Sensul vieţii
Ca să trăim împreună cu Dumnezeu
în viaţa veşnică (căci asta este mântuirea), trebuie să învăţăm să trăim cu El
încă din viaţa aceasta. Fiul lui Dumnezeu, Împăratul, a venit tocmai ca să ne
înveţe cum să facem acest lucru. Oamenii însă pricep greu:
„Împărăţia vieţii veşnice s-a
propovăduit şi e deschisă; pe Împărat Îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii
însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după
grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Împărăţiei.
N-ar trebui decât să-L
recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Îi suntem fii şi, potrivit
cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. (…) Trebuie să ştim toţi supuşii
Împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre
o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi
mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre
Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea
pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de
sfârşit.(…) La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu
îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle.”
Chemarea începe cu glasul
interior al conştiinţei, continuă cu glasul din afară pe care îl auzim de la
alţii şi, dacă rămânem surzi, vin necazurile vieţii şi ale morţii.
Chemarea delicată a conştiinţei
Chemarea plină de dragoste a lui
Dumnezeu începe delicat, prin glasul pe care l-a lăsat în noi: conştiinţa. Acest
glas este însă tainic, ca o chemare lină, pe care omul poate să ajungă să nu o
mai audă:
„Patimile, reaua voinţă şi peste
tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte
văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai
aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu
mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei
noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu
aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în
răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la
“adevăr”.
Glasul conştiinţei însă, fiind
şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit
mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige
la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate
fărădelegile făcute (…).
Sunt oameni care s-au învechit
în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când
îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a
conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe
toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi
mintea.”
Un glas mai puternic
Glasul lumii este însă adesea
mai uşor de ascultat decât glasul conştiinţei; omul cade uşor în capcană şi
devine tot mai surd la glasul conştiinţei:
„Larma vieţii şi gălăgia
grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare
decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai
aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi
chemarea lină nu se mai aude.
Dar Dumnezeu, milostivul, ca să
nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul
slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om,
ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat
Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin
conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea
vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Cine
a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată,
iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi?”
Cei datori să transmită această
chemare sunt preoţii. „Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi
ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis
oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de
zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a
mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are
obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le
rânduieşte o chemare mai tare.”
Chemarea care ustură: necazurile
Dumnezeu nu îl pedepseşte pe om
prin suferinţă. Dar, aşa cum face un tată, îngăduie ca omul să suporte
consecinţele faptelor sale, pentru a se înţelepţi şi a învăţa ceva din
greşelile lui.
„Mai tare şi mai duios de cum a
chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii,
însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe
Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre,
urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind
omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde
multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei –
bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l
mai ai.
Sunt două feluri de necazuri.
Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai
despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au
darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din
ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui
Dumnezeu. Deci «când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi
pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te: pentru ce a venit? Şi vei afla
răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea
judecăţii lui Dumnezeu.» (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Pe pricina suferinţei iată un
schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de
necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum,
care de cine să asculte mai întâi?
Chemarea aceasta mai aspră o
face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni,
bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube,
beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai
pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de
minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce
iubirea de păcate.”
Singura scăpare: schimbarea
vieţii
Părintele Arsenie explică astfel
că necazurile sunt un glas mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau
mai vicleni la minte şi ne aduce mărturie Sf. Scriptură, cu fragmente din
capitolul 26 al cărţii Levitic. Aici vedem clar cum Dumnezeu ne spune că, atâta
timp cât vom umbla după legile Lui, acestea se vor răsfrânge şi asupra vieţii
noastre, adică vom avea toate după rânduială: ploi la vreme, roade bogate, pace
şi mulţumire. În schimb, dacă noi alegem să trăim după voia noastră, ieşim de
sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a legilor Lui, iar lumea în care trăim va fi
după chipul nostru: haos, răutate, războaie, foamete, lucruri pe care le vedem
perfect astăzi:
„…vremea noastră le vede cu
ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că
poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu
greşească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de
pedeapsă luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.”
Pentru a ne arăta cum poate
schimba pocăinţa omului mersul lucrurilor, Părintele aduce tot exemple din
Sfânta Scriptură. Atunci când oamenii s-au pocăit de păcatele lor, au
recunoscut dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi s-au hotărât să îşi
schimbe viaţa, Dumnezeu a ridicat suferinţa de la ei.
Şi mai dureros: necazurile
morţii
„Mulţime de oameni însă nici
grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar
trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea
vieţii, oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în
primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
Viaţa o avem de la Dumnezeu:
prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul
şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem
viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa
noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul, şi
trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa
noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme
rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l.
Iar moartea o avem de la
ucigaşul. Deci, când oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este în
primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima
de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, mintea li se
strâmbă, încât nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu
se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai
ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea
fiecărui rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a
necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie
şi spre înţelepţirea multora. (…)
Dacă nepriceputul de om se ţine
împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cadre din har sub lege, şi aşa
atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împlineşte prin războaie
şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege.”
Ce urmăreşte Dumnezeu?
Rostul necazurilor este, deci,
înţelepţirea noastră. Soluţia suferinţei nu stă în fugă, ci în schimbarea
vieţii şi întoarcerea către Dumnezeu.
„Până la judecata din urmă,
mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate
dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata
sfinţilor Apostoli... (…)
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în
tot chipul e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă,
chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă legaţi în neştiinţă,
scurţi la minte şi slabi în credinţă urmăresc viaţa pământească şi toată
mâhnirea lor e pentru trupuri. (…)
…Până nu vom ajunge de aceeaşi
părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă,
de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici
sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm
înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte
înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm
capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea
sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.”
Din: Părintele Arsenie Boca,
“Cărarea Împărăţiei”
A consemnat Natalia Corlean
0 comments:
Trimiteți un comentariu