Predica la Duminica a 10-cea după Rusalii (a vindecării lunatecului) / Pr. Constantin Coman: Despre dragostea lui Dumnezeu şi lipsa de răspuns a oamenilor

sâmbătă, 16 august 2014

| | |



APOSTOLUL
I CORINTENI, 4, 9-16

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.


EVANGHELIA
MATEI 17, 14-23

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

 PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu şi lipsa de răspuns a oamenilor (fragment)

R. Rădulescu: Mântuitorul Hristos vindecă un tânăr demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care acţiona asupra tânărului în funcţie de fazele lunii. Înainte de a face această minune, Mântuitorul Hristos pare iritat de cerere, de încă o cerere ca cineva să fie vindecat de Dânsul. Află că tatăl tânărului se adresase Apostolilor, care nu putuseră să-l vindece de boală pe lunatic. Atunci Se adresează oamenilor, în general: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi?”. Părinte profesor Constantin Coman, explicaţi-ne cuvintele Mântuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reacţionează aşa?

Pr. Coman: Este un cuvânt mustrător, tăios chiar, şi are o explicaţie pe care Mântuitorul Hristos o lasă să se întrevadă. În iconomia dumnezeiască şi în planul lui Hristos aceste vindecări aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiască, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred că am mai spus şi altădată că, dacă Mântuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur şi simplu, ar fi luat-o la rând şi ar fi vindecat toţi oamenii suferinzi. Vindecă, desigur, destul de mulţi oameni, dar o face cu titlul de exemplu şi că gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei spune, recapitulând, că Iisus vindeca „toată boala şi toată neputinţa în popor“, vrea să spună mai curând că vindecă „orice boală şi orice neputinţă“, nu-i era nimic cu neputinţă. De altfel nu numai că limba greacă originală permite foarte bine această traducere, dar ea este recomandată de specialişti în traducerea Evangheliei după Matei. Vindecă boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea să le vindece.

Ei bine, cum ar reacţiona cineva, constatând că după ce se vindeca în chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleacă la casele lor, fără să ia seama cine îi vindecă, fără să se întrebe cine este Acela care face astfel de vindecări miraculoase. Sau, dacă se întreabă, o fac numai dintr-o foarte trecătoare mirare! Mustrarea vizează nevolnicia poporului care continua chiar şi în faţa nenumăratelor minuni să rămână orb, să nu vadă cu Cine are de-a face. Ştim bine că orbirea aceasta a ţinut până la capăt. Majoritatea, contemporanii şi conaţionalii Mântuitorului Hristos au refuzat să recunoască faptul că nu şi-au putut deschide ochii şi inima să-L recunoască pe Hristos ca Dumnezeu. Exegeţii sunt de părere că aici Iisus are în vedere în general „necredinţa poporului Israel“.

În faţa acestei atitudini, Mântuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca şi cum eu aş face un gest, de exemplu, mi-aş arăta dragostea faţă de cineva făcându-i un dar, iar respectivul ia darul şi pleacă cu el acasă, întorcându-mi, mai mult sau mai puţin, spatele. Nu ia seama că, de fapt, era o declaraţie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amărăciune rămân eu, despărţindu-mă de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiază încă o dată şi încă o dată de generozitatea mea, fără să ia seama că este un gest de dragoste şi să răspundă cum se răspunde la un gest de dragoste. În astfel de situaţii oricine trăieşte sentimentul că este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau în seamă. Este vorba şi de binecunoscuta şi foarte răspândita ingratitudine umană. Lucrul acesta îl spun cu multă amărăciune pentru că şi noi îl trăim. Eu, pentru foarte mulţi ani, nu am fost atent la răspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amiciţie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părinţilor mei, de a nu avea aşteptări de la ceilalţi. De la un timp, însă, din păcate, am început să iau seama şi am devenit nefericit! Sigur, în cazul Mântuitorului nu era vorba numai de amărăciunea datorată ingratitudinii oamenilor faţă de Dânsul pentru ajutorul dat, ci de amărăciunea datorată faptului că oamenii nu-şi recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiţi dacă cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obişnuit şi dacă, în consecinţă, minunile nu se constituiau în tot atâtea provocări de a-L recunoaşte că Dumnezeu!

R Rădulescu: Sunteţi dezamăgit de atitudinile interesate, de oportunişti, de ce anume?

Pr. Coman: Da. Chiar cred că acesta este cuvântul. Când cineva nu poate să-ţi mulţumească pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descărca de povara recunoştinţei, inventează erminii ["interpretări", n.n.] diverse ale gestului tău, incriminându-te direct sau insinuând fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreşte cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este şi acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, ca toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viaţa însăşi şi terminând cu pâinea cea de toate zilele. Şi dacă-I datorează totul, trebuie să-I fie veşnic recunoscător, să-I rămână veşnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul unic şi minunat al vieţii?!

Dacă nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transformă în oportunism. Şi noi producem astăzi aceeaşi supărare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastră viaţa. Ce minune extraordinară că exist şi eu printre atâtea miliarde de oameni. Am beneficiat şi eu de frumuseţea extraordinară, nepătrunsa a creaţiei şi de tot ceea ce înseamnă viaţă! De unde acest dar?! Chiar să nu te arăţi mulţumitor spre Cel căruia îi datorezi viaţa? Când ne pofteşte cineva la masă, îi mulţumim după ce am mâncat! Cum ar fi să mănânci şi să pleci fără să mulţumeşti pentru invitaţie? Şi iarăşi să te cheme, şi iar să mănânci, fără să spui niciodată „Mulţumesc”!

Chiar aşa stau lucrurile. Este vorba despre o aşezare în adevăr. Noi spunem că cea mai înaltă aşezare a omului, starea cea mai înaltă [de fapt, nu este cea mai înaltă, ci este starea de normalitate restaurată a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinţă mulţumitoare, euharistica. Fiinţa mulţumitoare ajunge să înţeleagă că toate lucrurile de care beneficiază vin de la cineva, vin de undeva. Pâinea este importantă, dar faptul că aceasta pâine este darul cuiva care mă iubeşte este şi mai important. Pâinea este şi dragoste, nu este numai pâine. Aţi văzut, mâncarea uneori este gustoasă, alteori nu este gustoasă. Este gustoasă când nu este pur şi simplu mâncare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Îmi spunea cineva zilele trecute:
 
„Cum, părinte, să fie gustoasă mâncarea aceea, când femeia care o găteşte – o femeie în casă - este cu „dracu`” în gură, de la început până la sfârşit, când găteşte?“

De aceea este Mântuitorul foarte supărat. Închipuiţi-vă amărăciunea Dânsului spre sfârşit, când chiar şi ucenicii, neputincioşi şi ei, captivi percepţiei şi perspectivei meschine omeneşti, nu au putut să vadă dincolo de dulceaţa cuvintelor Mântuitorului Hristos, de înălţimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Însuşi.

(…) Omenirea beneficiază de o lume atât de frumoasă, atât de generoasă, dar nu ia seama că ea vine de undeva, că este darul cuiva. Se aseamănă unui copil, care se bucura de darul primit, dar îl uita imediat pe dăruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lăcomie şi nesaţ, dar nu-l iau în seamă pe dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă raţiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plasează într-un fel de gelozie faţă de propriul său dar, care, iată, în loc să dea conţinut relaţiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorită acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu să fi hotărât să lase creaţia sa se urâţească, să devină pustie, neprimitoare, înfricoşătoare. Poate atunci oamenii îşi vor îndrepta mintea şi-L vor redescoperi pe Creator şi Dăruitor şi vor înţelege că lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred că este o gelozie a lui Dumnezeu. Am îndrăznit să spun lucrul acesta la un congres internaţional dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvânt biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, în Vechiul Testament, că este gelos.

Omul este ingrat şi chiar pervers. Şi acum continuă să strige la Dumnezeu când se afla în impas, când dă vreo suferinţă peste el. Se roagă mai departe să dea Dumnezeu ploaie ca să avem pâine. O face, însă, ignorând esenţialul, anume că Cel căruia i se adresează cu aceste cereri este, în fond, Cineva care-l iubeşte şi care aşteaptă răspunsul lui la această iubire. Să-I cerem orice, dar să luăm seama cui cerem! Când primim, şi sănătate şi ajutor, să luăm seama de la cine primim. Să trăim împreună cu El, aşa cum ar trebui să trăiască omul cu Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste, de mulţumire. Să adormim cu El în gând, să ne trezim dimineaţa cu El în gând:

„Doamne, mulţumesc Doamne că iată, iarăşi îmi dai darul unei zile binecuvântate, cu lumina, cu soarele, cu frumuseţea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!“

Iar seara să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să spui:
 
„Doamne, iată, eu cum am răspuns la gesturile Tale nesfârşite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slăbănogit, nemernic, păcătuind!“.

Cel mai important este să trăim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi şi Dumnezeu este important, nici ceea ce se întâmplă între noi şi Dumnezeu, ci noi şi Dumnezeu. Relaţia mea cu Dumnezeu. Eu şi Dumnezeu! Lumea această frumoasă şi tot ceea ce se întâmplă în ea este conţinutul relaţiei noastre. Noi rămânem la conţinut şi nu ne ducem la celălalt, la Dumnezeu. Nu însănătoşirea mea este esenţială ci faptul că boala şi însănătoşirea m-a pus în legătură cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie reacţia celor care sunt vindecaţi de Dumnezeu. Faptul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat şi mai important decât toate vindecările la un loc. Vindecările însele erau semne ale acestei prezente.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astăzi. Ca şi prin Profeţii Vechiului Testament, Mântuitorul mustra poporul Său din aceleaşi raţiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pământul Egiptului, i-a dat pământul făgăduinţei, i-a făcut biruitori împotriva multora, i-a aşezat pe calea adevărului şi, totuşi, poporul se întoarce la viţelul de aur şi se închină idolilor. Atâta cădere, atâta ingratitudine! Aceasta îl mâhneşte foarte tare pe Dumnezeu!

R. Rădulescu: Cred că Îl mai mâhneşte şi faptul că nu găseşte acel grăunte de credinţă, care mută şi munţii din loc, pe care, mai apoi, nu-l găseşte nici la Apostoli. Mă întreb eu acum, cine poate avea grăuntele de credinţă, dacă nici Apostolii, oamenii cei mai apropiaţi, nu-l aveau? Se referă la nişte munţi reali sau la greutăţile care stau în calea noastră şi ne fac neputincioşi în a crede? Cum să luăm cuvintele?

Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputincioşi. Tocmai această vrea să ne spună Mântuitorul Hristos: aveţi această posibilitate şi nu aveţi voinţă de a beneficia de ea. Aveţi posibilitatea să mişcaţi munţii din loc şi nu o faceţi. Aceea este măsura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufaş! Ar vrea, desigur, să mute munţii din loc, dar cu puterile lui. Să se poată grozăvi! Dumnezeu vrea să-l aducă pe om la conştiinţa limitelor sale, pe de o parte, şi să-l deschidă spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de altă parte. În momentul în care omul ajunge la conştiinţa limitelor sale, atunci se deschide credinţei. Îşi dă seama că nu se mai poate amăgi, nici cu puterea minţii şi a muşchilor săi, nici cu puterea instrumentele sale.

R. Rădulescu: Nu se mai încrede dintr-însul!

Pr. Coman: Nu se mai încrede într-însul. Acelaşi Gheron Iosif, pe care îl tot pomenesc, pentru că-mi este foarte drag şi sper să-i fie şi dansului drag de mine, pentru că aş fi fericit eu şi casa mea, spune că: „Până când omul nu ajunge la conştiinţa că este nimic, că este zero, nu pune început în relaţia sa cu Dumnezeu!“.

Măsura la care ne cheamă Dumnezeu este măsura dumnezeirii: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Iată la ce nivel este chemat omul să trăiască! La nivelul dumnezeiesc! În Duh, la înălţimea Duhului! La ce nivel trăieşte omul, de fapt? De acest lucru, măcar, să fie conştient, prin raportare la adevărata scara valorică. Omul este chemat să trăiască la măsura dumnezeirii, iar dacă trăieşte dumnezeieşte poate muta şi munţii din loc. Noi trăim evaluându-ne cu o scară a valorilor imanente, lumeşti, omeneşti. De aceea putem foarte uşor să ne grozăvim, să ne trufim, în comparaţie cu semenii noştri. Oricine va găsi pe cineva mai neputincios decât el. Dacă ne-am evalua, însă, prin raportare la măsura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atât de mare diferenţa dintre virtuoşi şi păcătoşi, dintre buni şi răi. De aceea, Mântuitorul Hristos nu este mişcat de performanţele morale, nici de performanţele ştiinţifice, nici de performanţele tehnologice, nici de performanţele filantropice instituţionalizate, ci este mişcat dacă omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viaţa cu Dumnezeu.

Atâta timp cât oamenii rămân în lumea lor strâmtă, nu este o mare diferenţă între prostituată şi între omul virtuos. Mântuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituată are o şansă să simtă limitele acestui cerc închis şi strâmt, în timp ce virtuosul sau performantul se va amăgi cu performanţa lui.

R. Rădulescu: Pe lângă credinţa puţină, dar puternică, Mântuitorul Hristos mai cere rugăciune şi post. Spune că demonul acela care îl chinuia pe lunatic nu iese decât în felul acesta. Ce putere au postul şi rugăciunea în lucrarea de vindecare şi de aducere la starea normală de om?

Pr. Coman: Întâi de toate, rugăciunea şi postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugăciunea este vorbirea directă cu Dumnezeu, actualizarea, pe măsură fiecăruia, a unei relaţii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptăm împotriva egoismului din noi. Amândouă sunt semne ale stăruinţei, ale unei dorinţe şi voinţe puternice de a face binele. Şi postul şi rugăciunea ne subţiază simţirea şi mintea, ne scot din lumea grosieră şi opacă în care trăim, lumea simţurilor materiale şi ne deschid ferestrele Împărăţiei lui Dumnezeu, a realităţii duhovniceşti. Postul şi rugăciunea îl ajută pe om să-şi demonteze mecanismul suficienţei de sine, care se interpune între el şi Dumnezeu.

R Rădulescu: Te duce la neîncrederea în tine!

Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]încredere în tine. Este vorba despre suficienţă de sine. Adică să crezi că tu, cu puterile tale, îţi eşti suficient!

Postul şi rugăciunea te ajută să nu te mai amăgeşti cu această suficienţă de sine! Te ajută să vezi care îţi este starea ta adevărată, cât iubeşti cu adevărat. Măsura omului este dată de cât iubeşte! Să se cerceteze fiecare pe sine, să vadă cât iubeşte, şi va vedea cât de mică sau de inexistenta este dragostea sa. Din câte am constatat eu până acum, din experienţa mea – şi slava Domnului sunt la o vârstă când pot să vorbesc despre propria mea experienţă - oamenii iubesc foarte puţin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici măcar nu îşi dau seama, se amăgesc cu fel de fel de surogate, se amăgesc cum că ar fi ceva între ei şi soţii şi soţiile lor, cum că ar fi ceva între ei şi copii. Dar nu este aproape nimic. Ne iubim mai curând pe noi înşine, iar pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii pentru cineva este măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el.

Un pic de post şi de rugăciune subţiază simţurile: simţul duhovnicesc, al înţelegerii, al vederii duhovniceşti, al vederii sufleteşti. Postul şi rugăciunea ne duc în zona unde se dă marea bătălie, bătălia cu duhurile, cu duhurile rele, cu diavolii, adică la nivelul gândului, la nivelul intenţionalităţii celei mai tainice. Duhul curviei, de exemplu, te poate stăpâni o viaţă. Îl simţi acolo şi simţi că nu-l poţi birui. Duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginţi, duhul iubirii de stăpânire, un duh este o stare dominantă care te dirijează, aproape. Ca să dai marea bătălie cu duhurile, adică să alungi din tine un duh, ai nevoie de multă rugăciune şi de mult post. Altfel nu-l biruieşti.

Un părinte îmbunătăţit, pe care probabil l-am mai pomenit, tânăr şi râvnitor, îmi povestea anul trecut la Sfântul Munte câtă lupta duce ca să se mai cureţe de un gând urât, legat de un eveniment din trecut. Gândul urât este ca un cui al lui Pepelea, acolo, în suflet. Dar noi, care nu am făcut nici un pic de efort să ne curăţim?! Avem nevoie de foarte multă rugăciune şi de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru rugăciune şi pentru post. Biserica noastră, slavă Domnului, are perioade de post foarte mari şi foarte binevenite. Mai rămâne să le luăm în seamă”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)