„Acesta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie

foto: freedigitalphotos

Alexandra: „Acesta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie."

  

După cum sună şi titlul meu: Da, este adevărat! l-am cunoscut când aveam 15 ani şi zece luni în cartierul vărului meu. Ne-am plăcut foarte tare, numai că părinţii mei nu prea mă lăsau să ies din casă.

A trecut ceva timp, să zic câteva luni bune şi ne-am hotărât să ne logodim. Mi-a pus inelul, la un an aproape, pe deget. După un an şi nouă luni m-a cerut de la ai mei şi am hotărât să ne mutăm împreună. Între timp noi păcătuisem încă din ziua în care ne-am logodit. Părinţii lui nu au fost de acord să ne mutăm fără să ne căsătorim. Zis şi făcut, la doi ani după ce ne-am cunoscut, ne-am și căsătorit. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

Ne înţelegeam de minune, ne-am făcut casa după patru ani de convieţuit împreună foarte bine. A intervenit între noi o colegă de serviciu de-a lui. A fost un an de chin pentru mine. Am suferit enorm, certuri, scandaluri, am luptat însă fără rezultat. Rugăciuni, bilete peste bilete, nimic până în ziua în care am hotărât să plec.

Nu mai puteam, disperasem, eram bolnavă de nervi, slăbisem, boli peste boli. A trecut un an şi jumătate de când ne-am despărţit şi încă îmi e dor de cei de acasă. Nu ştiu dacă şi de el, dar cu siguranţă de ceea ce am muncit acolo şi de socrii mei care plâng şi acum după mine şi s-au îmbolnăvit. El nu vrea să mă vadă. Mă urăşte. Am fost la preot, mi s-a spus că are ceva..., dar eu cred că asta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie.

Mi-e frică de generaţia de acum că nu o să îmi mai găsesc pe nimeni care să vrea să nu mai păcătuim până la căsătorie, e foarte greu, de multe ori aş zice că îl vreau pe el, că el e înţelegător, dar nu ştiu ce să mai cred.

(Alexandra, divorţată)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Pr. Constantin Sturzu: “Nu ne mai iubim, adică nu mai avem vin” / Școala de duminică

foto: freedigitalphotos

Toamna se înmulţesc nunţile. Tradiţional, acesta era, de fapt, "anotimpul nunţilor", care aveau loc, cel mai adesea, după ce ieşea vinul cel nou. Aşa că, nimic mai firesc decât a aborda acest subiect acum, la început de răpciune. Menţionez, dintru început, că acest articol nu este pentru cei care cred că au relaţia perfectă, iubirea perfectă, familia perfectă. Care sunt convinşi că nu este nimic în neregulă în căsnicia lor, că nu trebuie schimbat nimic. Este scris pentru cei care suferă văzând că relaţia cu soţul/soţia începe "să scârţâie"; că a cam dispărut farmecul şi sentimentul ce-i anima în luna de miere. Este pentru cei care constată că rutina zilnică, problemele copleşitoare sau dialogurile tensionate macină serios temelia căminului conjugal; pentru cei care se sperie când ajung la concluzia că nu ar mai avea nimic în comun cu cei cu care s-au unit în taina cununiei. Pentru cei pentru care soţul/soţia este doar un soi de coleg de apartament. Sau doar celălalt părinte al copilului/copiilor... Pentru cei care sunt ispitiţi să creadă că ăsta este sfârşitul. Că divorţul ar fi singura (onesta?!) soluţie. Şi care trăiesc cu iluzia că, undeva, în lume, sau chiar sub nasul lor (la serviciu, printre "prietenii" de pe Facebook etc.) se află, de fapt, perechea ideală. În fine, pentru cei care, după ce au crezut că şi-au găsit "jumătatea", acum se văd a fi sfâşiaţi, neîntregi.

Pentru a găsi ieşirea spre lumină, unii ca aceştia au nevoie să identifice ce i-a îngropat, să priceapă de ce iubirea lor este înmormântată sub lespedea grea şi rece a indiferenţei, ori chiar sub piatra cea tăioasă a urii faţă de celălalt. Ar trebui, pentru început, să accepte că, cel mai adesea, noi ne iubim condiţionat. Ne iubim bolnăvicios. Ne iubim storcându-ne unul pe altul până nu mai avem ce ne oferi. Iubim pentru că ne sunt satisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire. Iubim în celălalt întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri... Iubim pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care soluţia?

Să facem mai întâi o precizare esenţială. Noi numim cu acelaşi cuvânt - iubire (sau dragoste) - realităţi diferite (sau grade/ trepte diferite ale unei aceleiaşi realităţi). Ştim că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), dar cuvântul "iubire" din acest citat scripturistic nu are aceeaşi accepţiune cu aceea pe care noi i-o acordăm în limbajul curent. Ceea ce numim noi iubire sau dragoste este, de fapt, doar umbră a adevăratei, dumnezeieştii iubiri. Nu credem asta? Atunci să facem un test. Câţi dintre noi pot spune că au acea dragoste precum cea descrisă de Sf. Ap. Pavel în următoarele versete: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată"  (I Corinteni 13, 4-8). Dacă dragostea noastră are aceste caracteristici, atunci deja iubim dumnezeieşte şi nu mai avem nevoie să citim cele ce urmează. Dacă nu, atunci să încercăm, împreună, să desluşim cum putem ajunge a dobândi o asemenea iubire.

Când nu mai vine... iubirea "ce ne vine"

Ca să găsim soluţia, trebuie să căutăm acolo unde se ascunde ea. Adică în pericopa evanghelică citită la taina cununiei. O redau integral, întrucât este extrem de important a o lectura: "Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El"(Ioan 2, 1-11).

Aşadar, mirii se pregătiseră de nuntă şi au pus pe masă ceea ce aveau şi cât aveau, inclusiv vin. Vinul ne aduce multe beneficii, când îl consumăm cu moderaţie: 1) este hrănitor (un adevărat aliment, ce conţine inclusiv vitamine şi minerale); 2) este tămăduitor (virtuţile terapeutice nu se manifestă doar la uzul intern, ci şi în uzul extern, atunci când este folosit, spre exemplu, în amestec cu untdelemnul spre a fi pus pe răni; vezi parabola samarineanului milostiv); 3) este înveselitor (aduce acea bucurie în inimă despre care ne vorbeşte Psalmistul: "vinul veseleşte inima omului" - Ps. 103, 16). Aceste trei calităţi sunt specifice şi iubirii menită să ne hrănească fiinţa, să ne vindece rănile şi să ne bucure inima. Numai că noi, cu excepţia celor ce au viaţă sfântă, venim în faţa sfântului altar aducând vinul iubirii noastre nedesăvârşite. O iubire adesea bazată pe pasiune sau susţinută de resorturi ce ne scapă. Pe scurt: o iubire "ce ne vine". Nu ştim de ce iubim, dar iubim... Această iubire este vinul omenesc, firesc, care nu poate să ţină la nesfârşit. El se consumă şi se sfârşeşte.

Acelaşi lucru se întâmplă cu iubirea noastră, pe care o sesizăm că se stinge şi chiar se "sfârşeşte" cu totul. Din toată înflăcărarea şi aprinderea iniţială - vinul nunţii - nu mai rămâne decât apa cotidianului banal, al plictisului. Relaţia cu celălalt ajunge să fie şi ea inodoră, insipidă şi incoloră. Aici e punctul în care ne speriem şi suntem tentaţi să credem că totul s-a sfârşit şi, eventual, să credem că singura soluţie este despărţirea. Aşa se şi se explică multe dintre divorţuri, mai ales acelea în care se invocă "nepotrivire de caracter". Aici este punctul în care a crede în Dumnezeu face diferenţa. Cel necredincios, lumeşte gândind, bazându-se doar pe ce (nu) simte, ajunge mai lesne la divorţ. Cel credincios însă, are şansa de a-şi aduce aminte că, după slujba cununiei, cei doi sunt "un trup" şi că ceea ce "a împreunat Dumnezeu", omul nu trebuie să despartă (cf. Matei 19, 6).

Bun, va zice omul nostru sleit de (ne)iubire, nu mă despart, dar cum să trăiesc aşa, cu o relaţie ca o apă chioară? Răspunsul ni-l dă Hristos, care cere de la noi tocmai această apă/ neiubire spre a o preface din nou în vin/ iubire. Apa relaţiei noastre ajunse într-un adevărat "punct mort" devine însăşi materia primă a iubirii ce va renaşte. Doar El poate să reaprindă inima noastră cu iubire, numai că, de data aceasta, nu cu o iubire limitată şi condiţionată, ci cu o iubire dumnezeiască. În Evanghelie nu se vorbeşte, de aceea, de un vin mai bun, obţinut după minunea prefacerii apei, ci tocmai de "vinul cel bun". Adică noi nu ajungem, cu puterea lui Dumnezeu, să iubim ca în prima zi de căsnicie ori ceva mai mult decât atunci, ci ajungem să iubim cu iubirea "cea bună", cu iubirea desăvârşită, de care aminteam mai sus în descriere paulină.

Aceasta nu mai este o iubire care "ne vine" aşa, pur şi simplu, fără ca noi să facem vreun efort, ci este o iubire care se lucrează. Dar este una care nu mai este condiţionată de nimic, decât de râvna noastră de a o dobândi de la Dumnezeu. Iar pentru a o dobândi este nevoie de un singur lucru: să facem, cum ne îndeamnă şi pe noi Maica Domnului (icoana Bisericii), "orice ne va spune". Adică să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ceea ce ne învaţă El în Biserica Sa... Unii, probabil, vor fi dezamăgiţi de această soluţie. Aceasta este însă singura cale către dobândirea adevăratei, dumnezeieştii iubiri nu doar pentru soţ/soţie, ci pentru orice om de pe lumea aceasta. Orice alt traseu este drum ce se închide, mai devreme sau mai târziu. Deschizându-ne însă către cerul iubirii nesfârşite, aducem pe pământ iubirea care hrăneşte, vindecă, veseleşte. În chip desăvârşit.

Sursă: Doxologia

Problemele copiilor ai căror părinţi divorţează / Sfaturi pentru părinți

Mercator, 17 iulie 2014

În timp ce cercetări recente au scos la lumină efectele psihologice nocive pe care le experimentează copiii din familii divorțate, noi dovezi arată că încercările de a combate aceste efecte asigurând custodie separată dar egală părinților nu numai că nu au rezultatul scontat ci, în plus, înrăutățesc răul făcut acestor copii.

Un articol recent apărut în International Business Times explică că cercetătorii au descoperit că „mutarea copiilor de la un părinte la altul sau simplul fapt că trebuie să doarmă peste noapte la părintele cu care nu locuiesc de obicei, dăunează dezvoltării creierului copiilor. Aceste efecte dăunătoare sunt considerate a fi mai intense pentru copiii sub cinci ani, atunci când astfel de aranjamente cauzează adesea probleme de atașament.

Citeşte şi Un weekend la mama, unul la tata: un aranjament al cuplurilor divorţate ce afectează copiii, spune un expert

Acest articol sugerează că cel mai bun aranjament pentru copii după divorț este ca ei să fie crescuți împreună de către ambii părinți, atunci când aceștia continuă să locuiască în aceeași casă. Din păcate, mulți continuă să vadă divorțul și custodia comună drept un mod eficient de a avea grijă de copii – divorțul fiind perceput ca o protejare a copiilor împotriva conflictelor dintre părinți, iar custodia ca un mijloc de a menține relațiile dintre părinte și copil atât pentru mamă, cât și pentru tată. Cu toate astea, nu este surprinzător faptul că conviețuirea sub același acoperiș împreună cu ambii părinți, le conferă copiilor stabilitatea de care aceștia au nevoie.

Copiii ai căror părinți divorțează, suferă la nivel psihologic

Conform unor progresişti americani, divorțul părinților afectează serios copiii americani doar pentru că Statele Unite sunt, din punct de vedere politic, înapoiate în comparație cu democrații sociale avansate cum ar fi, de exemplu, Suedia. Dar această idee își pierde plauzibilitatea când este pusă față în față cu rezultatele unui nou studiu privind divorțul, realizat în Suedia. Chiar și în această țară progresistă, se pare că divorțul părinților cauzează probleme psihologice copiilor.

Pentru a evalua impactul divorțului părinților asupra copiilor, cercetători de la Universitatea Linkoping, au examinat cu minuțiozitate istoricul psihiatric și medical a 239 de bărbați și femei care aveau 18 ani sau mai puțin atunci când părinții lor au intentat divorțul la judecătoria din Linkoping între iulie 1987 și iunie 1988. Datele obținute astfel au fost apoi comparate cu datele unui grup de comparație  – un grup reprezentativ de 239 de oameni din aceeaşi clasă socială cu primul grup, identificat cu ajutorul Registrului Naţional Suedez al Populației.

Cercetătorii nu au aflat prea multe atunci când s-au concentrat pe bunăstarea vieții de adult a celor care au experimentat divorțul părinților atunci când erau copii. Datele „nu au indicat nicio diferență semnificativă între grupul celor cu părinții divorțați și grupul de comparație, în ceea ce privește numărul persoanelor care au cerut, adulţi fiind, un control psihiatric sau în ceea ce privește numărul consultațiilor psihiatrice.”

Cu toate astea, cercetătorii au descoperit mult mai multe atunci când au luat în considerare bunăstarea vieții de copil a celor care au experimentat divorțul părinților. Datele relevă faptul că atât bărbații cât și femeile care au experimentat divorțul părinților au avut mult mai mult contact cu psihiatrii în perioada copilăriei și adolescenței, decât cei din grupul de comparație. Printre cei care au experimentat divorțul părinților, unul din cinci a primit îngrijire psihiatrică în copilărie sau în adolescență, în timp ce doar unul din cincizeci din grupul de comparație a avut nevoie de o asemenea îngrijire. (20.95% vs. 2.1%)! Nevoia de îngrijire psihiatrică a fost întâlnită mai ales printre fetițele ai căror părinți divorțaseră.

Cercetătorii evidențiază că „unul dintre cele mai frecvente diagnostice psihiatrice la copii/adolescenți era cel de <tulburări de comportament>, remarcând că astfel de tulburări pot reflecta „reacții la condițiile nearmonioase din familie, experiența divorțului părinților având legătură cu problemele emoționale precum anxietatea și depresia, așa cum a fost demonstrat de către cercetători.”

Chiar și în Suedia, o țară considerată progresistă, incidența problemelor psihiatrice în rândul copiilor cu părinți divorțați este îngrijorător de mare, atât de mare încât cititorii acestui nou studiu pot suspecta că umbre ale acestor probleme persistă în viața de adult a acestor copii, chiar dacă aceste umbre sunt prea subtile pentru a fi măsurate cu măsura folosită de cercetători.

Traducerea: Claudia Pantazi

Preluare de pe Știri pentru viață

Povestea cutremurătoare a soacrei mele

 

Ce trebuie să facă o femeie însărcinată care are o relație groaznică cu soțul său, narcoman și infractor, relație care se îndreaptă spre divorț? Care au deja trei copii? Care a descoperit că are cancer la sân? Care trăiește într-o casă mizeră, răbdând de foame... O combinație înfiorătoare, nu? Și dacă cu soțul și cu sărăcia o mai poți scoate la capăt (lumea nu duce lipsă de oameni buni), se adaugă un argument cu greutate: cancer la sân. Și trei copii minori. Prin asta a trecut soacra mea cu aproape șaptesprezece ani în urmă, iar aceasta este povestea ei. 

 

Luându-o de departe, iată aici se găsește și povestea din copilărie a soțului meu (el este copilul cel mai mare) și povestea soacrei.

 

Din ce își mai amintește soțul meu din copilărie, ține minte că le era mereu foame. Tatăl cultiva marijuana ca să câștige ceva și să-și hrănească familia într-un fel, dar și ca să fumeze îndeajuns încât să se rupă de realitate. Un ratat tipic. Și un tată groaznic. Pe acasă aproape ca nu își făcea apariția, iar dacă apărea de obicei era foarte beat și imediat adormea.

 

Casa în care trăiau era micuță, cu o singură cameră, care era și dormitor și bucătărie și sufragerie. Toaleta era sub cerul liber. Duș nu aveau - se duceau să se spele la bunici. De mâncare, adeseori nu era nimic.

 

Eric și fratele său mai mic cereau mereu să mănânce, dar în casă nu aveau decât păstăi la conservă, muștar, ketchup... Eric mi-a spus că vara mâncau pătlagină și alte verdețuri. Și au trăit din mila statului. Bomboanele lor erau fructele de pădure. Desigur, nu totul a fost atât de groaznic, dar aceste lucruri ne ajută să înțelegem, totuși, cum a fost.

 

La întrebarea „cum de nu au murit de foame?”, soțul mi-a răspuns că la școală îi hrăneau destul de bine și asta i-a ajutat. Iar de la 12 ani, din cauza necesităților stridente, a început să lucreze și să câștige bani... Ce-i drept, a fost pedepsit pentru asta de părinți. În plus, bunicii îi dădeau destul de des bani de buzunar.

 

Eric mi-a povestit că cele mai bune zile ale sale le-a petrecut cu bunicii, dar se ducea la ei rar, iar mama găsea întotdeauna un motiv ca să plece de la ei cât mai curând posibil. Îi era rușine că sunt atât de săraci și că soțul ei este groaznic, iar ea nu poate schimba nimic...

 

Trei copii, de treisprezece, nouă și patru ani... Tatăl practic nu dădea pe acasă, o înșela pe Ellie (soacra mea), acasă toate mergeau foarte prost... Iar atunci Ellie descoperă și că este însărcinată.

 

Problema avortului e ca și cum nici nu s-ar fi pus. Ellie a fost o femeie foarte religioasă, și cred că tocmai de asta a răbdat atât de mult ieșirile soțului, și a hotărât cu fermitate să nască.

 

Undeva prin luna a treia, examinându-și sânii, a simțit un nodul tare, dar nedureros. Analiza făcută arăta că e vorba de cancer.

 

S-a ridicat problema întreruperii sarcinii. Imaginați-vă groaza unei femei pusă în fața alegerii: ori copilul ori viața ei.

 

Ellie nu a considerat niciodată sarcina un oarecare mecanism biologic lipsit de suflet, ea a știut că e ceva mai mult, că se dezvoltă o viață nouă, un suflet nou, o noua personalitate. A refuzat avortul. Undeva în luna a patra, s-a despărțit de soț, nu mai avea putere să-i îndure ieșirile.

 

Ellie era foarte bolnavă, dar a continuat să refuze avortul. Aici nu este acceptat să se insiste asupra a ceea ce pacientul nu dorește, dar medicii îi recomandau cu încăpățânare să facă avort. Și acesta ar fi fost achitat, însă soacra refuza categoric.

 

„Mai degrabă aș muri eu decât să le dau să-mi omoare copilul” - a spus ea. Desigur, pe de o parte, sună absurd, are trei fii, și pare o prostie teribilă că nu-și prețuiește viața. Dar, pe de altă parte, Ellie știa că dacă ea moare, copiii vor locui cu părinții ei. Iar pentru ea avortul era inacceptabil. Ea spune și acum că dacă ar fi nevoie și acum să-și dea viața pentru oricare dintre fiii ei, ar da-o fără să se gândească.

 

La treizeci de săptămâni, medicii i-au sugerat lui Ellie să-i provoace nașterea în mod artificial. Copilul avea deja mai multe șanse să supraviețuiască. Dar Ellie a refuzat, nu a auzit „mai multe șanse de supraviețuire”, a înțeles că sunt șanse, chiar dacă „puține”, să moară copilul. Și a refuzat.

 

La 38 de săptămâni, Ellie a dat naștere unui băiețel micuț, avea doar 43 cm lungime și cântărea 2200 grame. Din cauza cancerului, copilul creștea și câștiga în greutate foarte prost, iar nașterea la 30 de săptămâni l-ar fi ucis.

 

Tatăl nu și-a vizitat ​​soția muribundă și fiul nou-născut. Dar Eric a ajutat-o pe mamă să aibă grijă de fratele mai mic și, în general, i-a ținut loc și de mamă și de tată. Chiar și acum.

 

Ellie a suferit o intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea sânului și chimioterapie grea. A supraviețuit și s-a însănătoșit, fiul ei are aproape 16 ani, este un voinic sănătos și spătos, jucător la o echipă de fotbal. Nu este doar o persoană care s-a născut în timpul bolii grave a mamei. E fericitul căruia i s-a dat să se nască orice s-ar fi întâmplat. Îl adoră pe soțul meu, fratele său cel mai mare, e cel mai bun prieten pentru el și aproape ca un tată. Și este foarte recunoscător mamei, pentru că i-a dat dreptul de a trăi... Ellie nu este o mamă ideală, face multe greșeli, dar Ed (fiul cel mic) e foarte blând cu ea și îi iartă mult... Cred că în subconștient îi este pur și simplu recunoscător că nu i-a luat viața. Cu toate acestea,  Ed are un caracter destul de dur și de critic.

 

Și pe Eric fratele său mai mic l-a influențat în mod pozitiv de asemenea, l-a ajutat să crească din punct de vedere moral, cred că l-a ajutat ​​foarte mult să găsească acea cale în viață pe care se află acum. Eric colaborează cu Hospice (o organizație din Statele Unite, care ușurează viața bolnavilor cărora le-a rămas mai puțin de jumătate de an de trăit).

 

Sunt foarte mândră de soacra mea, ea este eroul meu, chiar dacă nu femeia ideală din multe puncte de vedere. Dar nu prea mulți oameni în lumea noastră își asumă un asemenea risc... Dar ce recompensă!

 

Anna

 

 

Traducere: Ioana Raluca Onofrei

Sursă: noabort.net

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com