Evanghelia
Luca
10, 25-37
În
vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L
şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc
viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum
citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din
toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău,
ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă
aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe
sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus,
răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în
Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat
şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un
preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături.
Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a
trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând
lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi,
apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi
vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de
oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând
doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei
mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da înapoi. Deci
care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care
căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut
milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: de-te de fă şi tu
asemenea.
Părintele
Nicolae Steinhardt - “Problema pâinii”
și
predicatorii fățarnici ai falsului
idealism
“Pericopa
bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de
nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti
neobosiţi în a ne spune:
Ce
vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi
nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi
dojeni, sunteţi materialişti, robii pântecelui şi prea puţin
creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este
esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu
trăiesc numai cu pâine!
Predicatorii
aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre
ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu
au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să
facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta
este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul
după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de
pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde
din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de
un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi
pierde orice merit soteriologic.
În
sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă
că nu cunosc învăţătura lui Hristos. Hristos ce a făcut, ce a
provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în
vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de
pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era
foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi
urm.) A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când,
flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar
arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se
cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat
cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii,
motivând minunea săvârşită astfel:
„Milă
îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă
Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să
nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).
Iată
cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus:nu certându-i
pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare,
nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească
cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu
uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se
descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o
dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi
îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum.
Dar
la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei,
unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va
proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe
cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care
criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce
când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost
flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).
Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce
i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă
acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănânce! (Marcu 5,
43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi
nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11,
14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus? „Om mâncăcios şi
băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).
Domnul
e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează
în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon
leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii,
iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre
a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe
Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu
va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi
prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43).
Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame
şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Impărăţia
cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va
deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina
cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii
care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El
este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi
miere (Luca 24, 41-43).
Nu,
Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce in limbaj
curent se cheamă „idealist”, ci a fost “materialist”
întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis,
foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această
grijă pentru pâine – care-i şi a noastră – mărturisire de
robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de
materialism grosolan?
Problema
o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev.
Problema
pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins
care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări
şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea
aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială,
ci o datorie spirituală.
Să
luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru
tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş
şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă
pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul
material pe cel spiritual.
Iată
cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă
plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface
în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai
amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre
consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul
materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu
cele două elemente consubstanţiale vieţii: pâinea (prea curatul
Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru
veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută
numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi
pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi
proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul
simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei
înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul,
laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o
metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.
Cum
îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio
Silone? Intocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor
înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia
lui Trakl? Pâinea şi vinul – strălucind în curată lumină –
pe masă.
Şi
Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească
(atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând
să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă? Falsul idealism nu mi se
pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele,
grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a
apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn
şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la
casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună
seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i
decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului
care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare
strâmtorare. (Ii vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai
bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma
teleleu-tănase de colo până colo).
Hristos
ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de
idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi
levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile
fratelui nostru.
Pâinea,
în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din
străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi
cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au
păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti,
unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului
naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe
jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de
cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază, o taie
numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa
semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului. Pâinea e dătătoare şi
intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei,
transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu
numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp
sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit
„idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al
făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă,
serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de
toate zilele, a făpturilor Sale.
(Părintele
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Măn. Rohia, 2006)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu