Milostivirea: asemănarea noastră cu Dumnezeu (II) / Cuvinte despre bine și rău

miercuri, 18 noiembrie 2015

| | |

Vorbind de ospitalitate faţă de străini ca expresie a iubirii de aproapele, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază: „De nu primeşti pe străin ca pe Hristos, nici să nu-l primeşti. Iar de-l primeşti ca pe Hristos, nu te ruşina să speli picioarele lui Hristos”[1]. Fapta milei noastre trece la Hristos, pentru că El „nu se ruşinează să întindă mâna şi să primească prin mâna săracului”[2]. Dar o dată cu aceasta, are loc şi o relaţie de „transferare” a milosteniei de pe pământ în ceruri: „Împarte-le celor sugrumaţi de foame, celor îngheţaţi de frig. Trimite-le (cele dăruite) prin mâinile acestora în patria ta, în care te vei duce nu peste multă vreme. Săracii, mai cu seamă, vor putea să-ţi ducă averile în patria ta, ca să le găseşti pe toate pregătite când te vei duce acolo… Averile pe care le pui în mâinile săracilor le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu”[3].

Privită prin prisma efectelor ce se răsfrâng asupra omului milostiv, această virtute este folositoare mai degrabă celor ce o practică, decât celor către care se adresează. „Săracii sunt doctorii sufletelor noastre; sunt binefăcătorii şi apărătorii noştri”[4], afirmă Părintele bisericesc, producând o spectaculoasă inversare a perspectivei. Urmând aceleiaşi răsturnări de perspectivă pe care o aduce în lume modul paradoxal al lui Dumnezeu de a lucra în universul creat, Sfântul Ioan continuă: „Nu dai cât iei! Dai argint, şi primeşti împărăţia cerurilor. Pui capăt sărăciei, şi te-ai împăcat cu Stăpînul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul este pământesc, răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne!”[5] Principiul milosteniei este „iei mai mult decât dai”[6], şi pentru a-l ilustra, Sfântul Ierarh reaminteşte minunea înmulţirii grâului şi uleiului în casa văduvei din Sarepta Sidonului, care l-a primit pe proorocul Ilie.[7]

Totodată, suntem stingheriţi de aspectul contract introdus în viaţa creştină: Îi dau lui Dumnezeu, care trebuie să-mi dea înapoi. Aici trebuie să amintim că, în calitatea sa de propovăduitor, Ioan Hrisostomul se adresează unor creştini a căror majoritate era lipsită de convingeri şi era mai mult solicitată de atracţiile lumi. Dar dându-i crezare Anastasiei Sifoniou sub acest aspect, Ioan Hrisostomul apare ca fiind un copil al mediului său: „Un fel de do ut des moralizator este o trăsătură constantă a eticii creştine în Orient. Această răsplată este concepută ca un serviciu adus în echivalenţa (άμοιβή) milosteniei practicate, ca o plată (μισός, μισθοδοσία), uneori chiar ca o tranzacţie comercială (έμπορία)” [8]. Cu toate acestea, autorul are grijă să adauge, şi pe bună dreptate: „Ioan Hrisostom nu ignoră faptul că în raporturile omului cu Dumnezeu, totul este gratis, dat fiind faptul că, orice ar face omul, el rămâne datorul lui Dumnezeu”[9]. Motivul acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi provine exclusiv din bunătatea Lui[10]. Este o dragoste dezinteresată. Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi, decât mântuirea noastră; nici slujire, nici slavă, nimic din ce am putea să-i dăm Lui. La ce bun? Lui Dumnezeu nu-i lipseşte nimic. Dacă vrea să fie slujit sau lăudat de noi, este pentru ca dragostea Lui pentru noi să devină şi mai arzătoare; în orice lucru, El are în vedere doar mântuirea noastră[11]. Apostolul Pavel numeşte milostenia[12] har, comuniune, diaconie, liturghie[13], adică foloseşte cuvinte ce au în mod limpede un conţinut bisericesc şi, desigur, şi euharistic. Ioan Gură de Aur spune că Hristos în persoană a practicat milostenia[14], dându-i acesteia un caracter hristologic. De asemenea, el subliniază şi caracterul bisericesc al milosteniei, spunând că „milostenia se întinde tuturor şi îmbrăţişează mădularele lui Hristos”. De altfel, faptele bune ce îi cuprind pe mulţi sunt mult mai mari decât cele ce se opresc în jurul unei persoane. Milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează creştinismul, care e mai mare decât toate minunile, prin care se arată şi se dovedesc ucenicii lui Hristos. Milostenia „este medicament pentru păcatele noastre proprii, săpun pentru necurăţia sufletului nostru, scară sprijinită pe cer; ea uneşte Trupul lui Hristos”[15].

Referințe:
[1] Despre milostenie…, Ibidem.
[2] Ibidem.
[3] La Geneză (I), Omilia 20, 5.
[4] Despre milostenie…, Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] A. Sifoniou, art. cit., 250-251.
[9] Ibidem.
[10] La Matei, Omilia 23, 1, PG 57, 318.
[11] La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 75. Vezi PG 51, 160.
[12] Despre milostenie în gândirea Sfântului Ioan vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes Chrysostomus, Münster, 1960.
[13] II Cor. 8, 4-7.
[14] La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665.
[15] La Tit, Omilia 6, 3, PG 62, 698.

Sursa: Teofan Mada