De la sex, droguri, abuz și sinucidere la activism pro-viață: cum m-a scăpat Dumnezeu de întuneric

de Meagan Weber, LifeSiteNews.com

Am devenit pro-viață undeva între prima și a doua sarcină neplanificată. Obișnuiam să cred în concepția „corpul meu, alegerea mea”, dar atunci ceva s-a schimbat în inima mea.

Provenind dintr-o familie destrămată, ca adolescentă am fost aproape mereu fără adăpost, trăind din casă în casă. Adâncită într-o viață de droguri și promiscuitate, am avut parte de prea puțină supraveghere din partea unui adult și nimeni nu s-a îngrijorat de buna mea creștere. După ce am devenit dependentă de metanfetamine, am renunțat la școală și nu am absolvit. Atunci mama mea m-a chemat în statul în care locuia, sprijinindu-mă să-mi termin școala fără grija cheltuielilor zilnice. Am reușit să absolv un an mai târziu și să renunț la metanfetamine, deși am continuat cu alte substanțe și cu viața dezordonată.

La o zi după evenimentele din 11 septembrie 2001 am descoperit că sunt însărcinată. Eram pe punctul de a termina relația nesănătoasă pe care o aveam cu tatăl, așa că mă simțeam încolțită. Avortul părea singura soluție de a evita să mă leg de el pentru toată viața. Confirmarea a venit și din partea lui sub argumentul că era nedrept să-l „încarc cu grija unui copil”. M-am dus acasă, i-am spus mamei că sunt însărcinată, dar să nu-și facă griji pentru că intenționam să fac avort și urma să fie ca și cum nu s-a întâmplat niciodată.

Spre surprinderea mea, mama a fost complet împotriva ideii de avort, deși nu era pro-viață. Mi-a spus că nu o voi scoate la capăt cu avortul și că ea va fi alături de mine și mă va ajuta să-mi cresc copilul. Sincer, mi-era mai mare teamă să nu o ascult pe mama decât să-l supăr pe prietenul meu, astfel că am ales viața pentru copilul meu.

Imediat ce l-am anunțat că voi păstra copilul el a terminat relația cu mine. M-am simțit pierdută și distrusă și deseori mă gândeam dacă am făcut alegerea corectă. După două luni am reluat relația pentru scurt timp și din nou ne-am despărțit, de data aceasta însă într-un mod mult mai urât, după ce, îmbrâncindu-mă, mi-a strigat în față „copilul nu este al meu și sper să muriți amândoi”. Pentru faptele lui am reușit să obțin un ordin de restricţie pe numele lui.

Incidentul a fost primul din multele evenimente traumatizante care au urmat. La scurt timp logodnicul mamei mele a murit într-un accident de mașină și cineva foarte apropiat mie a făcut avort după ce ne promisesem una alteia că ne vom sprijini în sarcinile noastre. Apogeul l-am trăit atunci când mama a ales pentru ea sinuciderea. Eram în 3 luni și jumătate când am văzut-o ultima dată în viață și tot eu am fost cea care am găsit-o.

Viața mea s-a zdruncinat din temelii și am simțit că nu mai am nicio șansă. Încercând eu însămi să mă sinucid câteva zile mai târziu, am început să strig și să plâng din toată inima, „dacă într-adevăr există Dumnezeu undeva acolo, atunci să mă ducă la mama ori să mă scoată din casa asta și să-mi schimbe viața”. După câteva clipe, un prieten a apărut și m-a găsit în toaleta mamei. M-a ridicat, m-a scos din casa, salvând viața mea și pe cea a copilului meu. Traumele prin care am trecut în timpul acestor evenimente mi-au călcat în picioare mândria și m-au adus în punctul în care căutam răspunsuri la întrebarea de ce viața mea se destramă astfel. Am ajuns să-l cunosc pe Dumnezeu după ce am fost chemată la biserică la slujbele de Crăciun și Paști și după ce niște femei minunate din biserică mi-au făcut un generos și umil duș.

Pe măsură ce ziua nașterii se apropia, m-am îndreptat spre tatăl copilului cu iertare și i-am oferit opțiunea de a asista la naștere. El a acceptat, având în vedere că îi promisesem că nu-l voi denunța pentru violarea ordinului de restricție emis pe numele lui. După ce m-a ținut de mână în timpul nașterii și după ce a vizitat copilul de câteva ori acasă la mine, ne-am împăcat pentru a doua oară. Abuzul însă a început nu după mult timp, ceea m-a făcut să mă simt din nou pierdută, de data aceasta și lipsită de sprijinul mamei. Am vândut casa mamei, am cumpărat una nouă pentru mine și am continuat relația abuzivă verbal, emoțional și sexual cu tatăl fetiței, pentru încă un an, după care am strigat din nou la Dumnezeu pentru ajutor și am găsit curajul să plec.

La început totul a fost bine, însă mai târziu am revenit la stilul de viața petrecăreț și dezordonat, deseori lăsând-o pe fetița mea cu o bonă. Aceasta a durat câteva luni, până când am rămas din nou însărcinată cu prietenul care mă salvase în acea noapte din toaleta mamei când încercasem să mă sinucid. De data aceasta nu mă mai gândeam deloc la avort. După prima sarcină și naștere și chiar după ce tatăl îmi propusese avortul, am înțeles pe deplin cât de valoroasă este viața și cât de important este să-i protejezi pe cei nenăscuți. Deși eram extrem de rușinată de faptele mele, m-am destăinuit doamnelor de la biserică de la care am și primit mult sprijin.

Nu după mult timp am conștientizat că sunt din nou singură. Trebuia să cresc singură doi copii de la doi tați.

Pastorul de la biserică și soția sa m-au primit în casa lor, încurajându-mă să-mi păzesc inima de oamenii care aveau să mă judece în biserică și oferindu-mi tot sprijinul lor. În timpul acelei vizite, mi s-a pus o întrebare care m-a schimbat pentru totdeauna: „Dacă ai pierde o parte a corpului pentru fiecare partener sexual pe care l-ai avut, cât din tine s-ar mai afla pe acest scaun?”. Am răspuns în sinea mea: „Probabil câteva vene și cartilaje”. Din acea clipă am decis să aleg abstinența până în noaptea nunții mele. Mă simțeam cu adevărat dărâmată și deznădăjduită. Multe schimbări s-au petrecut în timpul sarcinii, mi-am pierdut serviciul și mașina și totuși nimic nu mi-a lipsit, aceasta datorită proniei lui Dumnezeu și a oamenilor Săi din biserică.

A fost pentru mine o perioadă grea, însă Dumnezeu a folosit-o pentru a mă șlefui și a mă transforma în acel tip de femeie capabilă să primească în viața ei un bărbat incredibil, cu adevărat de aur. S-a îndrăgostit de mine și de copiii mei și m-a cerut în căsătorie. Am ales abstinența pentru 2 ani și jumătate până în noaptea nunții. Soțul meu m-a tratat ca aurul și din noiembrie 2006 trăim o căsnicie cu adevărat fericită. Avem patru copii. Soțul meu este pastorul copiilor din biserica locală iar eu am devenit activistă pro-viață, implicându-mă în acești ultimi șapte ani în sprijinirea femeilor orientate spre avort. Viața mea este o carte deschisă și sper și mă rog la Dumnezeu să-mi dea șansa să împart această victorie cu cât mai mulți oameni, astfel încât cât mai multe vieți să fie salvate atât fizic cât și spiritual. Visez la ziua când avortul nu va mai fi o opțiune legală.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat poveștii mele, vă invit să citiți mai multe pe blogul meu și pe pagina de Facebook. Dacă sunteți interesați de mărturia mea și de speech-ul meu „Femeile orientate spre avort”, vă rog să mă contactați pe adresa meaganweber@gmail.com.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Catargiu Iulia Elena

„Something New”: Cântăreţul Tom Fletcher îi urează bun venit fiului său printr-un cântec şi un video

Cântăreţul Tom Fletcher, din grupul pop-rock McFly, a compus şi a interpretat un nou cântec şi a realizat un video-clip retrospectiv al celor 9 luni de sarcină ale soţiei sale, Giovanna. Fiul său, Buzz Michelangelo s-a născut pe 13 martie.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Pr. Constantin Necula: De ce este necesară păstrarea curăţiei trupeşti înainte de căsătorie? / Cuvinte pentru tineri

Foto: Julita T (Orthphoto)

Cele mai dese întrebări pe care le pun liceenii, în general, sunt acestea legate de castitate şi căsătorie. Şi de fiecare dată mă duc cu gândul la icoanele mari ale Maicii Domnului pe care le am în memorie sau la frumuseţea Bisericii. Şi le-am spus: încercaţi să vă închipuiţi că intraţi într-o Liturghie în care altarul nu există, deci Biserica nu-i desăvârşită. Sau citiţi un manual, care pe dinafară va indica materia care va place vouă cel mai mult, şi când vă uitaţi înăuntru, descoperiţi filele de la materia care va place cel mai puţin.

Şi apoi, mai este-o treabă pe care aş vrea să v-o pun întotdeauna la inimă. Eu cred că vorbim foarte mult de fecioria dinainte de căsătorie şi uităm de foarte multe ori să vorbim de fecioria de după căsătorie. Aceea care păstrează integritatea familiei, aceea care păstrează unitatea familiei, aceea de care avem absolută nevoie pentru că Betleemul acesta, pe care-l prăznuim în curând, să se facă desăvârşit pentru fiecare dintre familiile noastre. Dar se întâmplă lucruri totalmente reprobabile şi pentru aceea că, constatând că formalităţile au fost îndeplinite – „vă declar soţ şi soţie“ – atunci când vin tinerii la spovedit, consilierea noastră pastorală în raport cu ei tinde spre zero. Când nu tind spre 200…

Suntem neatenţi, că noi continuăm să cununăm în Biserica oameni pe care nu-i spovedim, sau, de exemplu, îi spovedim, constatăm că au trăit o viaţă în concubinaj ani de zile şi…„nu-i nimic rău, vă căsătorim; nicio problemă nu este!“ De parcă Biserica poate binecuvânta concubinajul! N-o poate face decât în situaţiile extreme. Şi cred că în anumite privinţe ar trebui să fim mult mai atenţi la modul cum prezentăm lucrurile acestea credincioşilor noştri din parohie. În Ardeal era vorba aceea – nu ştiu, poate tehnica era în toată ţara de fapt – care se strigă înainte: „Se cununa Gheorghiţă cu Vasilică“. Da! Trei duminici înainte. Şi toţi zic: „A, ce, că astea-s vrăji! Ce să mai strigi acuma?…“ Sunt, da’ pe de altă parte strigau ca să vadă dacă nu este un amestec de sânge. Strigau ca să vadă dacă nu sunt probleme de moralitate la cei doi. Eu am auzit odată într-un sat când o zis o tanti din spate, din biserica: „Părinte, nu mere! Ca muma lu’ ceea îi verişoara primară cu tată-so lu’ cela!“ Şi, într-adevăr, mergând la forma aceea iniţială de a cerceta neamurile, aşa era. Sau altădată, undeva spre Sebeş: „Părinte, nu mere, ca asta se ţâne de trii ani de zile cu unu’ la oraş şi prostu’ ăsta nu ştie!“ O zâs-o femeia pe şleau, în fata comunităţii!

Acuma este drept că, din păcate, vocea comunităţilor este tot mai nesigură, când nu-i tăcere complice. Oamenii vin la Biserică numai ca să aibă de unde pleca, uneori. Nu vin să schimbe ceva, să se transforme, să simtă că trăiesc ceva cu totul şi cu totul deosebit. Or, dacă iau Banatul – acuma mă iertaţi că v-atac acasă, dar existau cărţi vestite pe această temă! În vremea studenţiei mele, citeam la vlădici vestiţi ai Banatului, care vorbeau despre plaga mare a concubinajului în Banat. Şi era aceasta şi pentru că atingea puţin Occidentul, probabil. Acuma ce mă fac, ca România-i cât Banatul, sau Banatul a intrat în România!

Şi să vă mai zic un lucru. Am făcut un studiu de sociologie aplicat la scară mică. M-am dus în toate cancelariile din Sibiu ale şcolilor generale şi de liceu ş-am calculat acolo… Am zis: „Care-i căsătorită sau care-i căsătorit, câţi sunt divorţaţi – ca divorţialitatea acum e o altă formă de concubinaj –, câţi sunt căsătoriţi ca şi cum n-ar fi? Şi sigur, ei au scris ce au vrut, dar marea majoritate au scris cinstit ce a fost acolo şi-am constatat cu stupoare că noi avem copii, în 70% dintre cazuri, totalmente anacronici în ceea ce priveşte viaţa de familie. Or, asta se manifesta în modul lor de a se purta cu copiii. Asta se reflectă în modul lor de a preda anumite materii, în modul lor de a-şi transmite iubirea copiilor, şi deja lucrurile se complică la nesfârşit. Care-i soluţia Bisericii? o să mă întrebaţi. Şi o să vă spun: soluţia Bisericii este deja pusă pe rol. Avem Taina Spovedaniei, avem rânduielile noastre referitoare la cununie, avem – acolo unde preotul îşi ia în serios misiunea – modul pastoral fundamental de a-i putea face pe oameni să iasă din păcat. Că în fond, să ştiţi, nu mă tem atât de tare de cei care păcătuiesc înainte de nuntă şi apoi, căsătoriţi, stau în sobrietatea lor şi, aducându-şi aminte mereu de păcatul săvârşit, trăiesc o viaţă deplin pocăită şi întoarsă către Dumnezeu – m-am făcut preot pentru că eu mai cred încă în pocăinţa oamenilor –, ci mă tem de aceia care frizează puritatea înainte de căsătorie, şi nu o au, şi intră farisei în căsătorie şi strică de fapt, calcând în picioare, tot ceea ce poate fi mai sfânt în ceea ce priveşte taina căsătoriei.

Provocarile strazii – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2006

Sursă: Blogul Editurii Agnos

 

 

Prin cele ce se văd

Foto:Branislav Backovic  Orthphoto

Vlad Miriţă: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! / Şcoala de Duminică

de Mihai Șomănescu, interviu exclusiv ActiveNews

Este tenor, dar probabil cel mai mulţi îl ştiţi de la Eurovision. A cântat la Festivalul de la Mamaia, dar şi în “Tragedia lui Carmen”, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Este îndrăgostit de cai, dar este şi economist. Este doar o mică parte din ceea ce înseamnă Vlad Miriţă. ActiveNews.ro a stat de vorbă cu tânărul artist, pentru a vedea ce are de spus la început de 2014.

Vlad, să începem cu sfârşitul: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! Interviu EXCLUSIV Spune-ne ce a însemnat 2013 pentru tine şi cum ai petrecut Sărbătorile în anul ce tocmai s-a terminat. Ai fost la colindat?

2013 a fost un an echilibrat şi s-a încheiat în cel mai frumos mod posibil. Crăciunul l-am petrecut la Mănăstirea Oasa, unde am ajuns în Ajun şi am găsit acolo peste 200 de studenti din toata ţara, împărţiti in cete, care cântau colinde. Erau cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale, cântau cu tot sufletul şi aveau lumina în ochi … erau fericiţi. Apoi în prima zi de Craciun, după Sfânta Liturghie, am coborât în sate la colindat. La fel şi a doua zi. În acele momente mi-am retrăit copilăria dar, în același timp, am gustat din bucuria de a fi împreună cu alţi tineri, pe care nu îi cunoşteam, dar pe care i-am simţit atât de aproape!

Sunt convins că au fost momente unice, pe care oricare dintre noi ar dori să le (re)trăiască. Că vot veni vorba, care din proiectele de anul trecut îţi sunt cele mai aproape de suflet şi ai vrea să le repeţi şi anul acesta?

În Ianuarie 2013 am fost invitat în Olanda la cel mai important eveniment ecvestru: Leeuwarden Friesian Stallion Show. Este vorba de o rasă de cai cu origini care se pierd în negura vremurilor – Caii Regali ai Olandei. In cadrul acestui eveniment am cântat pentru prima dată călare icon smile Vlad Miriţă: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! Interviu EXCLUSIV … şi când mă gândesc că totul a început dintr-o glumă … care, până la urmă, s-a transformat într-un moment foarte frumos, pe care lumea l-a apreciat. Mi-aş dori să repet o astfel de experienţă şi în România, așa cum mi-aș dori să am cât mai multe ocazii în care să mă bucur de compania cailor, care sunt niște vietăți incredibile. Am planuri mari în această privință!

Pe care nu mă îndoiesc că le vei pune în aplicare. Sărind de la una la alta, ştiu că multe din acţiunile tale sunt pro-bono…Ce te motivează să-ţi ajuţi semenii?

Da, am participat la câteva acţiuni de aceste gen. Știi ce e fantastic? Că atunci când dăruiești din tot sufletul, de fapt, tu primești însutit! Este o stare în care ideea de întâlnire se împletește cu bucuria sinceră. E o binecuvântare sa poţi să faci ceva pentru cineva care are nevoie.

Am aflat cum se făceau casele la sat odinioară. Oamenii se adunau în „clacă“ şi mare parte din bărbaţii satului își asumau responsabilitatea de a construi casa pentru o familie aflată la început de drum. Iar femeile se ocupau de mâncare și de restul gospodăriei, iar în felul asta lucrurile se legau, oamenii își erau alături, și formau o comunitate. Atât de bine pusă la punct era diviziunea muncii că o casa era gata in şapte zile … ceva de neimaginat în ziua de azi. Toate acestea înseamnă Comuniune, comunitate şi, într-o oarecare măsură, am simţit asta în vacanţele petrecute la bunici. Prietenii mei din copilărie se ajutau între ei la treburile gospodăreşti şi asta îi apropia foarte mult. Asta e motivaţia mea … vreau să retrăiesc bucuria unităţii, bucuria comuniunii. Bucuria de a oferi.

Spuneai de copiii de la Oaşa, care erau îmbrăcaţi în port tradiţional. Ştiu că nici tu nu eziţi să te îmbraci în costum naţional, deşi eşti solist de operă. Cum te simţi în portul nostru popular? Ce reprezintă pentru tine? Este un simbol al “României tale”?

Costumul Naţional nu este un simbol. Pe el se regăsesc simboluri …. cum ar fi “coarnele berbecului” , “vârtelniţa” sau “colţii lupului” …. etc, iar fiecare simbol, fiecare semn, are o semnificaţie și e pus acolo cu un rost. Iar costumul naţional, adunând laolaltă mai multe simboluri și semnificații, capătă viaţă, e viu! Îți dai seama ce sentiment te încearcă atunci când te îmbraci cu … viață?

De câte ori mă îmbrac aşa, mă simt întreg. Ştiu de unde vin şi stiu unde mă duc. Pentru că nu e o simplă îmbrăcăminte, pentru că are o funcționalitate aparte, iar valoarea lui depășește cu mult produsele din industria textilă modernă. Văd în el iscusinţa femeilor generaţiilor trecute, dragostea lor, un deosebit simţ estetic, și o suită întreagă de povești păstrată special pentru noi.

Modernizarea societăților a adus multe foloase, dar a şi distrus foarte mult! A distrus o atitudine, un spirit aparte ce se traducea prin meştesug, tradiţie, lucrul făcut cu mâna ta. Astăzi, lucrurile astea sunt mai rare .. dar și când le găsești …!. Totusi, am nădejde că va veni o zi în care ne vom trezi şi vom cerne răul de bine, valoarea de nonvaloare, sensul de haos … și cred că această zi nu e așa de departe. Simt asta.

Tocmai ai făcut o declaraţie de credinţă în viitorul acestei ţări, în care alţii se plâng non-stop, deşi au tot ce-şi pot dori….Cum defineşti “România ta”, faţă de “România” care îi oboseşte pe unii, pentru că le ocupă tot timpul?

România e prost condusă şi atunci, în mentalul colectiv, s-a înfipt o idee: ca în România nimic nu e cum trebuie, şi, mai rău, că noi, românii, nu suntem în stare de nimic bun.

Trebuie cumva să scăpăm de acest complex păcătos de inferioritate față de Occident, împletit cu cel de superioritate față de conaționalii noștri. Iar primul pas este să ne aducem aminte că toată elita noastră a fost eliminată în pușcăriile comuniste sau la Canal, de la țărani de seamă la preoți, de la mari oameni de cultură la oameni politici, de la militari la simple persoane cu demnitate și spirit de rezistență. Este lesne de înțeles că ne revenim greu, dacă toate valorile care trebuiau să ne ghideze în istorie au dispărut subit!

În plus, faptul că ţara e prost condusă ni se datorează şi nouă, că acest abandon pe care îl resimțim cu toții a dus la o stare de inerție, de amorțeală care anulează responsabilitatea sau asumarea unui spațiu ce îl depășește pe pe cel strict personal. Da, suntem distraşi. Da, suntem manipulaţi. Da, suntem minţiţi … da , da, da! Dar dacă înţelegem asta, cred că nu mai e mult până să şi dibuim cu discernământ informația reală de cea prefabricată. De multe ori aud că nu avem alternative. Dar nici nu o să avem până nu ne implicăm fiecare mai mult. România Mea poate. Trebuie să vrea mai mult!

Apropo de România noastră, şi de implicare, anul trecut ai fost la marşul pentru Unirea cu Basarabia … Ai fost printre puţinele personalităţi prezente … De ce crezi că nu se alătură mai multe figuri publice acestui demers?

Am participat la acest mars pentru că iubesc Pământul Sfânt al Basarabiei. Cunosc şi am lucrat cu români din Basarabia. Am prieteni buni acolo sau de acolo care, acum, sunt în granițele României de azi sau peste hotare. Sunt oameni frumoşi. Sunt oameni muncitori. Sunt oameni foarte talentaţi. Și când te gândești prin câte au trecut de-a lungul timpului și cum s-au încăpățânat să fie … buni români. Parcă te cuprinde o tensiune aparte.

Nu ştiu de ce nu se alatură si alţii acestui demers. Ar trebui s-o facă, nu? Probabil ar trebui să înțelegem cu toții că statutul social trebuie să fie strâns legat de îndatoririle față de „cetate” și de ideea de responsabilitate. Altfel, vizibilitatea și faima nu sunt meritate cu adevărat și rămân la stadiul de pretenții.

Vorbeai înainte de Occident şi de complexele noastre de inferioritate. Tu călătoreşti mult prin străinătate, ai văzut multe, cum vezi România prin ochii celui de-afară? Cum e ea reprezentată în afară?

Eu sunt subiectiv, pentru că iubesc ţara asta, așa cum o iubesc pe mama. Am fost în multe ţări şi am vazut locuri foarte frumoase. Dar România, pentru mine, e cea mai frumoasă. Nu e firesc? Dumnezeu a rânduit să avem de toate în ţara asta: avem munţi, păduri, râuri, mare, fluviu, delta, resurse, Mănăstiri în patrimoniul Unesco, tradiţii deosebite, o istorie cutremurătoare, personalităţi de prim rang în toate domeniile. Adevărul e că nu se vad toate acestea prea bine în afară, cel puțin nu la nivel colectiv.

Pe de altă parte, sunt frecvente situațiile în care cei ce ne reprezintă în străinătate nu îşi iubesc ţara, ba mai mult, vor să devină faimoși și să-și legitimeze poziția prin atacarea României. Eu, unul, îi suspectez de chestia asta. Sună deja un pic desuet ….”să-ţi iubesti Ţara” – pare ceva din evul mediu pentru unii …. Ceva învechit, în conflict cu (post)modernitatea. Dar nu este, până la urmă, și un privilegiu să fii mândru de spațiul și cultura din care provii? Toți ceilalți din Europa se ghidează după principiul național, fie că se discută despre economie, fie că e vorba de cultură. De ce ne-ar fi nouă așa de greu să arătăm frumosul, binele și valoarea ce ne caracterizează?

Citeşte restul articolului pe ActiveNews