Comunitate prin iubire - Pr. Dumitru Stăniloae (I)

foto: Magdalena PALADA-NICOLAU (OrthPhoto)

Biserica noastră are potenţial condiţiile unei comuniuni perfecte şi de câte ori se găsesc credincioşi care îşi iau în serios chemarea lor de creştini duc la actualizarea acestei condiţii. Căci în cele spirituale, în lucrurile în care are un rol important şi voinţa, pe de o parte totul e dat, pe de alta totul e de realizat. Şi numai în măsura în care le realizăm, le cunoaştem prin experienţă (<<cu lucrul>>, cum zic bătrinii traducători ai cărţilor duhovniceşti). 

Omul, de exemplu, e o fiinţă raţională, dar pe de altă parte e o misiune a lui să se realizeze ca fiinţă raţională şi cunoaşte raţionalitatea numai în măsura în care s-a realizat ca atare. 

În acest fel înţelegem cum Biserica, pe de o parte e un dat perfect, o comuniune perfectă, pe de alta e misiunea noastră să o realizăm ca o asemenea comuniune. Ea e dată ca o comuniune perfectă virtual, întrucât are toate premisele, toate posibilităţile să se actualizeze prin eforturile noastre ca o asemenea comuniune. Hristos, spune Marcu Ascetul, e închis la Botez în adâncul insesizabil al fiinţei celor credincioşi, în inimă, şi se face cunoscut în conştiinţă, simţit în ea, prin lucrarea lor. 

Noi accentuăm foarte mult «ortodoxia» Bisericii, dar făcînd aceasta noi scoatem în relief numai premisele, acceptate de noi cu mintea, ale vieţii de comuniune. Rămâne însă în faţa noastră necontenit cerinţa de a desfăşura practic şi multiplu, într-un mod mereu mai deplin, «ortodoxia» afirmată, adevărul credinţei, datul revelaţiei şi al tradiţiei, într-o plenitudine mereu neterminată a comuniunii, adică misiunea de a dezvolta prin lucrarea noastră tot mai mult datul divin pentru noi.

Fragment din articolul “Comunitate prin iubire”, Pr. Dumitru Stăniloae, 1963.