“Când sufletul
e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci
toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai
mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.
Maica Domnului
n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată
harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce,
atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul şi chinurile sufletului ei
au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai,
pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi
dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă
Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ
spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.
Noi nu ajungem
la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin
întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe
Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea
atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până
la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că
în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.
Aşa cum
iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa şi întristarea ei e
nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.
O, Fecioară
Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul
şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul
tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasa cu gândul că El este Cel pe Căruia
Îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti? Spune-ne, ce simţea
sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut?
Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme
de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat
spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Înviere
şi cum tânjea sufletul tău după Înălţarea Domnului? Sufletele noastre sunt
atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni
aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.
Multe minuni şi
mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în
schimb pentru această iubire.
Ce aş putea da
Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a
cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o
cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu
este atras spre ea cu atâta iubire, ca şi numai chemarea numelui ei e dulce
inimii.
Într-o zi, pe
când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii
Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se
rostească de la sine. Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul
Isaia, iar la cuvintele: “Spălaţi-vă şi vă veţi curăţi” (Îs 1, 16), mi-a venit
gândul: “Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul“.
Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit
“Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul“. Astfel, Duhul Sfânt
a dat mărturie în inima mea curăţia ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în
ea a fost o oarecare nedeplinatate şi unele greşeli, dar fără de păcat. Se vede
aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde
era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).
Sufletul meu
se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.
Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu
se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă
de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea
faţă de milostivirea ei.
Maica Domnului
nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul
ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi
putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai
arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti
ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa
Maicii Domnului e că învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe
Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în
Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi
este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti
cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi
este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest
lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe
Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară.
N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru
noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să
mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos
pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite
şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult
de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu
ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de
mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat,
ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură
sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi
neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne
uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate
noroadele.
Şi pe această
Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea
noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi
tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire”.
(Cuviosul
Siluan Athonitul, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Editura Deisis)
Preluat de pe Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu