Porunca cinstirii părinților. O înțelegere mai adâncă.

foto: Costică Acsinte - fotograf - Slobozia

Mulți ani am privit porunca a 5-a a Decalogului cu cea mai adâncă neînțelegere. Dumnezeu a binevoit să poruncească cinstirea părinților, ba mai mult, să o și condiționeze de, sau mai bine zis să o lege de o făgăduință precisă: să ne fie bine pe pământ și respectiv să avem o viață îndelungată. Iată pasajul Scripturii: ”Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Iesire, 20-12)

Ascultând un cuvânt al părintelui Rafail Noica, anume ”Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos” (vezi aici articolul din blogul dedicat integral dânsului), am primit cu dragoste cuvintele sale: ”Și, poruncile lui Dumnezeu să nu le înțelegem cazon, adică în stil de armată, că generalul spune că să faci asta și dacă nu, apoi vai de tine… Poruncile lui Dumnezeu, mulți ani m-am zbătut să înțeleg ce înseamnă poruncă, un Dumnezeu așa de iubitor cum începeam să înteleg că este Dumnezeul adevărat, adică cum poruncește? Și mi-am dat seama că trăim greșit cuvântul poruncă. Încep a spune că porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreți un semnal a cum să ne trăim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să tânjească… Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu numai ca să se scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocaința, este dincolo și de păcat.”

E greu de împlinit această poruncă (fără harul lui Dumnezeu este cu neputință, este imposibil), mai ales că ei i se adaugă are și chemarea Mântuitorului privind lepădarea de lume: „De nu va urâ omul pe tatăl său și pe mama sa…” Însă și acolo este vorba tot despre harul lui Dumnezeu care ne îndumnezeiește și ne face mai presus de fire, dându-ne însuși atributul de a fi după cum s-a zis despre Melchisedec, fără de început (anarchos, beznacealnîi), precum Dumnezeu, nu după fire, ci după har. Situația familiilor nu ne face mai ușoară înțelegerea sau asumarea poruncii a 5-a. Însă Părintele Rafail introduce o lumină nouă, cel puțin pentru mine, în asumarea poruncii a 5-a, în doua momente cheie ale cuvintelor rostite de dânsul cu diverse ocazii. Primul, deja prezentat mai sus, sintetizează poate un efort de înțelegere de o viață, după cum chiar dânsul o mărturisește: porunca lui Dumnezeu nu este o comandă cazonă, ca la armata, ci o descoperire a (iubirii) lui Dumnezeu pentru noi, anume ”a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, să dorească, către ce să tânjească… Este descoperire a ce trebuie să lucreze omul, nu numai ca să se scape de păcat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocaința, este dincolo și de păcat.”

Al doilea moment cheie este un cuvânt (îl găsiți aici) al aceluiași Părinte Rafail Noica, rostit cu ocazia unui pelerinaj la Locurile Sfinte care m-a făcut în sfârșit să înțeleg ceva mai adâmc taina vieții omului. Parafrazez: copilul se trage din părinți, (nu doar la trecut s-a tras, cândva, doar atunci, în momentul procreării), ci la prezent, se TRAGE: energia vieții care ne vine de la Dumnezeu ne vine acum, astăzi, chiar în această clipă în care citim aceste rânduri, prin părinți, tainic, indiferent cât de păcătoși sunt aceștia, morți sau vii. De aceea trebuie să ne cinstim părinții și străbunii, mamele si tații noștri și ai mamelor și taților noștri. Asa a facut Dumnezeu lumea, așa ne-a zidit pe noi, legați prin firele vieții de strămoși, și acesta este firescul, atât moral, dar mai ales ontologic al lumii.

Iată transcrierea fragmentului care ne interesează, din înregistrarea audio: ”(…) Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduință. Ce făgăduință este? Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău (…) Care-i legătura între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul ăsta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea se trage din tatăl meu și din mama mea, dar nu s-a tras, și gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine, dar se trage… a necinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viața, eu acuma îi lepăd; este o urâciune ființială – tai firul vieții! – și marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia, și poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut… fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi – nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină… ar trebui să știm și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, că cineva dintre părinți probabil că a vorbit despre asta… dar atâta am înțeles și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. E vorba în Biserică, întotdeauna, știți că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe că să nu ne oprim la nivelul moral, e un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivel ființial, adică ființa, adică viața este ce importă și Biserica despre Viață ne vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentism corect, șablonistică și așa mai departe… Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu până la urmă, prin părinți(…) ”

Greu cuvânt, mai ales când, în psihologia omului căzut, suntem obișnuiți cu o moralitate în care îndemnul de a nu mai greși este asociat de mintulița noastră cea neînțelegătoare mai mult cu o interdicție, cu o restricție a libertății, decât cu o creștere a libertății în har, cum o voia și o voiește Dumnezeu pentru noi.

Porunca a 5-a are un statut special. De obicei, suntem învățați în catehismele noastre, că primele 4 porunci reglementează relația noastră cu Dumnezeu, iar ultimele 6 legătura cu aproapele. Dacă ne aplecăm, însă, cu puțină luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar în mijlocul decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de intermediere, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele. Ba mai mult, din modul în care Domnul a formulat-o, se vede o cuprindere simultană, atât a respectului și cinstirii unei conștiințe mai înalte decât mine, cât și a conștiinței aproapelui meu. Părintele meu este aproapele meu, chiar dacă, cel puțin cât sunt în grija lui, are autoritate asupra libertății mele, eu fiind copil. Nu discutăm aici cât de greșit este folosită această autoritate și nici nu face acest aspect tema articolului nostru, deși probabil aceasta este cel puțin la fel de importantă precum subiectul în discuție.

Un fapt cu adevărat semnificativ este forma pozitivă, de îndemn (”să cinstești”), ca recomandare, ca deschidere, comparativ cu majoritatea celorlalte porunci, care sunt limitative, negative, (”să nu…”). În general, Legea Vechiului Testament este privită, adesea superficial, ca un sistem complicat de interdicții și reglementări menite să educe din exterior, prin limitări, omul aflat într-o fază prematură a vârstei sale istorice.

Minunată, așadar, această deschidere chiar în centrul decalogului care ne arată nu ”cum sa nu”, ci ”cum să” facem ceva anume, adică să ne cinstim părinții, ba chiar ni se descoperă și făgăduința: ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”

Mulțumim mult părintelui Rafail pentru aceste cuvinte, care ne-a arătat prin propriul său exemplu și puțin din taina înfierii duhovnicești, fiind ucenicul iubit al Părintelui Sofronie, dar nu a minimalizat nici cinstirea părinților trupești. Atat de clar și de important deducem așadar: în necinstirea părinților se ascunde moartea, tăierea de la Izvorul Vieții. Neiertand părinții, copilul se zbate într-o neputință incredibilă. Legătura cu părinții trebuie așadar întregită, pe cât se poate, dacă nu deplin, prin iertare. În cazul în care au trecut dincolo, prin parastase de pomenire regulate, pentru ca ei oricum sunt vii, cu sufletul. Ce minunat că Sf. Biserică, prin adânca purtare de grijă a Duhului Sfânt, a rânduit atat de bine toate cele ale iertării și ale pomenirii în rugăciuni către Domnul a tuturor celor trecuți la cele veșnice.

Când omul se întoarce la Hristos Domnul prin pocăință, el redescoperă implicit importanța legăturii vieții cu părinții și străbunii. Sigur, împăcarea superficială făra iertarea cea adâncă și adevărată prin Spovedanie, pe care numai Domnul o lucrează, nu are așa de mare har, de aceea trebuie să înțelegem că doar Domnul ne poate da harul iertării, căci El are puterea adâncă și veșnică de a ierta prin preoți și prin fiecare dintre noi, în noi, prin noi și pe noi. Iertarea poate fi o călătorie lungă și dureroasă, plină de piedici interioare și exterioare, dar în cele din urmă ea aduce ceva extraordinar: mântuirea multora din acel neam și refacerea legăturii noastre ontologice cu Adam, omul cel întreg. Împlinirea poruncii a doua, adică propria noastră mântuire.

Maica Siluana Vlad, adaugă tuturor ideilor și înțelegerilor de mai sus încă una, le fel de importanta: noi, oamenii, singuri, nu putem împlini poruncile lui Dumnezeu – și deci nici pe aceasta – singuri, fară harul lui Dumnezeu, mai ales astăzi, în aceste zile atât de greu încercate. Iată pasajul (îl găsiți aici):

”Câți dintre copiii Tăi de astăzi ar mai putea, Doamne, împlini porunca cinstirii părinților fără harul Tău? Și cine, Doamne, ar mai putea crede că această poruncă ne aduce atâta folos și mângâiere fără mărturia celor care, înnebuniți de durere și ajunși la limita cu ura de sine care urmează din neiertarea părinților, au îndrăznit să Te creadă și să facă cele poruncite de Tine?”

Adevărata nevoință este dobândirea harului Duhului Sfânt, cum spunea Sf. Serafim din Sarov și mai aproape de noi Sf. Siluan Athonitul.

Binecuvintează, Doamne, pe tatăl meu și pe mama mea.

Astăzi, 4 mai, ziua de naștere a tatălui meu.

P.S. De remarcat că și părintele Teofil Părăian, într-un cuvânt pe care îl găsiți aici, spune în esență același lucru cu părintele Rafail Noica:

Porunca cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele. În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii, prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim, şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de cinstire. E necondiţionată: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea porunca rămâne: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: „Ca să trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ”.

Sursa: Calin Dragan