Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) |
Pe
când încă trăia Gheronda Codrat de la Mănăstirea Caracalu, un
mirean a venit în Muntele Athos ca să-și spovedească păcate
mari. S-a dus acela la Karyés, la părintele Averchie, care avea
rucodelie împletirea de metaniere și i-a cerut cu stăruință un
duhovnic.
Părintele
Averchie a socotit de cuviință să-l trimită la Mănăstirea
Cutlumuș, care se află în apropiere de Karyés. Era acolo un
duhovnic bun, dar aspru în ce privește canoanele, pe care le aplica
fără nici o ezitare.
Omul
s-a dus la Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă de acolo
“ca o trestie bătută de vânt”, fără nici un fel de chef,
plin de tristețe și mâhnire.
– Ce-ai
făcut? Te-ai spovedit? l-a întrebat părintele Averchie.
– Da,
părinte, dar…
Părintele
Averchie l-a privit. Pelerinul era trist, foarte palid, stăpânit de
o tristețe care nu era de la Dumnezeu, ci o aduce diavolul, spre a
atrage într-o cursă ucigătoare sufletele oamenilor.
– Ce
ai? Spune-mi! Ce-i cu tine?
– Părinte,
nu mai există pentru mine viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Ar
trebui să mă înec, a spus pelerinul cu o durere otrăvită.
– Dar
de ce? Nu te-ai spovedit?
– M-am
spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte
grele. Nu știu… Cum să vă spun? Asta m-a adus la deznădejde.
Când
Părintele Averchie a auzit acestea și a văzut duhul de mâhnire și
deznăjduire care își așternea vălul asupra sufletului obosit al
acelui om, s-a apucat să scrie o scrisoare Înaltpreasfințitului
Melípolei, Ierothei, care se nevoia atunci în Milopótamo. Acest
părinte ar putea să-l ajute, se gândea el, să găsească scăpare
pentru acel suflet.
A
dat scrisoarea pelerinului și i-a spus două cuvinte frățești,
încurajatoare, apoi i-a arătat cărarea care urma să îl ducă la
chilia din pustie a Înaltpreasfințitului.
Episcopul
era în curte când a ajuns pelerinul. Purta un fes simplu și
sculpta.
– Ce
dorești, frate? se adresă el omului care venise cu scrisoarea în
mână.
– Vreau
sa mă spovedesc, Înaltpreasfințite.
– Ascultă,
fiule! Eu nu spovedesc. Totuși, o să te trimit la un duhovnic
deosebit din mănăstirea Caracalu. Îl cheamă Părintele Codrat.
A
urcat pelerinul pe o cărăruie abruptă ce ducea spre mănăstire și
în scurt timp a ajuns. Părinții l-au găzduit, aşa după cum fac
cu fiecare vizitator, cu multă dragoste și bucurie. Apoi l-au
anunțat pe Gheronda.
– Să
vină la stăreție, a poruncit acela.
Acolo
l-a primit pe pelerin ca și cum l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cu
dragoste. Ca un tată. Și omul se grăbea să își depene
greutățile ce-l apăsau zdrobitor, cu o frică ne mai întâlnită,
provocată probabil de dramatica spovedanie anterioară. Se asemăna
cu o pasăre vânată ce avea răni mari, dar mai mare decât rănile
îi era spaima. Demonul îl legase, dar nu se bucura de el. Sufletul
lui de acum se găsea în mâinile lui Hristos, anume în mâinile
Starețului Codrat, înzestrat cu lucrarea cea bună și cu puterea
de a rupe legăturile păcatului și ale deznădejdii. Se afla în
mâinile doctorului care urma să-i facă operația și să-l vindece
cu harului și luminarea Duhului Sfânt.
Pelerinul
vedea în chipul duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de
bucurie.
“Este
ceva firesc, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca bolnavul să-l vadă
pe doctor și să simtă bucurie. Chiar dacă nu primește vreo
binefacere de la el. Dobândește așadar și tu, o, minunatule –
zise către Păstor – plasturi, picături, băuturi, bureți,
anestezice, medicamente pentru vene, cauterizatori, unguente,
somnifere, cuțite, bandaje. Dacă nu le avem pe acestea, cum va
apărea altora știința noastră?” (Cuvânt către păstorii
duhovnicești)
Gheronda
Codrat era întrarmat cu toate aceste instrumente duhovnicești care
alcătuiesc adevărata știință a păstorului duhovnicesc.
Pelerinul
bolnav dorea să aibă loc cât mai curând “intervenția”, însă
Gheronda Codrat nu se grăbea. Stătea alături de el, încerca să
creeze o atmosferă familiară, de prietenie și încredere în
relația cu cel ce se spovedea, cu toate că pelerinul se grăbea să
i se recomande:
– Părinte,
sunt un păcătos.
– Bine,
dar eu te văd ca un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când
ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?
Au
discutat îndelung, până când a avut loc pregătirea dorită. Apoi
a spus “binecuvântarea”.
– Haide,
copilul meu, i-a spus. Vezi icoana lui Hristos? Nu ascunde nimic. Pe
toate le știe Domnul. Pe toate le vede. Pe toate le aude. Și eu
sunt un om care pătimește ca și tine. Așadar, curaj!
Fără
grabă și cu naturalețe omul a golit și și-a vărsat toată
otrava și durerea din inimă. Cu multă zdrobire de inimă. Fără
îndoială cu gândul la mila lui Dumnezeu care Îl vedea plin de
viață în chipul și în epitrahilul părintelui duhovnic. S-a
spovedit curat. S-a pocăit sincer. A plâns. Sufletul lui, cuvântul,
atitudinea, toate vorbeau ca în psalmul lui David, psalmul pocăinței
: ”Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea
mea este pururea”.
Ce
altceva cere Iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință.
Întoarcere. Acestea sunt singurele căi spre Rai. Drumul pe care au
umblat vameșul, curva, tâlharul. Acest drum l-a deschis Domnul și
sufletului rănit al pelerinului prin ajutorul responsabil,
părintesc, al înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a
iertării păcatelor.
Era
Săptămâna Mare. Gheronda Codrat, după ce l-a ascultat pe pelerin,
după ce a plâns împreună cu el – cum făcea de obicei cu cei ce
se spovedeau la el – și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste
rănile lui cu milă, i-a spus:
– Copilul
meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Ascultă,
așadar. Astăzi este Joia Mare. Toți părinții postesc ca să se
împărtășească. Stai și tu aici în aceste zile. În ambianța
curată și sfântă a mănăstirii o să te vezi mai bine pe tine
însuți. O să te rogi împreună cu noi, o să postești. Și o să
te împărtășești. Eu voi sluji și te voi împărtăși. “Iertate
îți sunt păcatele, de acum să nu mai păcătuiești.”
Bucuria
omului după spovedanie a fost de nedescris. Toate în jur străluceau
de lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Fusese
salvat. Iar bucuria lui Gheronda Codrat, care încă odată se făcuse
salvatorul unui naufragiat al vieții, era asemenea bucuriei pe care
o are Hristos atunci când întâlnește o “oaie pierdută” și
asemenea bucuriei prăznuirii care se face în ceruri la “întoarcerea
unui păcătos”.
Sursa:
Pemptousia
0 comments:
Trimiteți un comentariu