De ce nu trebuie să mergem la ghicitori?

 de diacon Vladimir Vasilic, Pravoslavie.ru

De ce nu trebuie să mergem la ghicitori? Este o întrebare copilărească și hazlie pentru un creștin, dar, cu părere de rău, actuală pentru un ateu sau semicredincios. Și iată de ce.

În povestirea lui M.A.Bulgakov, „Inimă de câine”, este o frază formidabilă a profesorului Preobrajenskii:

„Iată, doctore, ce se întâmplă când cercetătorul, în loc să meargă în corelare cu natura, forțează nota și ridică cortina: poftim, primește-l pe Șaricov* și savurează-l” (*în povestire Șaricov este câinele transformat în „om” în urma intervenției chirurgicale).

La fel se întâmplă și în viața fiecărui om când, în loc să trăiască după Voia Domnului (pentru cei ce nu înțeleg acest limbaj – cu soarta sa), el încearcă să ridice cortina asupra viitorului său și îl primește pe al său câine-om, pe al său Anubis cu o soartă mutilată, desfigurată, cu temeri și fantome realizate sau cu cioburi ale speranțelor distruse.

Pentru omul creștin totul este clar. Prezicătorii și cititorii în cărțile de joc și stele sunt demni de al optulea cerc al Iadului lui Danton – sectorul „violatorilor divinității” (cu toate că e clar că divinitatea nu e supusă nicidecum violului sau presiunii). Acești oameni vor să smulgă de la Dumnezeu tainele Lui, să fure cunoștințe secrete. Ei iarăși repetă păcatul lui Adam și al Evei și se pătrund de șoapta vicleană a șarpelui: „Și veți fi ca zeii, cunoscând binele și răul” (Geneza, versetul 3:5). Dar, evident, Dumnezeu nu le dezvălue nimic, contrar straduințelor lor. „Cei răi nu vor vedea gloria lui Dumnezeu”. Și cu atât mai mult cunoașterea dumnezeiască. Se iscă întrebarea – de unde prezicătorii au cunoașterea, dacă nu de la Dumnezeu? Răspunsul e clar: de la maimuța-dumnezeu, adică de la diavol.

Prezicătorii și cititorii în cărți țin seama de spiritele seducatoare, spiritele răutății, în definitiv de stăpânul lor - Tatăl minciunei – Marele păcălitor, plăcerea căruia constă în a minți, distruge și ucide. Nu întâmplător mulți Părinți ai Bisericii tratau cunoscutul loc din Biblie (Geneza, versetul 6:1) despre uniunea „fiiilor dumnezeiești” cu „fiicele omenești” în contextul legăturii spirituale a femeilor-prezicătoare cu demonii, care i-au învățat ghicitul și vrăjitoria. Și devine justificată norma din vechiul testament: „nu lăsa în viață vrăjitoarea”. Pentru că ocupația ei constă în a minți și a contacta demonii. Este clară soarta celui care riscă să li se adreseze – devine o jucărie demonică, o mingiuță ascultătoare în mâinile Marelui păcălitor și poate ajunge la pieire.

Reprezentativă în acest sens este soarta regelui Israelului Saul care a apelat la o ghicitoare din Endor: ea a chemat un demon, deghizat în Samuil, care a prezis soarta tragică a lui Saul și a armatei sale, demoralizându-l și distrugându-l. A făcut tot posibilul pentru împlinirea profeției sale devastatoare. 

Nu numai în esență, dar și după formă, ghicitul are un conținut anticreștin. Să luăm, de exemplu, cărțile ca instrument al ghicitului. Aparent sunt atât de inofensive. Dintre toate cele trei ipoteze ale apariției cărților (chineză, egipteană și europeană), cea mai convingătoare este cea european-ocultă, conform căreia cărțile au apărut în Europa în a doua parte a secolului al XIV-lea și au legătură cu mediul cabalistic evreiesc. Astfel lucrurile devin clare.

Nu întâmplător, în cărțile de joc, „crucea” e numită de asemenea „trifoi”* (* în franceză - „des trèfles”;  în rusă – „tref”), să avem în vedere că în tradiția iudaică alimentele necurate sunt numite bucate de trifoi. Respectiv „crucea” în cărțile de joc, blasfemator simbolizând Crucea Domnului, e însemnată cu un cuvânt ce atestă disprețul iudaic față de Cruce. „Pica”, sau „lancea” („des Pique”) simbolizează sulița lui Longhin, care a străpuns coasta lui Hristos (Evanghelia după Ioan, versetul 19:34). „Roșu”, cu simbolul inimei, subînțelege buretele evanghelic: „unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, și umplându-l de oțet și punându-l într-o trestie, îi da să bea” (Evanghelia după Matei, versetul 27:48). O altă tălmăcire este de asemenea asociată cu Patimile – inima străpunsă a lui Hristos. „Toba” („les Tambours”) simbolizează cuiele, cu care a fost răstignit Hristos. Cine a văzut capuri de cuie vechi, înțelege: sunt de formă patrată, nu rotunde ca la cele noi. Așa au fost cuiele din evul mediu.

Referitor la denumirile cărților de joc, cea mai semnificativă e joker-ul (literal, „clovnul”). Dar în versiunea italiană e numit „diavol” și inițial pe bagheta sa el ducea ... un cap de om. Cuvântul „as” e de origine poloneză, vine de la „drac”. De reținut că pe cartea de joc „as” în secolul XVI deseori era desenat ... un porc – animal necurat din punct de vedere iudaic. Nu este exclus că „dama” e o imagine de blasfemie a Fecioarei. Este cunoscut faptul că în cărțile de „damă” erau deseori desenate personaje biblice de gen femenin, precum Rachel, Judith și altele. Printre „regi” adesea erau reprezentați David și Solomon. În cărțile de „valet” (literal, „servitor, rob”) în contrast era portretizat cavalerul La Hire, poreclit „Satana”. Nu întâmplător, în scurt timp, cărțile de joc au început să fie interzise și persecutate din cauza legăturii lor evidente cu blasfemia și spiritele rele. Însăși ocultiștii recunosc atât natura ocultă a așa-numitelor cărți de tarot sau a cărților egiptene, cât și legătura lor cu cărțile obișnuite. Iată doar câteva dintre citatele elocvente de pe site-uri oculte:

„Proveniența cărților de joc este adesea luată în considerare împreună cu istoria cărților de Tarot, care reprezintă un pachet din 78 de cărți cu diferite desene. Pachetul este împărțit în 2 părți, majoritatea constituind 56 de cărți, așa numitele cărți mici, iar celelalte sunt numite cărți principale, sau Arcane. Cărțile mici sunt împărțite în 4 culori (feluri), fiecare având câte 14 cărți.

Cele patru culori (feluri) sunt - Sceptrele (bastoane, tije), Săbii, Cupe și Pentacles (monede, dinari). Specialiștii în materie de obicei menționează următoarea corelare cu culorile (felurile) cărților de joc. Sceptrele – „crucea”, Săbii – „lancea” („pica”), Cupe – „inima” („roșu”), Monede – „toba”. Fiecare fel (culoare) are 10 cărți, de la unitate (As) până la zece, și de asemenea patru cărți de rol – Rege, Regină, Cavaler și Servitor.

Arcanele constau din 21 cărți numerotate și de obicei se plasează în următoarea ordine: 1 – Мagician, 2 – Preoteasa, 3 – Împărăteasă, 4 – Împărat, 5 – Preot, 6 – Îndrăgostiții, 7 – Carul de război, 8 – Dreptatea, 9 – Sihastrul, 10 – Roata Norocului, 11 – Puterea, 12 – Spânzuratul, 13 – Moarte, 14 – Moderație, 15 – Diavol, 16 – Turnul (Fulgerul), 17 – Stea, 18 – Lună, 19 – Soare, 20 – Judecata, 21 – Lumea. Cartea nenumerotată se numește bufon (Prostul).

Cărțile de joc ca atare sunt considerate o tradiție ezoterică occidentală, deoarece primele menționări despre ele au început să apară în Europa în evul mediu.

Culorile (felurile) cărților de joc, ca și cărțile de rol, pot fi găsite în teoriile lui G.I. Gudjiev. Este de remarcat că cel mai misterios cercetător al Estului (preponderent a tradițiilor sufiste, ramură religioasă mistică a Islamului), care a adus în Vest multe taine ale înțelepciunii estice, folosește cărțile de joc pentru a descrie sistemul său, pe care el l-a numit „Modelul destinului”. Conform lui, omul constă din trei Centre. Cel Intelectual (mintea, intelectul, gândirea) – îi corespunde în cărți „toba”, centrul Emotiv (dispoziția, emoțiile, inima) – îi corespunde „inima” („roșu”), centrul Fizic (corpul) – „lancea” (mișcarea corpului) și „crucea” (instictul, reflexele corpului).

În comparație cu cărțile Tarot, cele de joc contemporane reprezintă un pachet minimalizat de cărți Tarot din care e scos Servitorul sau Cavalerul, respectiv în ficare culoare au rămas câte 13 cărți. Chiar și în acestă variantă minimalizată cărțile prezintă o importanță simbolică enormă, deoarece există o aprobare a corespunderii dintre felurile (culorile) cărților și numărul anotimpurilor. Culorile roșii („inima”, „toba”) și negre („crucea”, „pica”) – reprezintă două perioade principale ale anului, când soarele este la nord de ecuator și când este la sud de ecuator. Cele patru feluri (culori) ale cărților reprezintă patru anotimpuri ale anului. Douăsprezece cărți de rol (regi, dame și valeți în fiecare din cele patru feluri de cărți) reprezintă semnele zodiacale, aranjate pe triade.

Cred că e destulă informație cititorului pentru a înțelege: cărțile de joc sunt  indisolubil legate de ocultism și magie neagră.

În monumentele legislative ruse cărțile de joc pentru prima dată sunt menționate în Codul din 1649, care prescrie ca jucătorii în cărți să fie tratați ca hoți și să li se taie degetele și mâinile. Prin decretul din 1696 a fost introdusă norma de a-i percheziționa pe toți suspecții de a dori să joace cărți, „și la care vor fi găsite cărți, să fie biciuit”. În 1717 cărțile de joc sunt interzise sub amenințarea unei amenzi. În 1733 pentru recidiviști se stabilește închisoare sau biciuire. Cu părere de rău, pe timpurile Ecaterinei II, cărțile de joc devin practic ceva obișnuit în Rusia având următoarele consecințe - nenumărate batjocuri ale boerilor față de iobagi (pierderea în cărți de persoane vii și familii întregi), ruinări și sinucideri.

De aceea, stimați cititori, dacă vi se propune ghicitul în cărți, opriți-vă și gândiți-vă: cu cine sunteți – cu Hristos sau cu Satana?

Traducere: Dorin Baltag