai miri când citeşti în aceeaşi carte:

„În S.U.A. statisticile au arătat că sunt două milioane de părinţi cu care copiii se poartă crud (este vorba tocmai de violentarea părinţilor de către copii).”

Capriciul – o marfă la modă

Totuşi, adepţii „valului antiautoritar” nu se potolesc. Ei fac reclamă în fel şi chip neascultării, străduindu-se nu numai s-o elimine de pe lista viciilor, ci şi s-o ridice la rangul de virtute. Capriciul devine o marfă la modă. Acum, pe piaţa mondială este promovată intens păpuşa Bratz, care în engleză înseamnă „puştoaice obraznice”. Barbie, care nu demult îi şoca atât de mult pe adulţi cu sexualitatea sa necopilărească, pare acum o imagine a castităţii în comparaţie cu noile păpuşi, care sunt înzestrate cu aspectul exterior al prostituatelor – iar booklet-ul în care li se face reclamă le oferă fetiţelor directive comportamentale precise:

„Simte-te prinţesă adevărată: sigură de sine, zburdalnică şi sclipitoare!.. Sărbătoreşte-ţi independenţa, fii la modă, arată-ţi temperamentul aprins!.. Ia puterea în propriile mâini!.. Noaptea! Cea mai potrivită vreme pentru a cuceri oraşul! Vesela gaşcă Bratz a ieşit noaptea pe străzile capitalei! Stilul lor este foarte îndrăzneţ, chiar obraznic! Trecătorii încremenesc îndată ce apar la orizont Bratz.”

Eu cred că şi noi o să încremenim în curând când generaţia Bratz, crescând, va ieşi pe străzile noastre. Nu va mai fi doar tineretul tupeist, care înjură, al „generaţiei Barbie”, ci ceva esenţialmente nou. Copilul care s-a obişnuit de la o vârstă fragedă (după cum se arată în acelaşi booklet de reclamă, Bratz sunt destinate copiilor în vârstă de la 3 ani în sus) să se joace de-a pornodivele şi să le imite modul de viaţă nu are cum să nu se vatăme. Deocamdată e prematur să emitem judecăţi cu privire la profunzimea acestei vătămări: în ţara noastră n-au avut încă loc asemenea experimente educaţionale (cel puţin nu la nivel de masă) – dar este evident că aşa ceva nu poate să rămână fără urmări.

Oare nu ca o pregătire a schimbărilor viitoare este indusă în conştiinţa maselor ideea: „Copiii sunt mai înţelepţi ca noi şi, ca atare, trebuie să-i înveţe pe adulţi”, nu dimpotrivă, aşa cum a fost dintotdeauna? De altfel, cred că nu întâmplător a început să capete rezonanţă şi tema copiilor „indigo”, chipurile „noi”, aparte, „stelari”, dotaţi cu capacităţi suprafireşti, cu clarviziune.

Propagandiştii „fenomenului indigo” afirmă că aceste personalităţi de valoare nu trebuie educate. Ele însele pot educa pe oricine, fiindcă „ştiu totul despre toţi”.

„Auzim chiar avertismente care sună mai curând a ameninţări: chipurile, din cauza atitudinii incorecte faţă de ei copiii «indigo» pot pur şi simplu să se transforme în copii-ucigaşi, fiindcă atunci când simt că în calea îndeplinirii „misiunii lor speciale” apar obstacole, „nu le rămâne nimic de făcut decât să înlăture ceea ce, după părerea lor, îi împiedică”, scrie jurnalista A. Dobrosoţkih, citând un îndrumar de educare al acestor copilaşi. Şi adaugă:

„Pentru atingerea scopului lor suprem, copiii «indigo» – după părerea celor care le fac reclamă – nu se dau în lături de la nimic.”

Este cumplit când ne închipuim ce viaţă ne aşteaptă dacă vom sta cu mâinile în sân şi vom lăsa să se împlinească profeţiile întunecate.

De ce nerespectarea ierarhiei înseamnă moarte?

În cartea Blestemul lui Ham, pe care am scris-o împreună cu Irina Medvedeva, am citat deja următorul pasaj al arhimandritului Rafail Karelin, dar mi se pare atât de important, încât îl voi reproduce încă o dată:

„În planul sufletesc, a cincea poruncă reprezintă învăţătura despre ierarhie. Trebuie să ne supunem verigii superioare în unicul lanţ ierarhic (ca şi cum ne-am conecta la o reţea energetică) – să ne supunem, pentru a avea posibilitatea de a recepta. Aici, nesupunerea faţă de cei mai mari este autoexcludere din structură. Fără a respecta ierarhia şi subordonarea sunt imposibile orice societate şi orice sistem, începând cu familia şi terminând cu statul – mai mult decât atât, începând cu atomul şi terminând cu cosmosul” (Arhim. Rafail Karelin, Ştiinţa de a muri sau arta de a trăi).

Şi, într-adevăr, fără respectarea ierarhiei (care presupune neapărat ascultare) totul începe să se degradeze. Revolta „copiilor” împotriva „părinţilor” sau a straturilor „de jos” ale societăţii împotriva celor „de sus” duc la răzmeriţă, la revoluţie. Iar revoluţia seamănă haos. Structurile statale, sociale, sunt paralizate, viaţa socială se dezagregă.

Bineînţeles, în condiţii de haos mortalitatea creşte drastic, şi doar odată cu întărirea unei noi puteri (adică odată cu stabilirea unei noi ierarhii) sau cu înăbuşirea răzmeriţei şi restabilirea structurii ierarhice anterioare apare o anumită stabilizare.

Un tablou asemănător se observă şi la nivelul familiei. Acolo unde copiii nu ascultă de părinţi, iar aceştia din urmă se luptă între ei pentru întâietate, domneşte dezbinarea şi chiar vrajba. Adeseori, familiile de acest fel se destramă – iar dacă nu se ajunge la divorţ, copiii oricum cresc într-o atmosferă care îi mutilează psihologic. În acest haos se dezvoltă adeseori diverse boli psihosomatice, care bineînţeles că nu prelungesc viaţa omenească, ci dimpotrivă. Mulţi adolescenţi din familii cu probleme fug de certurile dintre părinţi pe stradă, ajung în grupa de risc, pot muri prematur – şi, în orice caz, chiar şi în cazul unei evoluţii cât se poate de favorabile a evenimentelor, un astfel de copil primeşte începând cu o vârstă fragedă amprenta unor modele de comportament greşit, distructiv. Acestea i se întipăresc profund în suflet, şi de aceea îi vine apoi foarte greu să scape de aceste stereotipuri dăunătoare – iar dacă atunci când, ajuns la vârsta maturităţii, va reacţiona la anumite situaţii la fel cum se reacţiona în familia lui ori să construiască în acest fel relaţiile cu ceilalţi, cel mai degrabă îşi va rata viaţa de familie, ba poate nici nu va dori deloc să aibă familie şi copii, cu atât mai mult că acum există stimuli în acest sens: propaganda antifamilială este transmisă masiv pe cele mai diferite canale, începând de la mass-media pentru adolescenţi şi tineri şi încheind cu unele programe şcolare şi chiar jucării pentru copii (v. mai sus despre Bratz).

În familiile unde generaţia tânără dă comenzi celei mai în vârstă, la copii se dezvoltă, în plus, o mulţime de vicii: egoismul, capriciozitatea, grosolănia, lipsa de sensibilitate sufletească, cruzimea, lenea, iresponsabilitatea şi alte calităţi dăunătoare unei vieţi normale. Nu este greu să ne închipuim ce haos ar apărea dacă majoritatea oamenilor ar ţine-o întotdeauna pe-a lor şi nu şi-ar asuma răspunderea pentru nimic. Societatea ar ajunge mai rău decât o junglă, fiindcă în haitele de fiare ierarhia este respectată cu mare stricteţe: ar ajunge ceva de o sălbăticie totală, demonică.

Iată ce spune despre rădăcinile duhovniceşti ale neascultării igumenul N., a cărui carte De care lucruri se vrea să fim mântuiţi: OZN-urile, percepţia extrasenzorială, ocultiştii, magicienii a cunoscut deja numeroase ediţii:

„În Evanghelie citim cum Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a ascultat de părinţii Săi. Iată «piatra din capul unghiului» educaţiei. Domnul i-a dat omului a cincea poruncă. În Sfânta Scriptură se spune în mod direct ce atitudine trebuie să aibă copiii faţă de părinţi: să-i cinstească, să-i respecte. Este vorba în primul rând de ascultare. Aceasta este cu totul indispensabilă sufletului nostru, căci după cădere omul s-a molipsit de trufia diavolească. Tocmai prin ascultare se vindecă şi se dezrădăcinează păcatul trufiei, care se află în sufletul fiecărui om. Ca atare, trebuie neapărat să educăm la copil capacitatea de a-şi supune voia voii părinţilor iubitori. Pentru o minte imparţială este absolut evident că tatăl şi mama supun şi direcţionează voia copilului ca să-i dea ceva bun, ca să-l ferească de rău. Neavând nici experienţă de viaţă, nici capacităţi analitice dezvoltate, copilul nu e în stare să priceapă consecinţele dorinţelor şi faptelor sale, precum şi faptul că ceea ce i se pare bun poate duce la urmări grave. De aceea, ascultarea e binefăcătoare pentru educarea personalităţii copilului, pentru a se nimici în el sentimentul că este excepţional, ce reprezintă o manifestare a trufiei – păcatul de căpetenie. Când în copil precumpănesc răutatea, trufia incredibilă, refuzul de a se supune părinţilor, dascălilor ş.a.m.d., acesta este un semn de boală sufletească, iar din punctul de vedere al Ortodoxiei un astfel de copil se află sub înrâurirea duhului rău. Acest duh – altfel spus demonul, care se poate sălăşlui în om – este extrem de trufaş. Trufia e temelia temeliilor întregii lumi demonice. Demonii au căzut de la Dumnezeu tocmai prin trufie. De aceea, copilul aflat sub înrâurirea duhului rău este, în primul rând, neascultător, se comportă provocator. El nu vrea să asculte de nimeni.”

Şi – voi adăuga de la mine – un astfel de copil neascultător va da de necaz mai devreme sau mai târziu, fiindcă satana este vrăjmaşul neamului omenesc, ucigaş de oameni dintru început, lucru despre care dă mărturie chiar una dintre denumirile lui: Avaddon, în ebraică „pierzătorul”.

Cum să nu ne amintim aici că tocmai pentru păzirea poruncii a cincea i s-a făgăduit omenirii fericire şi viaţă lungă? Toate celelalte porunci au fost date fără nici o fundamentare, ca nişte imperative, pe când a cincea – să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta – e singura care arată şi consecinţele: ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.

Pe ce teren creşte neascultarea?

Din fericire, majoritatea părinţilor de la noi n-au apucat încă să se molipsească de duhul pedagogiei „liberale” şi nu sunt gata să devină marionete în mâinile copiilor-tirani. Până şi cei care în primii ani îi dau voie copilului să li se urce în cap se dezmeticesc atunci când copilul merge la grădiniţă şi încep mustrările, sau când vine vremea şcolii, iar copiii capricioşi nu se integrează în colectiv, nu ascultă de învăţătoare şi refuză cu îndărătnicie să se lupte cu dificultăţile. Întrucât acum prestigiul studiilor e înalt, rezultatele şcolare slabe sunt, probabil, un mijloc neîntrecut de a-i activa în acest sens pe părinţi, şi atunci aceştia receptează cu totul altfel cuvinte ca acestea:

„Fără ascultare e imposibil să înveţi ceva cu adevărat: pentru a-ţi însuşi cunoştinţe, oricare ar fi ele, este nevoie de ascultare. De aceea, cel mai frecvent omul trufaş se condamnă singur la o ignoranţă cu neputinţă de stârpit, mai ales în planul duhovnicesc” (arhim. Rafail Karelin)

– Deşi şi aici pot exista, desigur, excepţii. Cunosc o mamă care respecta atât de mult „dragostea de libertate” a fiului său, încât în clasa întâi acesta a stat jumătate de an sub bancă fără ca femeia să fie câtuşi de puţin neliniştită.

– Ce să-i faci dacă se plictiseşte? – dădea ea din umeri. La urma urmei, este problema învăţătoarei. Trebuie să ştie să-l abordeze pe copil.

Întrucât şcoala era particulară, comportamentul lui Alexandru a fost acceptat cu resemnare. Totuşi, până la urmă a trebuit ca el să fie retras din şcoală, deoarece, văzând că scapă mereu nepedepsit, a început să perturbe în mod serios orele, iar părinţii celorlalţi elevi s-au dovedit a nu fi atât de mari admiratori ai „libertăţii” lui Alexandru cum ar fi vrut mama lui.

Lucruri de acest gen se întâlnesc însă rar – deocamdată. Mult mai frecvent, fiind de acord în mod teoretic cu necesitatea ascultării, adulţii pur şi simplu nu se pricep s-o obţină şi vor să fie sfătuiţi cum să facă asta. Bineînţeles, e indispensabil să fie construit un sistem de încurajări şi pedepse care să fie potrivit copilului respectiv, luându-se în considerare particularităţile lui şi resursele lui psihologice. Acest sistem nu este însă decât un ansamblu de metode. Lipsit de o bază serioasă, el nu va funcţiona la puterea maximă – iar baza trebuie să fie atitudinea părinţilor faţă de Dumnezeu, faţă de stat, faţă de cei din jur şi, bineînţeles, a unuia faţă de altul şi faţă de copii.

„Ascultarea, avertiza cândva Irineu, episcopul Ekaterinburgului şi Irbitului, este o plantă ce nu poate creşte şi nu se poate maturiza în orice casă: ea se maturizează numai acolo unde terenul este favorabil. Din păcate, există însă familii în care nimic nu favorizează educarea copiilor în duhul ascultării. Este vorba de toate familiile în care domneşte duhul «liberei cugetări», al nerespectării legilor dumnezeieşti şi omeneşti – acel duh care nu vrea să ştie de nici o autoritate. Acum majoritatea recurge, de obicei, la ajutorul legii dumnezeieşti sau omeneşti numai atunci când consideră că le este util şi comod să facă asta. Acolo unde părinţii sunt molipsiţi de acest duh, copiii nu pot fi educaţi în ascultare… În unele familii, Dumnezeu e ultima persoană căreia i se dă atenţie; nu este acceptabil să se vorbească despre El… Mulţi nici nu se gândesc că există anumite obligaţii faţă de Dumnezeu, şi cel care îndeplineşte aceste obligaţii aşa cum trebuie stârneşte în societate cel puţin uimire. Copilul vede şi aude toate acestea – şi ce concluzie va trage el? Una foarte simplă: dacă tata nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, nu ascultă de Dumnezeu, înseamnă că şi eu pot să nu-l cinstesc pe tata şi să n-ascult de el; dacă Dumnezeu şi poruncile Lui sunt o născocire, născocire e şi porunca a cincea; prin urmare, pentru mine părinţii nu au nici o însemnătate. Trebuie să fiţi de acord că din această perspectivă logica va fi de partea copiilor!”

Cuvintele acestea, care au fost scrise cu destul de mult timp în urmă, înainte de revoluţia bolşevică, au devenit, din păcate, şi mai actuale.

„În orice loc nu sunt recunoscute şi respectate autoritatea dumnezeiască şi cea statornicită de Dumnezeu, în orice loc unde legile sunt împlinite doar de frică, nu există teren pentru a educa ascultarea, scria Episcopul Irineu. Cine dispreţuieşte autoritatea dumnezeiască, autoritatea Bisericii, autoritatea oricărei conduceri, nu poate cere de la copiii săi să respecte autoritatea lui părintească, şi cine nu ascultă de bunăvoie şi din sentimentul datoriei de aceste autorităţi, niciodată nu-şi va putea educa copiii în duhul ascultării.”

Or, ce văd şi ce aud copiii încă din faşă în numeroase familii contemporane? Mama se încontrează cu tatăl; de părerea bunicilor nu se ţine cont, ba deseori este primită cu ostilitate, şi aşa mai departe; criticarea autorităţilor a devenit o parte a fondului obişnuit al vieţii noastre. În general, individualismul e subliniat şi ridicat în slăvi în fel şi chip. Copilul, chiar dacă nu înţelege bine ce se întâmplă, oricum sesizează intuitiv esenţa şi se molipseşte de duhul anarhiei. Situaţia este tragică. Cred că nici nu realizăm pe deplin tragismul ei, întrucât ne aflăm în ea şi nu ne putem abstrage pentru a da o apreciere obiectivă. Ea este complicată şi de faptul că autorităţile dau, într-adevăr, deseori prilej de critică şi chiar de împotrivire. Oare este posibil, de exemplu, să ne împăcăm cu proiectul Ministerului educaţiei şi învăţământului de a introduce în şcoli instruirea sexuală? Şi cum să nu ne indignăm când fostul ministru al culturii justifică în mod public înjurăturile şi sprijină din răsputeri spectacolele, filmele, expoziţiile indecente? Şi lucrurile de acest gen sunt acum foarte numeroase.

Credincioşii ştiu că trebuie să asculte de conducere atâta timp cât dispoziţiile acesteia nu contravin poruncilor lui Dumnezeu. Despre aceasta chiar s-a declarat public în „Concepţia socială a Bisericii Ortodoxe Ruse”:

„Biserica trebuie să arate statului că nu este acceptabilă răspândirea convingerilor sau acţiunilor care duc… la distrugerea moralităţii personale, familiale sau sociale, la jignirea sentimentelor religioase” (III.6), iar „în cazurile când legea omenească este cu totul opusă normei absolute dumnezeieşti, înlocuind-o pe aceasta cu contrariul ei, ea încetează a mai fi lege, devenind fărădelege, oricare ar fi haina juridică pe care o îmbracă” (IV.3).

Ce este de făcut în mod concret?

Deşi condiţiile nu sunt acum deloc simple, ca să folosesc un eufemism, părinţii nu trebuie să se dea bătuţi, altfel nimeni nu va avea parte de o viaţă normală: nici ei, nici copilul, nici societatea în ansamblul său.

Ce sfaturi se pot da?

– Bineînţeles, mai întâi de toate trebuie să fim atenţi ce facem noi înşine şi să nu dăm exemplu rău. Atunci când copilul vede că apropiaţii lui se poartă cu respect unul faţă de altul, asta devine normă şi pentru el – iar acest respect trebuie să se arate nu doar în lucrurile principale, ci şi în cele mărunte, căci tocmai mărunţişurile atrag adeseori atenţia copiilor. Ca nişte maimuţici, ei copiază tonul, expresiile, obiceiurile altora.

– Dacă nu simte ocrotire din partea adulţilor, copilul începe să devină anxios, iar anxietatea la copii se exprimă adeseori prin sporirea neascultării. Dreptul la ocrotire este unul dintre drepturile fundamentale ale copilului. Ca atare, atâta timp cât copiii sunt mici trebuie să-i apărăm cu tărie nu numai de pericolele „reale”, ci şi de informaţia periculoasă, care poate să provoace fobii şi să-i arunce în mâhnire şi depresie. Pentru o dezvoltare normală, copiii trebuie neapărat să creadă că binele va învinge şi că părinţii sunt de partea binelui.

– Pe lângă asta, nu trebuie să uităm niciodată de scopul principal al educaţiei.

„Chiar dacă întreaga noastră viaţă ar fi în rest bună, vom fi pedepsiţi cu asprime dacă ne-am lenevit în ce priveşte mântuirea copiilor. Copiii nu sunt ceva ce am căpătat întâmplător: răspundem pentru mântuirea lor”, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, trebuie să ne punem cât mai des întrebarea: pentru ce ne trebuie să asculte de noi copiii? Una este să le interzicem ori să-i forţăm din grijă pentru mântuirea sufletelor lor şi cu totul alta este să încercăm în felul acesta să ne autoafirmăm, să ne arătăm puterea.

Vorbind despre ascultare, N. Pestov enunţă următoarele zece principii:

1. În afara cazurilor de forţă majoră nu trebuie niciodată să revocăm dispoziţiile date copiilor (voi adăuga de la mine că trebuie, bineînţeles, ca aceste dispoziţii să fie raţionale, părintele nu trebuie să se transforme într-un despot capricios – n.a.).

2. Dispoziţiile trebuie să fie exprimate precis şi categoric (însă, desigur, nu grosolan, aşa cum se întâmplă în unele familii – n.a.).

3. Trebuie să cerem ca dispoziţiile noastre să fie executate imediat şi să-i învăţăm pe copii să asculte de la primul cuvânt (totuşi, pentru copiii nervoşi, excitabili, hiperactivi este adeseori imposibil să corespundă acestei cerinţe – iar părinţii, neînţelegând că este vorba de un simptom de boală, se enervează, ţipă, şi astfel nu fac decât să agraveze starea copilului – n.a.).

4. Este important ca părinţii să-şi susţină întotdeauna reciproc autoritatea în faţa copiilor. Pentru aceasta, ei trebuie să fie într-o deplină conglăsuire. Unul dintre părinţi nu poate contramanda dispoziţiile celuilalt, în faţa copiilor nu este voie să fie disputată necesitatea sau caracterul dispoziţiilor. În general, în faţa copiilor nu trebuie să existe diferende între părinţi, ca autoritatea lor să nu fie ştirbită de nimic. Despre aceasta scrie şi Sfântul Ambrozie de la Optina: „În faţa copiilor să nu vă sfădiţi nicidecum cu privire la deosebirile de vederi dintre voi.”

5. Să nu lăsaţi nepedepsită neascultarea, sporind pedeapsa în caz de recidivă.

6. Să nu vă schimbaţi cerinţele, permiţând astăzi ceea ce era interzis ieri.

7. Să nu le daţi tot timpul comenzi copiilor, altfel simţul ascultării se toceşte.

8. Să nu cereţi de la copii lucruri care sunt prea greu de împlinit sau nedrepte în vreo privinţă.

9. Să nu le îngăduiţi copiilor să se „tragă de şireturi” cu voi. Iubindu-i, mângâindu-i şi purtându-vă tandru cu ei, trebuie totodată să cereţi din partea lor respect şi cinstire totală. Copiilor mici nu trebuie să le permiteţi să vă tragă de păr sau de urechi, să vă bată chiar şi în glumă etc.

10. Să daţi voi înşivă exemplu de ascultare: soţia faţă de soţ şi amândoi faţă de părintele duhovnicesc (N. Pestov, Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor).

Dar dacă tot nu ascultă?

Se poate ca atunci când părinţii respectă regulile enumerate mai sus copilul să rămână neascultător? Din păcate, da. Copiii nervoşi, care acum sunt destul de mulţi, se disting prin impulsivitate, iritabilitate. La aceştia, nivelul crescut de anxietate se manifestă prin crize de agresivitate, ei suportă cu greutate situaţiile stresante, din cauza lor pot deveni incontrolabili. Potrivit observaţiilor mele, copiii care s-au născut cu asfixie sunt totdeauna mai nervoşi, mai îndărătnici, adeseori înclinaţi spre crize de isterie. Desigur, sunt greu de controlat copiii hiperactivi, numeroşi copii cu defecte de dezvoltare, cu manifestări de autism sau care au suferit o traumă psihică.

Există aşa-numitul „comportament protestatar”, a cărui cauză este aceea că la vârsta cea mai fragedă, când sistemul „mamă-copil” abia este în formare, între mamă şi copil nu a existat o deplină înţelegere reciprocă. Profesor G. Kozlovskaia, cunoscut psihiatru de copii, arată că în înfăţişarea şi comportamentul mamelor contemporane există multe aspecte ce contravin imaginii tradiţionale a maternităţii: mama se îmbracă în haine bărbăteşti, este tunsă scurt, miroase nu a lapte, ci a parfum, nu cântă cântece de leagăn, e nervoasă, încordată, iritată cu copilul ori îl tratează cu indiferenţă, îngrijindu-l pur fizic, fără implicare emoţională. Toate acestea sunt în discordanţă cu concepţiile determinate genetic ale copilului despre felul cum trebuie să fie mama, provoacă repulsie, protest – iar întrucât toate acestea se petrec la nivel inconştient, şi încă la vârsta cea mai fragedă, amprenta lăsată de modelul defectuos de comportament este foarte durabilă, şi pe urmă acest model este reprodus în mod automat.

Există şi caractere pur şi simplu nărăvaşe (care, apropo, adeseori sunt moştenite de copil de la mama sau tatăl său ori de la alte rude mai depărtate). Bineînţeles, neascultarea nu trebuie tolerată, dar trebuie să luăm în considerare „circumstanţele atenuante”, înţelegând că aceşti copii necesită o abordare specială pentru fiecare caz în parte. Pentru a stabili la modul concret care trebuie să fie această abordare este mai bine să vă sfătuiţi cu un specialist.

(din: Tatiana Şişova, Cand copilul nu asculta, Editura Sophia, 2015)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Sf. Ioan de Kronstadt - Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate / Cuvinte pentru tineri

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru.

Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii - şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! - toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă.

În timp ce noi- vai! - suntem foarte înapoiaţi în privinţa credinţei, a faptelor bune, a supunerii faţă de Unicul nostru Stăpân! Creştine! Trebuie să fii smerit, blând, îndelung-răbdător şi să nu uiţi niciodată că nu eşti decât putregai, pulbere, nimic, că eşti necurat şi că tot ce e bun în tine este de la Dumnezeu, că viaţa, respiraţia, totul îţi sunt date de Dumnezeu şi că pentru păcatul neascultării şi al neînfrânării trebuie să rabzi, să-ţi răscumperi fericirea cea viitoare din Rai prin îndelungă-răbdare, aceasta fiindu-ne nouă de trebuinţă într-o lume a imperfecţiunilor şi nenumăratelor căderi în păcat ale oamenilor din jurul nostru, din numeroasa familie a omenirii, cea copleşită de păcat.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni 6, 2). Cine este nerăbdător şi irascibil, acela nu a ajuns să se cunoască pe sine şi să cunoască oamenii şi nu este vrednic să se numească creştin. Spunând aceasta mă judec pe mine însumi, fiindcă eu sunt primul care suferă de nerăbdare şi irascibilitate.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Duminica vindecării a doi orbi şi un mut din Capernaum: Părintele Coman despre pedagogia divină a suferinţei şi forţa demonică a trufiei

 

APOSTOLUL

ROMANI 15, 1-7

Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că şi Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos. Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.

*

EVANGHELIA

MATEI 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.

 

 Părintele Coman despre pedagogia divină a suferinţei şi forţa demonică a trufiei

 

“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde. Va fi mai mult ajutat, dacă el însuşi, la un moment dat, se va hotărî să încerce şi această alternativă a vietii, adică o viată cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu cunoscut căruia noi Ii spunem Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi cu tot ceea ce se întâmplă în Biserica Lui. Este atât de important ca omul să se hotărască în sinea lui şi să-şi exprime, să articuleze cu fermitate această hotărâre, eventual în rugăciunea lui.

Legat de vindecări minunate, îmi vine în minte acum – şi am s-o spun – o minune care s-a întâmplat cu tatăl meu, Pătraşcu, Dumnezeu să-l odihnească! A trecut de curând la cele veşnice. Avea o suferinţă la un picior, care din când în când se bloca, nu mai putea merge deloc cu el. Anchiloza, cum spunea dânsul. Era un om care râvnea foarte mult să meargă la biserică duminica. Avea doar 300 de metri până la biserică. Ne-a povestit el, deşi era un om foarte discret, că într-o duminică având un picior anchilozat de la şold, s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu se poate! Tu, care ai făcut atâtea minuni, nu poţi face şi cu mine o minune, să mă pot duce astăzi la biserică?” N-a mai aşteptat, ci cu multă încredinţare s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a pornit din casă cu multă greutate. Până la poartă piciorul şi-a dat drumul complet, ca şi când nu avusese nimic. L-am crezut pe tatăl meu, pentru că era tatăl meu şi nu mă îndoiam de dânsul nici o clipă. Sunt nenumărate situaţiile, în care oamenii beneficiază de astfel de însănătoşiri, dar este nevoie de aceea mişcare a credinţei, care biruieşte presiunea raţiunii, care spune că nu se poate. Multe lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a beneficia de resursele dumnezeieşti, care sunt nelimitate! Putem schimba lumea prin credinţă! Lumea aceasta care pare a fi aplecată iremediabil spre rău, poate fi îndreptată cu credinţa.

R. Radulescu: Mă gândeam acum, părinte Constantin, că este mai puternică cârtirea, care vine din necredinţă? Auzim despre un fapt întâmplat din credinţă şi zicem: „Totuşi, nu se poate!” Aceeaşi atitudine aveau şi fariseii, spune Evanghelia. Îl acuză pe Mântuitorul Hristos că a scos demonul din omul mut şi l-a făcut să vorbească, cu ajutorul domnului demonilor! Vreau să vă întreb, pornind de la această remarcă, poate diavolul să adauge puterii omeneşti un plus de putere, astfel încât să creeze imaginea unui miracol?

Pr. Coman: Gând la gând, suntem domnule Rădulescu! În intervalul în care dumneavoastră elaboraţi această întrebare, eu mă gândeam, la ce credeţi?, la ghicitoarele din vremea noastră, care sunt mai creditate de unii semeni ai noştri decât preoţii Bisericii; precum şi la o seamă de superstiţii, pe care le iau în calcul minţile „luminate” ale neamului nostru sau ale lumii de astăzi. Nu îl iau în calcul pe Hristos, Biserica Lui şi minunile Lui, dar întâlnirea cu o pisică neagră o iau în calcul, numărul treisprezece îl iau în calcul şi altele asemenea. Aici se vede cât de decadent este omul şi cât este de captiv răului. Răul are şi el o putere, dar o putere destructivă, chiar dacă, într-o primă etapă, lucrurile par a se îndrepta. Putem vedea acest lucru şi la semenii noştri. Orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la performanţe mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Răul este în egală măsură viclean. Nu este numit întâmplător de popor „cel viclean”. Depinde în funcţie de ce judeci sau evaluezi lucrurile. Dacă le evaluezi în funcţie de sensul ultim al vieţii, care aşa cum mai spuneam este iubirea, atunci va trebui să vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi.

Vorbeam şi despre demoni. Ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte. Noi, oamenii, împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, la un moment dat. Trufia, de exemplu, suficienţa de sine este o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice. Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre vorbesc foarte des, dar în societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de dimineaţa până seara. Îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie cu el, într-o relaţie sufletească. Pomenirea numelui cuiva este actualizarea unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Petre, actualizez relaţia mea cu fratele meu, sau cu prietenul meu Cristian, etc. Se actualizează relaţia cu diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu.

Diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu există. Desigur, nu vom putem noi, în două minute să dezvoltăm demonologia Bisericii, care este foarte complicată. Dacă am fi un pic atenţi, am vedea că este foarte prezent şi ne ajută să stăm într-o amăgire.

    „Tatăl minciunii, spune Mântuitorul Hristos, este diavolul!” [„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii." (Ioan 8,44)].

De ce nu conştientizăm lucrul acesta, atunci când folosim minciuna la fiecare pas?! Când ne invită cineva undeva şi nu vrem să mergem, spunem o minciună! Când avem o datorie de dat şi nu o putem da, spunem o minciună! Cine este acela care ne furnizează acest mod fals de existenţă, care este ipocrit, care este rău, care înseamnă înşelăciune: înşelăciune a prietenului, înşelăciune a soţului, înşelăciune a părinţilor, înşelăciune a copiilor?! Aceste înşelăciuni îi afectează pe dânşii, la distanţă, dar cel mai grav afectează propriul nostru suflet, care nu este făcut să funcţioneze pe minciună şi pe înşelăciune, ci este făcut să funcţioneze frumos, sănătos, corect în relaţiile cu ceilalţi. Toate acestea, sigur, sunt într-o directă legătura cu răul din noi şi cu influenţele rele, care vin din jurul nostru.

R. Rădulescu: Da, dar este chiar aşa o putere mare, puterea demonică? Este lăsat de Dumnezeu diavolul să aibă o putere mare, să facă aşa-zise miracole?

Pr. Coman: Cu puterea diavolului nu vindecă decât acela care recurge la puterea lui şi care face un pact cu el, dar vai de sufletul aceluia. Cu puterea lui Dumnezeu vindecă acela care recurge şi invocă puterea lui Dumnezeu. Lucrurile sunt foarte clare, să nu ne amăgim. În sufletul nostru există această distincţie foarte clară.

R. Rădulescu: Dar tot vindecare este!

Pr. Coman: Poate fi vindecare, dar nu o vindecare spre bine, ci o vindecare spre rău. Noi nu discutăm aici numai din perspectiva imediată ci din perspectiva sensului ultim al vieţii noastre. Poate să te amăgească cineva dându-ţi un pion, să zic, ca să câştige partida de şah. Iar cine nu cunoaşte bine jocul de şah, va zice, „uite, câţi pioni am câştigat eu, câţi nebuni!“, şi se lasă amăgit. Un astfel de joc poate să fie al vrăjmaşului, şi el chiar se întâmplă adeseori. Este o chestiune de sănătate a minţii şi a sufletului, de putere de înţelegere şi de pătrundere a lucrurilor. Eu nu vorbesc numai despre ceilalţi, vorbesc şi despre mine însumi. Cât de greu este să pătrundă omul sensul propriei sale existenţe, sensul lucrurilor care i se întâmplă şi, poate cel mai greu, sensul suferinţei şi sensul însănătoşirii! De ce uneori ne însănătoşim, de ce alteori nu ne însănătoşim, de ce suferim, etc?

În teologia noastră vorbim despre funcţia curăţitoare şi izbăvitoare a suferinţei, de exemplu. Din perspectivă dumnezeiască, duhovnicească, bisericească, suferinţa are ea însăşi o funcţie izbăvitoare, dacă ne raportăm cu o înţelegere corectă la ea. Dacă ne sculăm din patul suferinţei şi ne ducem din nou şi bem, ne ducem din nou şi desfrânăm, ne ducem din nou şi înşelăm, ne ducem din nou şi furăm, ne ducem din nou şi facem crime, vindecarea a fost, în cele din urmă, bună la ceva?! Ridicăm din patul suferinţei un criminal de exemplu, sau un desfrânat, sau un lacom, sau un rău-voitor, sau un impostor. Dacă nu ar fi fost vindecat, poate că s-ar fi răscumpărat de păcatele anterioare şi n-ar fi mai avut şansa să mai facă altele. În principiu, ne rugăm şi ne străduim pentru sănătatea oricui. Dar ne întrebăm aici de ce îngăduie Dumnezeu unele lucruri, care nouă ni se par că nu ar trebui îngăduite.

R. Radulescu: Aşadar, recidiva este un semn al Domnului, în Numele căruia s-a făcut aceea minune?

Pr. Coman: Poate fi un semn al lui Dumnezeu. Este o pedagogie dumnezeiască în toate, şi aş îndemna pe toţi cei care au cea mai elementară deschidere spre Dumnezeu, să caute cu insistenţă pedagogia dumnezeiască în tot ceea ce li se întâmplă rău sau bine, îmbolnăvire sau însănătoşire.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica la Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere) / Sf. Ignatie Briancianinov: Despre părerea de sine şi smerita cugetare

“Iubiţi fraţi! După vindecarea orbului, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).

Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit.

Virtutea potrivnică trufiei şi felului aparte în care aceasta se arată în duhul omenesc – părerea de sine – este smerenia. Precum trufia este prin excelenţă boală a duhului nostru, păcat al minţii, aşa şi smerenia este starea cea bună şi fericită a duhului, este prin excelenţă virtute a minţii. Din această pricină, ea este foarte des numită în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi „smerită cugetare”. Ce e smerita cugetare? Smerita cugetare este vederea nerătăcită a omului asupra omenirii: prin urmare, ea este vederea nerătăcită a omului asupra sa. Lucrarea nemijlocită a smereniei, altfel spus a smeritei cugetări, stă în aceea ca vederea nerătăcită a omului asupra omenirii şi asupra sa să-l împace pe om cu sine, cu societatea omenească, cu patimile, neajunsurile, abuzurile acesteia, cu împrejurările particulare şi obşteşti – să îl împace cu pământul şi cu cerul. Virtutea aceasta şi-a primit numele de „smerenie” (smirenie) de la pacea (mir) lăuntrică a inimii pe care o naşte. Când avem în vedere doar starea de linişte, de bucurie, de fericire pe care o pricinuieşte în noi, o numim „smerenie“; iar când vrem ca împreună cu starea să arătăm, totodată, şi izvorul acestei stări, vorbim de „smerita cugetare“.

Să nu credeţi, iubiţi fraţi, că definiţia pe care am dat-o, în care se spune că smerita cugetare este felul nerătăcit de a gândi al omului cu privire la omenire îndeobşte şi la sine însuşi în particular, ar fi o definiţie dată după bunul meu plac. Această definiţie a smereniei şi a smeritei cugetări a fost dată de însuşi Domnul. El a zis: De veţi cunoaşte adevărul, adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Dar ce este libertatea duhovnicească pe care o dă Adevărul, dacă nu sfânta pace harică a sufletului, dacă nu sfânta smerenie, dacă nu sfânta smerită cugetare evanghelică? Adevărul dumnezeiesc este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6). El a vestit: învăţaţi-vă de la Mine, de la Adevărul dumnezeiesc, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Smerita cugetare este acel fel de a gândi al omului despre sine şi despre omenire pe care l-a insuflat şi îl insuflă Adevărul dumnezeiesc. Părerea de sine este amăgire de sine amară şi pierzătoare, e înşelare ucigaşă, cu care se înşală pe sine omenirea orbită şi cu care o înşală pe aceasta dracii. Mincinoase sunt vederile şi temeiurile mândriei omeneşti, părerii de sine omeneşti. Cel mândru vede în sine însuşi o fiinţă de sine stătătoare, nu o zidire a lui Dumnezeu; viaţa pământească i se înfăţişează ca ceva fără de sfârşit, iar moartea şi veşnicia ca şi cum nici n-ar fi. Pronia lui Dumnezeu nici nu există pentru el: el recunoaşte drept cârmuitoare a lumii numai raţiunea omenească. Toate gândurile lui se târăsc pe pământ; viaţa lui este adusă pe dea-ntregul jertfă pământului, pe care el ar vrea să statornicească o necurmată desfătare de păcat. Şi tocmai spre acest ţel nebunesc şi cu neputinţă de împlinit năzuiesc din răsputeri fariseul şi saducheul orb.

Dimpotrivă, aducerea-aminte de moarte îl însoţeşte pe smeritul cugetător în calea vieţii pământeşti, îl învaţă să lucreze pe pământ pentru veşnicie – şi, ceea ce este minunat, însufleţeşte faptele lui cu duh deosebit de binefăcător. Smeritul cugetător lucrează pentru virtute, nu pentru aţâţarea patimilor şi nu pentru mulţumirea patimilor: prin urmare, faptele lui nu au cum să nu fie binefăcătoare pentru societatea omenească. Smeritul cugetător se vede ca pe un nimicnic firicel de praf în faţa uriaşei mărimi a lumii zidite, între vremurile, neamurile (generaţiile) şi întâmplările omeneşti trecute şi viitoare. Mintea şi inima smeritului cugetător sunt în stare să primească dumnezeiasca învăţătură creştinească şi să sporească fără încetare în virtuţile creştineşti; mintea şi inima smeritului cugetător văd şi simt căderea firii omeneşti şi, ca atare, sunt în stare să-L recunoască şi să-L primească pe Răscumpărătorul.

Smerita cugetare nu vede vreun lucru de preţ în firea căzută omenească: ea vede în omenire o minunată zidire a lui Dumnezeu, dar vede, totodată, şi păcatul ce a pătruns în toată fiinţa omului, care a otrăvit această fiinţă; smerita cugetare, recunoscând măreţia zidirii lui Dumnezeu, recunoaşte totodată şi urâţenia zidirii schimonosite de păcat; ea se tânguie necontenit pentru această nenorocire. Ea priveşte pământul ca pe tărâmul surghiunului său, năzuieşte să recapete prin pocăinţă Cerul, pe care l-a pierdut prin părerea de sine. Însă, mândria şi părerea de sine, care au mijlocit omenirii căderea şi pierzarea, nu văd şi nu recunosc căderea în firea omenească: ele văd în aceasta numai lucruri de preţ, numai calităţi şi însuşiri alese; ele socot chiar şi bolile sufleteşti, chiar şi patimile drept lucruri de cinste. Aceste vederi asupra omenirii fac gândul la Răscumpărătorul cu totul străin şi de prisos. Vederea celor mândri este o înfricoşătoare orbire, iar nevederea celor smeriţi este putinţa de a vedea Adevărul.

Tocmai despre asta vorbeşte Domnul când spune: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi. Cei smeriţi L-au primit pe Domnul, şi au fost luminaţi de Lumina dumnezeiască; cei mândri, mulţumiţi de sine, L-au lepădat, şi s-au întunecat şi mai mult prin lepădarea şi hulirea lui Dumnezeu. Puternic luminează câteodată stelele pe cerul curat al nopţii, întrecându-se în a da strălucire îmbelşugată; însă, când se arată soarele, stelele pier – pier ca şi cum nu ar mai fi, cu toate că de fapt ele rămân în locurile lor. Şi virtuţile omeneşti, atunci când sunt puse faţă în faţă între ele, au o anumită lumină: însă, când se arată binele dumnezeiesc, ele se fac nevăzute înaintea Luminii Dumnezeirii. Apostolul, vorbind despre virtuţile patriarhului Avraam, a zis că Avraam are laudă, dar nu la Dumnezeu; iar în privinţa lui Dumnezeu, că a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi i s-a socotit credinţa întru dreptate (Romani 4, 2-3). Aşa se cuvenea să facă şi fariseii, care se lăudau că se trag după trup din Avraam, dar după duh se înstrăinaseră de el. Împotriva felului de a lucra al lui Avraam, ei au vrut să-şi păstreze părutele însuşiri de preţ ale omului celui vechi, şi prin aceasta s-au făcut neînstare să se cunoască pe sine şi să îl cunoască pe Dumnezeu; ei au auzit înfricoşătoarea osândă a Domnului: De aţi fi fost orbi, n-aţi avea păcat. Voi, însă, orbi fiind, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne. Vi l-aţi însuşit şi l-aţi întipărit hotărâtor în voi înşivă prin părerea de sine.

Sfântul Apostol Pavel a fost în tinereţea sa ucenic al fariseilor; el însă n-a urmat împietririi şi părerii lor de sine. El a fost, precum istoriseşte singur despre sine pentru zidirea noastră, evreu din evrei, după lege fariseu, după dreptatea cea din Lege fără de prihană. Ci cele ce îmi erau mie dobânzi, spune el, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă, iar mai vârtos le şi socotesc toate pagubă a fi pentru covârşirea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnului meu (Fil. 3, 5-8). Iubiţi fraţi! Să urmăm Sfântului Apostol Pavel şi celorlalţi sfinţi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu: să ne apropiem de Dumnezeu după ce vom fi lepădat pe deplin pierzătoarea părere de sine prin mijlocirea smereniei. Prin mijlocirea smereniei să ne lipim de Dumnezeu; să atragem la sine prin mijlocirea smereniei luarea-aminte şi milostivirea Dumnezeului nostru, Care a zis: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Prin vederea şi recunoaşterea păcatelor noastre ne vom înscrie în rândul păcătoşilor iubiţi de Dumnezeu; prin lepădarea părerii de sine ne vom scoate din rândul drepţilor mincinoşi – altminteri Se va lepăda de noi Dumnezeu, Care a zis: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu, iar preotul Dumnezeului Preaînalt – mintea noastră – să-I înalţe Lui jertfe duhovniceşti, să înalţe jertfa străpungerii, jertfa pocăinţei, jertfa mărturisirii, jertfa rugăciunii, jertfa milei, umplând din plin fiecare jertfă cu smerita cugetare: că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). Amin.

(Sf. Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, 2003)

Sursă: Război întru cuvânt