Martirii care au biruit lumea. Sfântul Mucenic Gheorghe

(Din: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012)

 

„Celui care are un ţel mai mare decât lumea, lumea nu-i poate face nimic“, scria sfântul Nikolai Velimirovici. Creştinii sunt tocmai acele persoane al căror ţel ar trebui să fie mai mare decât lumea — mai mare decât orice poate fi realizat sau dobândit în această viaţă sau pe acest pământ, „în lume, dar nu din lume”. Concentrarea exclusivă pe Hristos şi Împărăţia Sa, „pe cele de sus, iar nu pe cele pământeşti” (Col 3,2) e tocmai ceea ce îi umplea pe martiri — bărbaţi, femei şi copii — cu o putere spirituală pe care lumea nu o putea da, înţelege, nici explica. Ce altceva ar putea da unui om putere să piardă tot, să sufere tortura, temniţă, umilire publică, ba chiar moarte violentă, cu pace, credinţa şi iertare? Numai realitatea şi puterea lui Hristos Cel înviat. Aşa cum scria sfântul Atanasie, moartea martirilor e o dovadă a învierii lui Hristos.

Moartea lui Hristos pe cruce a fost plină de o putere duhovnicească, puterea care i-a îngăduit să se roage: „Tată, iartă-i!” (Le 23, 34). Aşa a fost şi moartea martirilor care au umplu calendarul Bisericii Ortodoxe. Moartea lor a convertit neamuri prin mărturia jertfirii lor de sine. Cuvântul „martir” înseamnă „martor“. Într-un anume sens, numai martiriul e adevărată mărturie şi adevăratul creştinism pentru că numai el l-a pus cu adevărat şi irevocabil pe Hristos mai presus de tot ce e propriu, fără a ţine nimic şi fără întoarcere înapoi. Cine şi-a dat viaţa poate da mărturie cu putere pentru Cel ce şi-a dat viaţa Sa. În acest sens, martirii sunt Evanghelia trăită în deplinătatea ei şi, prin urmare, temeiul Ortodoxiei. „Cu sângele martirilor din toată lumea, ca şi cu o purpură şi vizon e împodobită Biserica“. Din acest motiv şi fiecare sfânta Liturghie fără excepţie se celebrează deasupra moaştelor unor martiri.

Martirii sunt contraculturali în societatea noastră occidentală, o societate care până şi în religia şi „spiritualitatea” ei rămâne total opusă suferinţei şi cu totul cufundată în ceea ce poate fi obţinut pentru sine. „Vreau să fiu mai spiritual” — dar ce face asta pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi? Falsă dogma a creştinismului contemporan e menţinerea unui „echilibru”: nu prea multă religie, ci numai de ajuns cât să ne rotunjim viaţa. Unde e echilibrul în martiriu? Sfântul Nikolai Velimirovici scria:

„Bătrânii mei m-au învăţat să mă agăţ de cer şi de pământ ca să nu mă poticnesc. [Cu alte cuvinte, să am un echilibru între cele duhovniceşti şi lumeşti.] Multă vreme am rămas copil şi m-am rezemat pe această cârjă pe care mi-au dat-o. Dar când veşnicia mi-a inundat sufletul, m-am simţit ca un străin de lume, cer şi pământ s-au rupt în mâinile mele ca o trestie uscată“.

Martirii creştini sunt tocmai acei oameni al căror suflet a fost inundat de veşnicie, care e Duhul viu, puternic, activ şi veşnic al lui Dumnezeu, care sălăşluieşte şi se odihneşte în fiii lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o în Fiul lui Dumnezeu. Aceeaşi iubire care L-a umplut pe Iisus Hristos îi umple pe ei cu iubire pentru Iisus Hristos, singură „mai tare decât moartea“, ceea ce face o persoană să gândească cu o altă logică, să judece cu alte standarde şi să vadă totul în viaţă — bune şi rele — ca simple mijloace vremelnice care ne pregătesc pentru veşnicie.

Această perspectivă nu e pentru elită. Fiecare şi orice creştin e chemat să-L pună pe Hristos pe primul loc în acest fel. Creştinismul e slab astăzi dintr-un singur motiv: creştinii nu-L mai pun pe Hristos pe primul loc în vieţile lor. Creştinii nu se mai străduiesc să facă din viaţa Lui viaţa lor, ci mai degrabă încearcă să-L adapteze pe El programelor şi priorităţilor lor. De aceea darurile Duhului sunt greu de găsit.

Martirii ne dau perspectivă sănătoasă de a pune pe primul loc în toate pe Hristos şi veşnicia. Pentru că e lipsită de această perspectivă, lumea de azi îi poate vedea pe martiri cel mult ca pe nişte „fanatici” sau „nebuni”. Aceasta e pseudo-sofisticarea celor care nu pot vedea dincolo de viaţă pământească spre ţelul vieţii înseşi, sau care n-au altă concepţie despre Dumnezeu dincolo de cea a raţiunii lor limitate. Din păcate, acest lucru pare să domine chiar şi în creştinismul popular. De exemplu, un predicator american a scris recent o carte de succes, Trăieşte-ţi cea mai bună viaţă acum. Sărăcirea spirituală a creştinismului contemporan — lipsa lui de forţă spirituală şi influenţa sa în declin — e în parte din cauza centrării sale pe această lume şi pe această viaţă. Cum s-ar putea potrivi într-o astfel de schemă, mulţimea martirilor creştini, a celor de ieri şi de azi? Unde e în această abordare loc pentru pierderea „celei mai bune vieţi acum” a lor pentru Hristos?

Sfântul Pavel scria:

„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, că pe Hristos să dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la pătimirile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, că, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi“ (Flp 3,8-11).

Cum îi putem imita pe martiri? Iată două lecţii de la martiri pentru mersul nostru creştin de zi cu zi: mai întâi, nu trebuie să ne temem de suferinţă. Suferinţa înmoaie inima şi ne face să ne bizuim pe Dumnezeu. În ea ne depăşim pe noi înşine şi începem să simţim mângâierile lui Hristos, ale Duhului, ale veşniciei, care îndulcesc sufletul aşa cum nu o poafte face nici un succes pământesc. Asta nu înseamnă că suferinţa va fi uşoară. Putem să nu cerem această suferinţă şi asemenea sfântului Pavel am putea să n-o vrem (2 Co 12,8-9). Dar mai degrabă în loc să-L căutăm pe Dumnezeu şi „religia” pentru câştig sau „echilibru”, sfântul Pavel ne învaţă că suferirea unei pierderi poate fi un mijloc de a dobândi puterea Învierii lui Hristos. Domnul ne învaţă acelaşi lucru (Mc 8,35).

A doua lecţie a martirilor e o tărie de nezdruncinat. Martirii au răbdat până la sfârşit (Mt 10,22). Viaţa duhovnicească creştină e construită pe consecvenţă: trebuie să „înotăm” în Scripturi, cum spune sfântul Serafim, având permanent minţile noastre în dialog cu cuvintele şi gândurile lui Dumnezeu. Rugăciunile zilnice şi sfânta Liturghie duminică devin nenegociabile nu din pricina unei obligaţii, ci pentru că inimile noastre ard pentru Dumnezeu (Mt 3, 11), vorbindu-I şi ascultându-L ca pe cel mai intim dintre prieteni, de a cărui prezenţă sperăm să nu fim despărţiţi nicio clipă.

Fiecare din noi e chemat la o formă de mărturie sau martiriu pentru Hristos. Nu este altă cale spre Dumnezeu cu excepţia celei pe care El Însuşi ne-a croit-o terapeutic: fiecare trebuie „să se nege pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa zilnic şi să-I urmeze Lui“. Urmându-L pe Hristos Îl vom găsi atât pe El, cât şi pe noi înşine.

Aceasta e bucuria martirilor, o bucurie şi o iubire cu care ei au biruit lumea, crezând din toată inima în cuvintele lui Hristos:

„În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (În 16,33).

Preluare de pe Război întru cuvânt