foto: Aleksander Wasyluk (OrthPhoto) |
A
încerca să vorbim despre morala și spiritualitatea hrisostomiană
detaşând-o într-o oarecare măsură de misterele creaţiei, de
întrupare, de mântuire şi de pogorârea Duhului la Rusalii ar fi
imposibil de realizat. Tentaţia poate există, dar de îndată ce am
accepta să plecăm urechea la lungile comentarii ale Sfântului Ioan
Gură de Aur pe care el ni le-a lăsat despre Scriptură, ne-am da
seama foarte repede că ar însemna să o luăm pe o cale greşită.
Astfel, toată viața în Hristos a lui Hrisostom este legată în
primul rând de misterul creaţiei după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Se cunoaşte distincţia dintre „creaţia după chipul”
puterniciei lui Dumnezeu şi creaţia „după asemănare”, la care
omul este chemat să se ridice, devenind asemănător cu Tatăl
ceresc. Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Teologul, „se numeşte
iubire, pace, şi prin aceste numiri El ne îndeamnă să ne prefacem
în aceste virtuţi care Îl numesc”[1]. Ele sunt deci o măsură a
îndumnezeirii noastre[2]. Şi pentru că am fost creaţi „ca şi
chip al Chipului”, adică după Hristos, virtuţile se confundă cu
Mântuitorul: El este virtuţile, în vreme ce noi le avem numai.
Iisus „nu Se deosebeşte de virtuţile de care este deplin”[3].
Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a preocupat să stabilească, aşa
cum au făcut-o unii exegeţi, o astfel de distincţie[4], dar
accentul pus la el pe importanţa asemănării cu Dumnezeu prin
milostivire are fără îndoială ceva unic.
O
caracteristică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni este
milostivirea Sa: „Nimic nu-I convine mai mult lui Dumnezeu, nimic
care să-I fie mai caracteristic decât milostivirea”[5]. La Ioan
Hrisostom, viaţa morală – care dintr-un anumit punct de vedere
este aceeaşi cu viaţa credinciosului –, modelată după carta
fericirilor, are o dimensiune esenţialmente eshatologică. Ea este
orientată nu numai spre viaţa viitoare, ci şi spre revenirea
iminentă a Celui ce vine (Apoc. 1, 8). Trimiterile la parabolele
împărăţiei sunt nenumărate, la fel ca şi cele care ilustrează
cel mai bine întâlnirea dintre slujitor şi stăpânul său, sau cu
tatăl familiei. Parabola fiului risipitor ocupă bineînţeles un
loc important[6], dar nu mai important decât parabola celor zece
fecioare. Acest loc important este dat fie de citarea acestei
parabole, fie de o aluzie la aceasta (adesea foarte discretă),
într-un număr foarte mare de omilii, încât mă întreb de multe
ori dacă nu ar trebui mai bine să le căutăm pe acelea în care
nici o aluzie de acest gen nu ar putea fi despicată în patru… De
întâlnirea cu Mirele se învrednicesc fecioarele care şi-au
păstrat candela aprinsă cu untdelemnul care nu se cumpără şi nu
se vinde, acel έλαιον care este fructul lui έλαιος,
măslinul, termen al cărui sunet, în greacă, se confundă cu cel
de έλεος, milostivirea[7]. Aceste fecioare pot fi copleşite cu
toate virtuţile – ele o au în comun pe cea a castităţii, de
care Ioan Hrisostom spune că nu le-a fost întotdeauna uşor să o
păstreze –, dar dacă mila le lipseşte, restul nu mai serveşte
la nimic[8]!
În
concepţia hrisostomică, milostivirea este un aspect atât de
important al iubirii dumnezeieşti faţă de om, încât adesea se
identifică total cu ea. Este „cel mai iubit cântec al lui
Dumnezeu”[9], pentru că reuneşte în sine toate calităţile
duhovniceşti ale celui care o practică: credinţă, dragoste,
rugăciune, sfinţenie, toate se focalizează într-un singur punct
comun al lor, în lucrarea şi harul milosteniei. În opera Sfântului
Ioan Gură de Aur, Iisus Hristos Mântuitorul nu ne dăruieşte ceva,
ci ni Se dăruieşte întreg şi permanent pe Sine. În faţa Acestui
Hristos al jertfei euharistice este pusă spre confruntare conştiinţa
noastră: „Hristos, când are să te hrănească, nu-Şi cruţă
nici chiar trupul Lui! Când are să-ţi dea de băut, nu-Şi cruţă
nici chiar sângele, nici nu este invidios! Tu, însă, nu dai nici o
bucată de pâine, nici un pahar de apă!… Ia aminte ca nu cumva,
scumpindu-te prea adesea să dai lui Hristos spre câştig, să nu
dai diavolului spre pagubă.”[10]
Fără
milostivirea dumnezeiască, a cărei expresie supremă este jertfa,
„toate s-ar fi pierdut”[11], fiindcă după căderea
protopărinţilor moartea spirituală şi-ar fi întins umbra tot mai
necruţător peste „fiii neascultării” (Ef. 5, 6). Milostivirea
dumnezeiască este cauza întrupării şi mântuirii Cuvântului lui
Dumnezeu: „Dacă nu ar fi avut milă de noi Dumnezeu, toate s-ar fi
pierdut; aceasta (mila dumnezeiască), deşi eram duşmani, ne-a
împăcat, aceasta a devenit mijlocitor al bunurilor nesfârşite,
aceasta L-a convins pe Fiul lui Dumnezeu să devină rob şi să Se
smerească”[12]. Prin chenoza Sa dumnezeiască, pe care o suportă
prin întruparea, crucea şi moartea Sa, ca dăruire de bunăvoie, ca
„jertfă întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2), Hristos
umple de prezenţa lui Dumnezeu întreaga realitate umană, chiar şi
pe aceea a morţii. Dar această putere de jertfă şi de golire de
sine se extinde şi asupra celor care cred în El, şi expresia ei
practică este milostenia. De aceea, ea devine „îndrumător şi
dascăl al întregii filosofii întru Hristos”[13]. Milostenia este
în om icoana compasiunii lui Dumnezeu[14]. Milostenia îl conduce pe
om pe drumul desăvârşirii creştine, fiind un exerciţiu al
desăvârşirii ce dezrădăcinează treptat din fiinţa lui tot
egoismul, făcându-l capabil chiar şi de iubirea duşmanului. Să
nu uităm că milostenia este considerată în literatura filocalică
drept semn al desăvârşirii. „Cel care a învăţat să fie
milostiv cu cel aflat în necazuri – ne spune Sfântul Ioan – va
învăţa şi să nu aibă dorinţă de răzbunare; cel care a
învăţat aceasta va învăţa şi să facă bine duşmanilor
săi”[15]. Fără ea, viaţa duhovnicească a creştinului se
sărăceşte amar, pentru că viaţa în Hristos se poate realiza
doar prin manifestarea dragostei întrupate faţă de aproapele, şi
mai ales faţă de cei umili, sărmani, dispreţuiţi de oameni, dar
iubiţi de Dumnezeu. „Suferă un mădular? Toate mădularele suferă
împreună cu el.”[16]
[1]
PG 37, 668.
[2]
Cuvântarea 6, 12, PG 35, 737; Cf. Cuvântarea 11, 7, col. 841 c.
[3]
Origen, La Ioan 9, GCS 4, p. 490, 24.
[4]
La Geneză, Omilia 3, 2, PG 54, 591 şi Omilia 9, 2, PG 53, 78. Cf.
Monique Alexandre, Le commencement du Livre, Geneza I-V…, Paris,
Beauchesne, 1988 (Creştinismul antic, 3), p. 187-188, şi Sergio
Zincone, Il tema della creazione dell’uomo ad imagine e somiglianza
di Dio nella letteratura cristiana antica fino ad Agostino, în
Doctor Seraphicus XXXVII, martie 1990, p. 46. La Severian de Gabala,
distincţia apare într-o manieră încă mai puţin tranşantă în
Le Sermon 5 sur la Genese, 4: PG 56, 522, linn. 14-15, sau încă
într-o altă omilie inedită despre „creaţia după imaginea şi
după asemănarea lui Dumnezeu” (cod. grec, Paris 758, ff. 45-52v);
(a se vedea nota pentru Les Condices Chrysostomici Graeci de Paris,
fond grec antic, t. II, în colecţiile I.R.H.T.)
[5]
La I Corinteni, Omilia 1, 3, PG 61, 386 a.
[6]
Epistola către Romani,10, 5, PG 60, 481.
[7]
Epistola către Efeseni, Omilia 24, 5, PG 62, 176; în Epistola către
Evrei, Omilia 28, 7, PG 63, 201.
[8]
Faptele Apostolilor, Omilia 30,3, PG 60, 225; în Epistola II către
Timotei, Omilia 6, 3, PG 62, 633.
[9]
La Psalmul 12, 3, PG 55, 154.
[10]
Despre schimbarea numelor…
[11]
La Evrei, Omilia 32, 4, PG 63, 223.
[12]
Ibidem.
[13]
La Fapte, Omilia 14, 4, PG 60, 117.
[14]
Despre penitenţă, P G 49, 291-300.
[15]
La Fapte, Ibidem.
[16]
Despre Feciorie, ed. Jaeger, p. 311.
Sursa:
Teofan Mada
0 comments:
Trimiteți un comentariu