Bucovina rămasă acasă

Era în Postul Paștelui și Zenovia se trezise de dimineață, privind peste luncile amorțite. Sosise și luna lui april după o iarnă grea, cum nu mai fusese demult. Lemnele clădite lângă șură erau pe sfârșite și se gândea cu frică la ziua când n-or mai avea ce pune pe foc. Și cu mâncarea era greu, veniseră soldații ruși și luaseră sacii de grâne din pod, cartofii din beci, lăzile de mere. Cei de la Securitate umblaseră din casă-n casă prin toate satele de pe Valea Siretului și confiscaseră tot ce era scris în limba română; așa rămăsese fără cele câteva cărți din vremea școlii și fără certificatele de naștere. Îi spuseseră soldații că era ordin de sus și că prin vară să se duca la Raion la Hliboca să-și scoată acte noi, în limba rusească.

Dar cum se putea una ca asta? Părinții și surorile ei rămăseseră în România, limba lor era aceeași, socotelile cum le fuseseră înainte. Cum se abătuse așa o năpastă tocmai pe dânsa, să o rupă granița de neamuri și de țară, printr-o simplă linie trasă cu creionul pe o hartă ce despărțea oamenii de satul natal și de locurile copilăriei? Fusese oare o hotărâre luată la Moscova, cum auzea la difuzorul de pe perete?

- Ți-am spus, măi femeie, nu mai da drumul la aparat, că dacă ne prind soldații, ne omoară, îi spunea Gheorghe de cate ori o vedea răsucind butonul radioului ce prindea posturi din Romania. Lasă c-om merge înapoi în țara noastră, cum s-o dus și nemții din sat înapoi la dânșii.

****

Au trecut de-atunci peste cincizeci de ani, dar ochii lui “nu s-au apucat a usca niciodată”. Stăm pe marginea patului în odaia dinspre drum, undeva pe o străduță dosnică din târgul Rădăuților. E încă iarnă aici și aud viscolul șuierând prin streșini. Cu mâna tremurândă, întoarce cu vârful cuțitului felii de mere pe care le coace pe plită, pentru mine. Le adună pe margine și le scutură de funingine. Simt cum ne învăluie un miros acrișor.

Pe bătrânul Crăsnaru l-am intalnit prin 1997, atunci când aflându-mă la filmări prin Bucovina, am primit o informație aproape incredibilă. Aveam ocazia să-l cunosc pe unul din puținii supraviețuitori ai masacrului din 1941 de la Fântâna Albă. În acea după-amiază dintr-un sfârșit de februarie aflam lucruri neauzite încă, despre care nu se scrisese în cărți. O poveste depănată la gura sobei, în vechiul târg unde se retrăsese și încă se ferea să spună lumii că supraviețuise, eroul meu.

“Atunci când ai trăit rău, e tare ușor să te înveți a trăi bine; dar atunci când ți-a fost bine, e tare greu să te înveți cu răul. Așa mi-o fost mie dat, să mă rup de țară, ca după aceea să mă întorc, dar să-mi las ce aveam mai scump în străinătățuri.”

Ascult. Nu prea am ce întrebări a-i pune. În manualele mele de istorie nu se pomenise despre asta.

La 1 aprilie 1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ținut devenit proprietatea URSS în urma pactului Ribetrop-Molotov din 1939, a pornit pașnic spre România. Mulți români din Bucovina de Nord încercaseră să se întoarcă ilegal pe pământul țării, însă fuseseră prinși și uciși, iar familiile lor – torturate, ucise sau trimise în Siberia. Aveau acum, surprinzător, acceptul formal al Rusiei, care le dădea voie să se întoarcă în țara-mamă.

Aflară de la Comună că cele trei familii de nemți din Storojineț și vreo alte cinci din Cupca, își făcuseră actele și se mutaseră în Germania, cu voia lui Stalin. Își luaseră ce aveau prin gospodărie, copiii de mână, câinii de lanțuri și caii de funie. Se suiseră în trenuri de la Adâncata și plecară, nu-i opriră nimeni.

-Apoi dacă nemții s-o dus, noi de ce-am sta? întreba Zenovia nelămurită. Uite mai omule, și Hans, și Gerta, și Klaus cu Martina și cu copchiii, tăți s-o întors în țara lor! Numa’noi stăm să ne-asuprească aiștia.

-Taci, lasă Zenovie, că de-amu ar trebui să primim și noi răspuns. De plătit taxa, am plătit-o, ca tăți românii din raion. Nu se poate să ne ieie banii așa. Cerere am depus, nu se poate să nu ne deie drumu’; adică pe nemți de ce să-i lase și pe noi nu?

Deodată auziră forfotă pe drum și poarta se deschise. Ion a Sumănarului intră cu pas hotărât în ogradă și zise:

-Hai bade și matale la Raion la Adâncata (n.r. azi Hliboca) s-o adunat acolo câteva sute de români din toate satele. Să-ntrebam și noi ce s-o ales de cererile noastre și de rublele ce le-am plătit? Cum de pe nemți îi lasă să se întoarcă în țara lor și pe noi nu? Tăt Pătrăuți-ul de Sus și cel de Jos îi acolo.

-Hai că vin, că tot îi duminică și mari treburi nu-s de făcut.

La Hliboca în fața sediului raional se adunase deja puzderie de oameni. Veniseră să întrebe, să se dumirească și să vadă când or primi și ei voie să-și adune bunurile și să-și înhame caii, să treacă lunca Siretului înapoi în țara-mamă.

-Să ne dați un răspuns! strigară vreo doi. Banii i-am dat, cererile le-am depus cum ați spus! Vrem înapoi în țara noastră!

-Nu stăm sub o altă regulă, cu o altă limbă! Țara noastră-i România și mergem acasă!

-Lăsăm tot aici, toate casele și gospodăriile, animalele, pomântul! Numa’ copchii ni-i luăm în brațe și mâncare de drum, lăsați-ne înapoi în țara noastră!

Câțiva soldați înarmați și vreo doi ruși de la Securitate ieșiră în balcon:

-Alegeți-vă reprezentanți să vină să vorbească aici cu noi, nu răcniți toți odată!

Se duseră vreo doi învățători și preotul din Suceveni. Lumea aștepta nerăbdătoare afară.

-Ce-o zis, domnu’ învățător?

-Toată lumea să steie liniștită, că toate cererile au fost aprobate! Când ne-or spune ei, putem pleca înapoi în Romania!

-Da’ dacă o spus că ne lasă să plecăm, de ce să mai așteptam?

Porniră în coloane și pe măsură ce treceau prin sate, li se adăugau alte și alte familii. Puneau fuga în lăzile de zestre ceva de mâncare pentru copii și pentru cal, luau din mers ce apucau și înhămau caii la căruțe.

“Am avut eu așa o presimțire că asta nu era a bună. Parcă prea ușor ne lăsa să plecăm. Nu ne băgaseră în seamă luni de zile și gata, deodată, au spus că cererile fuseseră aprobate. Acasă Zenovia mă aștepta cu Vasilică de mână și vreo două desagi în spate.Tăți vecinii se îngrămădeau pe porți, afară, să pornească și să se alăture alaiului.

Dar mie îmi spunea inima că nu era bine ce făceam. Dumnezeu pesemne, mâna lui. Și i-am spus Zenoviei să steie acasă, că mă duc până la graniță să văd că toate-s bune și apoi m-oi întoarce, să-i ieu și pe ei.”

Până la amiază, se adunaseră vreo câteva sute. Mamele își strângeau bucuroase pruncii la piept și se gândeau nerăbdătoare la întâlnirea cu neamurile din Romania. Va fi pesemne de pomina, nu se mai văzuseră de doi ani.

“Am pus mâna pe-un ștergar mare, alb, și l-am legat de-un par pe care l-am smuls din grădină. Mai făcuseră așa și alți vecini, era un fel de steag al păcii, să arătăm că mergeam înapoi pașnic și nu vrem răul nimănui.”

Zenovia rămase plângând în poartă, cu copilul de mână.

-Doamne, Gheorghe, numa’ noi am rămas în sat!

-Așteaptă femeie vreo câteva ceasuri, atâta, că m-oi întoarce să vă ieu.

Cum trecea convoiul prin satele din vale, se alăturau alte și alte familii de români, greu de le știut numărul, dar erau de-acum vreo câteva mii. La Suceveni, înainte de graniță, se opriră și intrară în biserică, luară câteva prapuri, o cruce, vreo doua icoane mai mari. În frunte mergea preotul, rugându-se. În urmă – alaiul de oameni ce vedeau peste câmp satele românești de pe partea cealaltă; se visau deja liberi să trăiască in tara lor.

Era un vânt uscat de-ți intra în adâncul oaselor, dar nu-l simțea nimeni. Grăbeau pasul îngânând “Tricolorul” și lunca Siretului răsuna de cântecul lor. Nu se topise încă zăpada, primăvara era târzie anul acela, și pe drumul ud se mai poticneau carele prin gropi acoperite de apă; caii se opinteau din răsputeri să le tragă din noroaie, nerăbdători pesemne să ajungă și ei în țara lor.

“Drumul ducea prin pădure și nu vedeam decât copaci de-o parte și de alta, era o pustietate și-o liniște de-ți țiuiau urechile. Îmi aduc aminte că zburau câteva stoluri de ciori croncănind, de parcă simțeau vreo primejdie. Așa am mers, cu ele deasupra noastră, vreo câțiva kilometri până când am zărit deschizându-se în fața noastră poiana de la Fântâna Albă. Era la vreo câteva sute de metri de România și vedeam deja pichetul cu soldații noștri.”

Însă odată ajunși în poiană, câmp deschis și pradă prinsă în capcana promisiunilor deșarte, miile de oameni au fost ciuruiți de focurile de mitralieră ale Armatei Roșii și Securității rusești, ascunși în tranșee săpate pe sub maluri și pe după copaci. O mare înscenare a cărei explicație nu a fost găsita niciodată. O fi fost o lecție din care să ia aminte și alții cărora le-ar fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară?

Cădeau retezați de gloanțe copii, femei, bătrâni. Valea răsuna de țipăt de durere sub cerul plumburiu al duminicii de aprilie. Ciorile, care urmăriseră mulțimea de sus, coborâseră acum în copacii despuiați, așteptând.

“Primul a murit preotul, el conducea mulțimea. A căzut fulgerat, strigând “Trăiască România-mamă!” Pe mine m-au nimerit în picior și-ntr-o mână, m-am prăbușit secerat la pământ, iar deasupra mea încă vreo doi. Auzeam plânset și strigăte peste tot în jurul meu, moartea venise așa, dintr-o dată, luând cu ea vieți nevinovate de bătrâni și prunci, într-un luminiș blestemat, care fusese sortit să potolească setea drumeților care poposeau la fântâna văruita de la marginea potecii.”

A stat nemișcat Gheorghe toată ziua, până a coborât noaptea. Rănile îi sângerau, ale lui și ale morților ce-i căzuseră deasupră-i în focul gloanțelor. Un amestec de gânduri tulburate îi hăituia mințile. Morții grei ca pământul îl apăsau, dar îi salvaseră viața. Auzea soldații ruși râzând și umblând printre cadavre, mai trăgând câte-un foc de armă în muribunzi.

Închise ochii și așteptă să se apropie clipa în care va scăpa și el de dureri și de nedreptățile lumii. Undeva în inimă, îi licări un fel de bucurie: bine că n-o luase pe Zenovia, bine că-i lăsase acasă pe ea și pe băiat! Dar gândurile i se înnegurară pe dată – pesemne vor sfârși și ei în pustietățile Siberiei, ca toți ceilalți care își puseseră în gând sa fugă în țara lor.

Îl lua un somn adânc, trupurile nu-l mai apăsau atât de greu, durerea i se mai domolise. Nu mai simțea durere și zări prin amestecul de sânge și straie înnoroiate, o fărâmă de cer. Venea noaptea pesemne, cu ea odată și pentru el sfârșitul, atât de departe de cei pe care îi păstra în inimă. Se lăsă în voia somnului sub văzduhul mort, rugându-se lui Dumnezeu pentru ultima oară: să-i ierte păcatele și să-i ocrotească pe ai lui, rămași în sat.

Poiana se lumină dintr-o dată, cădea de sus în valuri de raze si-i mângâia ochii deschiși o ploaie aurie.Îl acoperea tot, clătindu-i părul înglodat și pielea zdrelită, îi descătușa gâtul sugrumat de apăsarea corpurilor căzute. Nu mai simțea frigul ce trăgea dinspre pământul reavăn și nici durerea trupului vătămat de răni; îi era mai ușor acum, mai cald. De lângă fântâna înconjurată de flori, îi făcu cineva semne. Era Zenovia ținându-l de mână pe băiatul lor. Râdeau și îl chemau înspre poteca ce ducea acasă.

-Hai, tată, s-a sfârșit! Ridică-te și mergi!

Se strădui să-și miște picioarele, însă o durere ascuțită îi străpunse toate oasele. Deschise mari ochii și nu desluși decât câteva lumini de lanternă cercetând poiana. Rușii cărau morții târându-i de picioare, de păr, cum apucau, azvârlindu-i într-o groapă mare, pe care-o săpaseră pesemne de cu ziuă. Se mai auzea câte-un vaiet, câte-un scâncet de pe buzele vreunui muribund. Îl aruncau laolaltă cu morții, fără milă, astupându-l cu pâmănt.

Simți deodată botul unui câine care alerga printre cadavre. Se oprise locului și-l adulmeca. Îi vedea ochii sticloși strălucind în întuneric. Își ținu răsuflarea și-și stăpâni icnetele de durere. Auzi:

-Baikal, idi siuda!

Câinele o zbughi pe dată și Gheorghe trase aer în piept, îngrozit. Dacă venea înapoi? Nu-i mai rămase decât o singura scăpare: să încerce să se elibereze dintre trupuri și să-și caute un ascunziș. Dar unde? Soldații căutau peste tot și ar fi sfârșit fără tăgadă într-una din gropile săpate în poiană.

Văzu luna ca o seceră într-un vârf de brad.

“Acolo trebuia să ajung și nici o rană, și nici o durere nu mă putea opri. Altă nădejde nu aveam. M-am tras deoparte și m-am târât încet până la trunchiul copacului. Era un ungher întunecos al poienii, nu mă puteau vedea. Și am început să mă sui ținându-mă cu mâna cea bună, târându-mi piciorul beteag. Trei zile am stat în vârf, ascuns intre crengi. Vedeam cum tarau mortii, cum ii ingropau, cum ii batjocoreau. Pe unii raniti ii legau de cozile cailor, apoi le dadeau bice. Am vazut capete raspandite prin poiana asa ca bostanii… Vreo doua zile a mișcat pământul deasupra gropilor, acolo unde zăceau muribunzii, în timp ce eu stăteam ascuns în vârful unui brad, așteptând cu spaimă clipa când voi fi doborât și eu de focul unei mitraliere. Îmi părea tot mai des c-o văd pe Zenovia și pe băiatul nostru căutându-mă prin pădure.”

Din ochii bătrânului se preling lacrimi și-mi pare rău că i-am adus înapoi acele amintiri. Îmi arată rănile de pe braț, săpate adânc în carne, vindecate de atâția ani ce-l despart de tragedia aceea.

“A treia zi eram numai eu în poiană. Am așteptat și-am cercetat toată pădurea și toată lunca până-n zare, să fiu sigur că nu mai era nimeni. Apoi am coborât și am șchiopătat așa schilod la pichetul românesc, iar soldaților nu le-a venit a crede că a scăpat cineva cu viață după așa un masacru. Mi-au oblojit cum au putut rănile și m-au adus cu o căruță până la Rădăuți, unde uitați c-am rămas până azi.”

-Dar cu Zenovia și cu Vasilică ce s-a întâmplat?

-Apăi o fost siguri c-am murit și că m-o îngropat și pe mine laolaltă cu ceilalți. După regulă, ar fi trebuit să-i pedepsească și să-i ducă în Siberia. Dar un văr de-al meu din Storojineț o luat-o de nevastă și l-o înfiat pe Vasilică, așa au scăpat. Și n-o știut nimeni de mine pâna în 1990, când o căzut Uniunea Sovietică.

-V-ați reîntâlnit?

-Da, atunci m-am dus eu la Hliboca, la Adâncata cum îi zicea pe timpuri. Am căutat-o la Evidența Populației și-am găsit-o. Tot în satul nostru, tot în casa noastră stătea și tare multe lacrimi am vărsat. Nu-i venea a crede că-s io și până când nu i-am povestit de-ale noastre din tinerețe, nu m-o crezut.

Îl plânsese Zenovia în fiecare an în Postul Paștelui în poiana de la Fântâna Albă. Acolo mergea pe ascuns și se tânguia pe cărările pădurii, să n-o audă nimeni. Fusese și cu un an înainte și dusese pomeni după datină pentru sufletul lui și rămăsese cu ochii duși în zare, spre partea românească a luncii, închipuindu-și ce-o fi văzut el atunci, ultima oară.

Avea să afle abia după cincizeci de ani că fusese de fapt atât de aproape – la o azvârlitură de băț de graniță, într-un târg primitor din Bucovina rămasă acasă.