Arhiepiscop Justinian Chira - Despre rugăciune (V)

 

foto: jurek iwacik (Orthphoto)

Azi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc". Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!" Iar copilul a înviat.

Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.

Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri" (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta". 

Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia". Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.

Poate că întreaga rugăciune - „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" - e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul". Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă". Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă" el nu suportă să audă niciodată.

Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.

Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:

- Măi, de ce-ai sunat mai repede?

- Dar eu n-am sunat!

- Nu ai tras tu clopotele!?

Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!" Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!" Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule". Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte", iar apoi se oprea. „Termină cântarea!", îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte". Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi". Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici". E o istorioară cu un mare înțeles.

Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă" sau doar „Doamne, miluiește-mă". Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă". După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.

Predică la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara

 

APOSTOLUL

ROMANI 10, 1-10

Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

*

EVANGHELIA

MATEI 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său.

Părintele Constantin Coman despre vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara

- R Rădulescu: Doi oameni demonizati ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Îl recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?

- Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul. Vedem şi în Evanghelia de astăzi, cum se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu:

„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).

Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este, după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru, pe care l-am mai spus în dialogurile noastre şi care aş dori să fie reţinut: personajul principal al întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.

Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul, să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al împreună-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.

- R Rădulescu: Evanghelia ne spune că erau oameni periculoşi, nimeni nu îndrăznea să treacă pe acolo pe unde erau ei. Se manifestau, bănuiesc, agresiv, violent. Erau ca nişte oameni nebuni. Este vreo legătură părinte profesor, între demonizare şi nebunie? Oamenii nebuni, dereglaţi psihic, suferă de un soi de demonizare? Pentru că mai rar ne întâlnim astăzi cu demonizaţi. Iar dacă aveţi experienţa întâlnirii vreunui om demonizat, explicaţi-ne care este diferenţa dintre un om nebun şi unul demonizat?

- Pr. Coman: Cu oarecare regret am să vă mărturisesc că nu am studiat acest domeniu. Nici eu şi nici în jurul meu nu cunosc pe cineva care să fi studiat această problemă, şi anume care este diferenţa dintre cineva bolnav şi o stare generată de prezenţa sau stăpânirea demonului. Cred că este destul de greu să facă cineva delimitarea exactă. Oricum, un lucru este foarte clar: în perioada în care medicina era un pic mai modestă, multe dintre situaţiile medicale erau asimilate cu demonizările, cu posedările de demoni, iar în perioada în care ştiinţa medicinii a avansat foarte mult, multe au fost scoase din această zonă. Nu pot spune când era mai bine! În principiu, aş spune că nici Biserica nu trebuie să identifice toate stările despre care vorbim cu posedarea sau lucrarea nemijlocită a diavolului, dar nici medicina nu trebuie să le asimileze pe toate patologiei medicale. Fără îndoială că atunci când se descoperă cauze organice, avem de-a face cu stări medicale.

Teologii mai puţin, dar duhovnicii Bisericii noastre, părinţii avansaţi din punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Din păcate, chiar şi în lumea noastră teologică, am renunţat să mai vorbim despre duhuri, deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes. 6,12).

În sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul, cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi, aspecte pe care psihologia le studiază din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar riscă izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască. Se poate întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică patologia medicală.

Oricum, din experienţa şi din istoria Bisericii, putem verifica un lucru, şi anume că prin intervenţia dumnezeiască, în urma rugăciunilor, în urma participării la viaţa Bisericii, la slujbele Bisericii – exorcismele, Spovedania, Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăşanie -, omul se pune sub o protecţie extraordinar de puternică în lupta şi cu duhurile şi cu bolile. Cu bolile care pot fi trupeşti şi sufleteşti. Antropologia noastră nu delimitează foarte clar nici zona trupului de cea a sufletului şi nici zona problemelor duhovniceşti de zona patologică.

Clar este că puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Biserica noastră învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la normalitate, de nesănătate, este păcatul. Păcatul propriu sau păcatele înaintaşilor şi ale semenilor. Este clar că Dumnezeu nu a făcut o fire omenească supusă bolilor, ci a făcut o fire omenească „bună foarte”, ca şi întreaga zidire. Căderea din această stare se datorează libertăţii omului şi stării de păcat, care a afectat şi afectează continuu firea omenească.

- R Radulescu: Demonizaţii sunt vindecaţi, se liniştesc dintr-o dată. Demonilor, Hristos le face o „concesie”, îi lasă să intre în turma de porci. Dacă nu le-ar fi îngăduit să intre în turma de porci, ar fi fost chinuiţi, ei se referă la un chin, prezenţa lui Hristos era un chin pentru ei, ar fi fost chinul mai mare? Ii miluieşte în vreun fel lăsându-i să meargă în turma de porcii? Cum să interpretăm acest gest, transferul demonilor din oameni în porci?

- Pr. Coman: Intr-una din rugăciunile de la exorcismele de la Botez se spune, despre respectivele personaje, că nici peste porci nu au avut stăpânire. Deci demonii, în prezenţa lui Hristos, nici peste porci nu mai au putere.

- R. Rădulescu: Dacă ar fi avut putere, porcii nu s-ar fi aruncat în mare.

- Pr. Coman: Porcii nu s-ar fi aruncat în mare. Nu demonii au dus porcii în mare, ci porcii au dus demonii în mare. Prin urmare, demonii nu au avut putere nici peste porci. Aceasta este erminia Bisericii noastre.

- R. Rădulescu: Dar, asupra unor oameni pe care îi posedă, au putere demonii? Pentru că omul este fiinţă liberă.

- Pr. Coman: Da, pentru că omul este liber şi „cooperant” în acelaşi timp. Aici este marea responsabilitate a omului. În timp ce animalul, în baza instinctului, este mai puţin cooperant cu răul, omul este foarte cooperant cu răul din pricina libertăţii lui. Acest dar extraordinar al libertăţii poate fi, în egală măsură, şi marea dramă a omului. Libertatea presupune responsabilitate, presupune o anumită educaţie, presupune simţul puterilor de a lupta, de a-ţi impune voinţa şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important al demonologiei, dacă doriţi să vorbim despre demonologie, pentru că omul însuşi generează sau cheamă, invită duhurile necurate în sine şi le cultivă, până într-acolo, încât el însuşi poate deveni rău, în parte sau în totalitate, lăsându-se stăpânit de duhuri rele cum sunt: duhul desfrânării, duhul lăcomiei, duhul minciunii, duhul beţiei, duhul hoţiei – foarte răspândit astăzi -, duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire etc.

- R. Rădulescu: Gesturi care devin obişnuinţă…

- Pr. Coman: Devin obişnuinţă şi la un moment dat omul se identifică cu ele atât de mult încât se simte cucerit de aceste duhuri, asfixiat. Noi avem, ca duhovnici, experienţe în acest sens. Probabil că şi mulţi dintre ascultătorii dumneavoastră, dacă ar încerca să-şi controleze, să-şi monitorizeze gândurile, imboldurile, iniţiativele, ar constata că foarte multe sunt generate de astfel de duhuri: al lăcomiei, al iubirii de stăpânire, al mândriei, al iubirii de slavă deşartă cum spunem noi, al lenevirii, al iubirii de arginţi şi multe altele.

- R. Rădulescu: Al erotismului, acum…!

- Pr. Coman: Al erotismului, nu mai vorbim. Dacă am contabiliza aceste situaţii — şi ar trebui să facem lucrul acesta – ne-am speria noi înşine. Ne-am speria constatând înstrăinarea de propria noastră fiinţă. Ne-am speria constatând că suntem capacităţi, asediaţi chiar, de anumite gânduri care nu sunt, de fapt, ale noastre, ci sunt generate şi întreţinute de aceste duhuri care se instalează în inima şi în mintea noastră. Ne-am speria constatând că nu mai trăim noi, ci am devenit pur şi simplu instrumente pasive la dispoziţia patimilor noastre.

Eu propun şi studenţilor mei şi credincioşilor un exerciţiu, care ne este foarte necesar. Acela de a investiga cu multă onestitate să vadă ce imbolduri tainice, lăuntrice, ascunse stau la baza iniţiativelor sau faptelor lor de fiecare zi, de fiecare clipă. Există o motivaţie declarată, mai puţin adevărată, a lucrurilor, dar există şi o motivaţie ascunsă, mai adevărată. Ne surprindem, de exemplu, că foarte multe faptele noastre au la temelie lenea, comoditatea, pentru care se găsesc justificări formale, exterioare, legitime. Ele par legitime în exterior, dar noi ştim că nu sunt, dacă suntem oneşti cu noi înşine. Acesta ar fi rolul preotului la spovedanie, să-l ajute pe credincios să se citească pe sine, să descifreze în adâncul fiinţei lor adevăratele motive sau adevăraţii stimuli ai atitudinilor şi faptelor sale. Oamenii trebuie ajutaţi să descopere că din lăuntrul lor izvorăsc lucrurile, şi mai ales gândurile rele. Cauzele exterioare sau împrejurările exterioare, pe care noi le invocăm, de obicei pentru a ne justifica, sunt numai nişte pretexte. Din cauza faptului că se instalează în noi legiuni de demoni, legiuni de duhuri necurate, suntem victime uşoare patimilor şi răului în general. Să luăm pe omul care are „darul” beţiei. Ce ironie, în popor se spune „are darul beţiei”! Acest om, cu darul beţiei, nu-şi mai aparţine. Am la spovedit soţii de astfel de bărbaţi, care devin nişte brute pur şi simplu, dincolo de orice închipuire. In momentele, foarte puţine de altfel, când sunt treji, sunt oameni foarte calmi, foarte aşezaţi, dar când se activează darul beţiei, devin inumani! Se vede clar că nu se mai pot stăpâni, se vede clar că sunt stăpâniţi de un duh rău. Ei înşişi se dau în mâna acestor duhuri. Acestea se instalează foarte adânc în om. Fiecare dintre noi se luptă cu una sau cu mai multe patimi, care sunt rezultatul acestor duhuri.

Astăzi tinerii se confruntă cu provocări foarte puternice. Erotismul de care aţi amintit, este cultivat pe toate canalele. Internetul deschide oricui, tânăr sau bătrân, accesul „protejat” fără limite la cea mai diabolică industrie pornografică. Noi, ca duhovnici, luăm act de această provocare şi de dimensiunile ei la spovedanie. Nu numai tinerii, ci şi oameni maturi devin captivi acestor noi instrumente ale vrăjmaşului. Deşi îşi dau seama că nu este corect, îşi dau seama că îşi fac foarte mult rău, că este afectat comportamentul faţă de soţie sau faţă de soţ, că se produce o întinare a lumii lăuntrice, a minţii, a gândului, a simţămintelor, în ciuda acestui fapt, nu se pot dezlipi de sursa răului. De ce, oare, are răul atâta putere? Pentru că se foloseşte de un instinct foarte puternic al omului, cel trupesc, al reproducerii.

Dar de ce omul nu se poate stăpâni? De ce omul nu poate fi stăpân pe sine? De multe ori — nu veţi crede probabil – pur şi simplu pentru că nu vrea să fie stăpân pe sine. Se complace în situaţia de stăpânit. In măsura în care el nu este stăpân pe sine, în aceeaşi măsură este stăpânit de patimă. Ori, stăpânirea se cheamă posesie. Iar posedarea de rău se cheamă demonizare. Într-un procent sau altul, toţi facem parte din această categorie. Eliberarea şi emanciparea este foarte grea şi presupune foarte multă nevoinţă şi mai ales recursul la puterea lui Dumnezeu. „Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului!“, spune un canon al Bisericii, ilustrând în felul acesta starea de captivitate în care se află omul robit patimilor.

- R Rădulescu: Tot de un duh rău sunt stăpâniţi şi locuitorii cetăţii din Evanghelie, părinte profesor? Ei Il alungă pe Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, au acelaşi reflex pe care l-au avut diavolii când L-au văzut pe Hristos? „Lasă-ne în pace!” Ii spun şi oamenii. Ce se întâmplă?

- Pr. Coman: Ei confirmă ce am spus până acum. Toţi erau într-un grad anume de posedare, toţi se simt jenaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Inchipuiţi-vă ce reacţie am avea noi, în casă la noi, la serviciu, pe stradă, în sălile de curs, oriunde, dacă ne-am trezi într-o bună zi cu Hristos în faţa noastră!!!

Cred că am avea aceleaşi sentimente de respingere. Ne-am simţi foarte jenaţi, ne-am simţi agresaţi în starea noastră, ne-am simţi oricum incomodaţi în starea în care ne complăcem, deşi ştim că este rea, pentru că s-ar oglindi numaidecât necurăţia din noi şi am prefera, cum foarte multă lume preferă, ca Dumnezeu să fie cât mai departe de noi. Ne-ar fi mai confortabil aşa. Suntem un pic credincioşi, ne facem un pic de rugăciune, mai mergem şi pe la biserică, suntem umani, mai dăm şi un pic de milostenie, dar Dumnezeu ar fi bine să stea departe.

Se vede lucrul acesta în atitudinea pe care o au copiii faţă de Dumnezeu. Copiii, fără excepţie până la o vârstă anume, vin spre biserică, vin spre Dumnezeu, spre tot ce este dumnezeiesc, fără nici o ezitare sau reţinere. Dacă se întâmplă totuşi să întâlnim copii care au reţineri, se feresc sau fug de lucrurile sfinte, de tot ceea ce trimite la Dumnezeu, trebuie să luăm aminte. Este posibil să moştenească, la nivelul zestrei genetice, lucruri grele de la părinţi. In general, copiii vin cu mare deschidere spre Dumnezeu. Dar cum încep să crească şi încep să se aşeze şi să lucreze în dânşii duhurile rele: minciuna, lăcomia, răutatea, invidia etc, încep să fugă, să se îndepărteze. Ajung în postura celor mari care, atunci când văd un preot venind pe stradă, preferă să treacă pe trotuarul celălalt, sau sa se prefacă că nu l-au văzut. Evită, de fapt, orice întâlnire cu un simbol, cu un semn care spune: „Ştii, este şi Dumnezeu pe aici pe undeva!“. Aceasta este şi atitudinea gadarenilor, care sunt deranjaţi de apariţia intempestivă a lui Hristos Dumnezeu.

Mai este un aspect, pe care poate ar trebui să-l discutăm. Este un pic mai ascuns! Este posibil ca în adâncul sufletului lor să fi fost şi regretul însănătoşirii celor bolnavi. Este greu de crezut un astfel de lucru, dar el se întâmplă. Se întâmplă mai ales la nivelul subconştientului. Oricât ni s-ar părea de ciudat, pentru cei sănătoşi, existenţa celor bolnavi este uneori un lucru convenabil, profitabil, desigur, atunci când nu este vorba despre o persoană dragă, ci despre un străin. Existenţa celor bolnavi este confirmarea stării noastre de sănătate. In situaţia aceasta, dispariţia bolnavilor cu diagnostic clar din societate echivalează cu anularea unui argument puternic al faptului că ceilalţi sunt sănătoşi. Spitalele, ca şi închisorile, sunt instituţii care marchează graniţa între sănătoşi şi bolnavi, între oamenii cinstiţi şi hoţi. Dispariţia spitalelor şi a închisorilor ar nelinişti mult pe cei sănătoşi ca şi pe cei cinstiţi, tocmai pentru că nu ar mai fi pusă în evidenţă sănătatea sau corectitudinea lor. Existenţa spitalelor şi a închisorilor dă bine pentru cei care nu sunt nici în spitale nici în închisori. Le hrăneşte impresia că sunt şi sănătoşi şi virtuoşi. Dacă ar veni cineva şi ar vindeca pe toţi bolnavii şi pe toţi păcătoşii, cei care nu sunt nici în spitale şi nici în închisori ar fi foarte deranjaţi.

- R. Rădulescu: Motivul de îndreptăţire.

- Pr. Coman: Adevărul este că graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală, ca şi cea dintre cinste şi cea necinste nu se poate marca prin spital şi prin închisoare. Nu toţi cei care nu sunt în spitale sunt sănătoşi, după cum nu toţi cei care nu sunt în închisori sunt oameni cinstiţi. Ştim aceasta foarte bine. Dar ne place să avem şi închisori şi spitale, pentru că acestea ne confirmă, într-o complicitate socială aproape generalizată, că suntem mai buni decât ceilalţi. In virtutea acestei impresii, n-am fi deloc bine impresionaţi, dacă, printr-o minune, s-ar vindeca lumea din jurul nostru şi de boli şi de patimi”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima şi adevărata răzvrătire Monahii John Marler şi Andrew Wermuth Editura Sophia, 2008 (reeditată)

„Tinerii vremurilor de pe urmă”, reeditată în 2008 la editura Sophia, este o carte scrisă de doi monahi care au experimentat modelele anticulturalismului american, au murit şi au fost înviaţi de Hristos. După înviere au înfiinţat un local, „Monk’s Rock”, unde tinerii răzvrătiţi, în special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane, care promiţând decondiţionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenţi în ghearele sexului, drogurilor şi violenţei. Mai întâi a fost părintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat că nu există adevăr absolut. Altfel spus, că oamenii l-au ucis pe Dumnezeu în inimile lor. Şi dacă nu există Dumnezeu, atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat şi care a sădit în el aspiraţia spre infinit. De această nevoie de absolut au profitat modelele anticulturaliste: beatnik-şii, rock’n’roll-ul, mişcarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson ş.a.m.d..

Adevărata răzvrătire împotriva materialismului lumii şi a nihilismului în care trăim rămâne religia iubirii, creştinismul. „Tinerii vremurilor” ar trebui citită în paralel cu „Nihilismul – Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă”, de Seraphim Rose. Sunt scrise în acelaşi duh şi se completează una pe cealaltă. „Nihilismul” este o carte teoretică foarte bine argumentată, iar „Tinerii vremurilor din urmă” aduce multe mărturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o mărturisire minunată. O redau în întregime, pentru că ne revelează ceva: Dumnezeu îl caută şi îl găseşte pe tot omul care Îl caută sincer. Dar nu dă năvală peste el. Stă la uşa inimii, bate şi aşteaptă.

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti normal, un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci.

Datorită temperamentului meu, am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere.

Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca. Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea.

Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor lucruri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţa fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea, mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel, care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit.

Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…

                             

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!”. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră.

Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră. L-am tot ocărât, curăţînd vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: „Tot ce doream de la tine era să ceri”.

Ciprian Voicilă

Sursa: orthograffiti.ro

Vrăjitoria în Congo și dificultățile misiunii ortodoxe în Africa, Părintele Damaschin Grigoriatul

Omeneşte vorbind, Africa este cel mai nedreptăţit continent când vine vorba de răspândirea cuvântului Lui Dumnezeu. Obstacole naturale sau alţi parametri negativi nu au facilitat ca învăţătura să ajungă în cele mai adânci părţi ale continentului, cu excepţia regiunilor din nordul şi nord-estul lui. Se poate să fi fost planul Proniei divine, pentru răspândirea credinţei acolo, chiar recent, in timpul secolului al xx-lea.

Este un fapt cunoscut că alte ‘’biserici’’ creştine s-au stabilit în aproape toată Africa, începând cu jumătatea secolului al XVIII -  lea, prin colonizarea de către popoare europene. În afară de scopul exploatării acelor pământuri purtătoare de aur, aceste popoare au plănuit de asemenea să îşi răspândească religia. Astfel, sunt acolo creştini catolici din secolul al XVIII - lea, protestanţi de la jumătatea secolului al XX – lea, urmaţi de ‘’biserici’’ eretice ale zilelor din urmă, cu un conţinut creştin sau chiar demonic, formate de către pastori africani.

Aceste ‘’biserici’’, care  sunt tăiate din plinătatea Adevărului şi a Vieţii, nu s-au preocupat niciodată – nici în trecut, nici în prezent si nici în viitor – să scoată misticismul african de sub diferitele influenţe demonice şi convingeri. Explicaţia este simplă: diavolul se teme de Adevăr; Adevărul este Hristos şi  Ortodoxia şi este o mare prăpastie între El şi legiunile demonice.

Biserica Ortodoxă  a întârziat mult aducerea mesajului său în Africa. Numai cei mai înflăcăraţi din cler, din Grecia şi de pretutindeni,  care, cu binecuvântarea episcopilor locali, s-au stabilit în diferite regiuni ale Africii şi au aprins mici scântei de lumină duhovnicească. Şi,  doar  această lumină – lumina credinţei şi a vieţii ortodoxe – este capabilă să-l anime pe băştinaşul african şi să să-l descătuşeze din chinurile pe care le generează vrăjitoria şi idolatria.

Călătoriile mele consecutive în Africa Centrală cu scopuri misionare m-au ajutat să-mi fac o imagine autentică a elementului păgân şi să ajung la anumite concluzii.

În Africa – cel puţin în sfera de care eu sunt preocupat cel mai frecvent - nu se pomeneşte de un ateism african. Este un element foarte încurajator, când aspiri să îi conduci  la  adevaratul, Mantuitorul nostru,  Iisus Hristos şi la Biserica Sa.

Vrăjitoria implică o credinţă că,  înăuntrul  animalului şi plantei se află puteri supranaturale, invizibile, care acţionează ca spirite cu diferite caracteristici şi, care influenţează viaţa unei persoane. Una dintre cele mai vechi forme este vrăjitoria ’’homeopată’’. Ca un exemplu, am vrea să menţionăm practica vraciului care, pentru a răni duşmanul, va confecţiona o asemănare a lui (o ’’păpuşă’’) din lemn, ceară sau argilă. O formează astfel încât să semene cu duşmanul, cât mai mult posibil. Dacă nu seamănă cu duşmanul, el ’’botează’’ asemănarea cu numele duşmanului şi apoi începe să-l tortureze în funcţie de rezultatele pe care vrea să le obţină. De exemplu, dacă vrea să provoace moartea unui animal, n-are decât să pună în aplicare moartea acelui animal. Ca să-l omoare pe duşmanul ’’clientului’’ său, el înfige un ac în ’’inima’’ unei păpuşi sau a unei imagini din lemn care se presupune că îl reprezintă pe duşman.

Ei consideră de neconceput ca cineva să poată trăi fără ca viaţa lui să depindă de puteri mai înalte. Aceasta este evident în diferite circumstanţe ale vieţii lor. Dacă, de exemplu, o rudă s-a îmbolnăvit sau a murit, ei cred că cineva îi urăşte şi acum se răzbună. Aşa că fug la doctorul vrăjitor. Îi spun care e problema şi caută să descopere cine a provocat acea soartă groaznică în casa lor.