A fi milostiv înseamnă a fi cu Hristos - Interviu cu Roman Kolpakov, fondatorul serviciului de transport pentru invalizi în cărucior “Invataxi”

de Irina Ahundova, Pravoslavie.ru

După un traumatism al coloanei vertebrale, Roman Kolpakov se poate deplasa numai cu ajutorul unui cărucior pentru invalizi. Este cumplit chiar și să-ți imaginezi ce a putut să îndure. Mulți, după atâtea încercări, se dau bătuți, își pierd curajul, își pierd credința... Roman însă a continuat lupta cu viața. Pe patul de spital a înțeles adevăratul sens al vieții – cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cu câțiva ani în urmă, Roman a fondat un serviciu care se ocupă cu transportul persoanelor invalide, “Invataxi”.

“Dumnezeu a trebuit să mă oprească”

- Roman, te rugăm să ne povestești despre tine, despre drumul tău către Dumnezeu.

- După traumatismul coloanei vertebrale, m-am trezit imobilizat într-un pat de spital. Leziunea suferită la măduvei spinării și la organele interne a fost atât de serioasă încât medicii, de la început, i-au spus mamei mele, pregătind-o pentru ce e mai rău: șansele de supraviețuire sunt minime. Am petrecut, în total, mai mult de șase ani în spitale.

Operațiile multiple nu m-au ajutat iar personalul medical nu s-a mai ocupat practic de îngrijirea mea, considerând-o fără sens. Am schimbat câteva clinici, iar starea mea se înrăutățea de la o zi la alta. S-au format escare imense, mergând până la necrozarea țesuturilor. Din cauza imobilizării totale s-au format contracturi în articulații. Am început să pierd brusc în greutate. Lipsa de putere, epuizare extremă, dureri permanente – eu însă m-am străduit cum am putut să ies din această stare. Deși șansele să trăiesc au fost minime, am continuat să cred și Domnul mi-a dat o șansă. În 2004 am ajuns printr-o minune într-un spital din Elveția, unde într-o jumătate de an au reușit să mă readucă la viață și m-am întors acasă într-un cărucior de invalid.

Este cumplit să-ți imaginezi prin ce a putut să treacă mama. Din cauza bolii mele, ea a trebuit să renunțe la serviciu. Zi și noapte a stat lângă patul meu la spital. Dormea în salon, pe scaune, mă îngrijea, îmi pansa rănile și a făcut tot ce a fost posibil ca să îmi revin. Toate aceste strădanii și încărcătura fizică și-au spus cuvântul și asupra sănătății ei. La 60 de ani s-a stins, nu i-a mai rezistat inima. Dumnezeu s-o odihnească!

- Ai devenit dintr-o dată creștin sau au existat căutări religioase?

Suferința este aceea care-l face pe om să se gândească la viață, l-a ce a făcut, la ce a ratat ...

- Biserica creștină mi-a fost aproape din copilărie. Mama a fost o femeie credincioasă și mă ducea, de obicei, la sărbători mari în biserică. Totdeauna am fost oarecum fascinat și m-au trecut fiori în atmosfera bisericească când participam la slujbe, dar mai târziu acest lucru a trecut. În viața mea au apărut întâlniri, muzică rock, alcool ș.a. Am avut mulți prieteni, am lucrat, m-am prins în multe lucruri și pentru Dumnezeu nu mi-a mai rămas timp. Conștientizarea a venit abia după traumatism, în spital. Starea mea a fost critică, iar medicii nu mi-au dat nicio speranță de viață. Mama l-a chemat pe preotul bisericii locale. El a început să treacă pe la mine destul de des, să discute cu mine, să-mi aducă cărți. Astfel, treptat, am început să mă adâncesc în cunoașterea credinței, să aprofundez sensul vieții creștine, am început să mă gândesc la scopul existenței noastre. Pe parcursul bolii am avut o mulțime de gânduri. Constant mi se derula prin minte toată viața mea, dar la disperare extremă nu am ajuns niciodată. După cum se pare, Domnul a trebuit să mă oprească, să mă scoată din deșertăciunea vieții anterioare, să mă oblige să mă gândesc la scopul adevărat al vieții și la esența ei. Se pare că tocmai suferința în viața omului îl face să se întrebe de ce trăiește, ce a făcut în această viață, ce a ratat ... Cel puțin pentru mine acest lucru este evident.

În general, eu consider că această problemă este mult mai complexă, întrucât boala afectează nu numai pe bolnav, dar și pe cei apropiați lui, pentru care, de asemenea, se schimbă radical viața. Acest lucru este precum cercurile care se formează în apă atunci când arunci o piatră. De ce boala alege pe cineva anume și nu pe altul, este greu de înțeles. Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi lucrarea Sa și El ne iubește pe noi toți și ne dorește tuturor mântuirea. Pur și simplu fiecare are drumul lui. Tocmai din cauza bolii, eu am putut într-adevăr să vin la Hristos. Sfinții Părinți ne spun că suferința este benefică. Creștinul trebuie să înțeleagă că totul este de la Dumnezeu și acest lucru ne este dat spre binele nostru. Binecuvântarea suferințelor constă în aceea că ele ne aduc la Dumnezeu. Ioan Gură de Aur spunea: “Slavă Domnului pentru tot, dar mai ales pentru suferință”.

“Invataxi”

- Cum v-a venit ideea să creați “Invataxi”?

- Am aflat din propria-mi experiență cât de problematic este să comanzi o mașină specializată pentru transportul invalidului în căruț. Tot timpul trebuia să merg undeva, trebuia să caut particulari care aveau microbuzele proprii, în care să încapă căruciorul. Era extrem de complicat să chemi taxiul social orășenesc, iar cei care-l administrau îți puneau multe condiții. Taxiul social trebuia comandat cu câteva săptămâni înainte, iar dacă trebuia să te deplasezi urgent, practic era imposibil de realizat. Treptat mi-a venit ideea că este necesară înființarea unui serviciu accesibil, care să ușureze viața invalizilor. Am împrumutat bani de la prieteni și cunoscuți și am cumpărat un microbuz, pe care l-am dotat în continuare cu tot ce era necesar pentru transportul invalizilor în cărucioare. Un sprijin imens l-am primit de la soția mea, Natalia. La început a fost foarte greu, banii abia ne ajungeau, a trebuit să ne afundăm în datorii, luând un credit pentru echiparea automobilului cu mijloacele necesare. Rampele și dispozitivele de fixare le-am comandat în Germania, iar montarea lor a fost făcută într-un atelier specializat din Moskova. Și astfel, a apărut prima mașină funcțională cu care am început să lucrăm. La început ni s-au adresat cunoscuții și cei care au aflat informația de la ei. Mai târziu am creat site-ul “Invataxi”. Ne-au solicitat din ce în ce mai mulți oameni. În trei ani am reușit să mărim parcul de mașini la patru. Este evident că pentru invalizii din Moskova acest lucru este ca o picătură în mare, dar noi sperăm să dezvoltăm serviciul și să mărim parcul de mașini.

- Ce probleme aveți acum? Este greu să întrețineți mașinile? Am înțeles că vreți să închideți serviciul. V-ați răzgândit?

- Problema principală o constituie lipsa unei susțineri permanente. Din păcate, până acum nu s-au găsit sponsori pentru ca serviciul să se poată dezvolta și tarifele să fie accesibile pentru un număr mare de clienți, în special pentru oameni săraci și invalizii singuri. Mi-aș fi dorit ca să organizez mai des pentru ei excursii caritabile. Întrucât tindem spre tarife cât mai accesibile și nu mărim prețurile, nu avem niciun profit. Ne desfășurăm activitatea practic la limita rentabilității: toate resursele merg la plata șoferului și a serviciilor de transport. Deocamdată nu am găsit pe nimeni care să ne ajute să compensăm aceste cheltuieli. Mașinile se strică relativ des, iar reparațiile și piesele de schimb sunt destul de scumpe. Atât timp cât nu avem facilități la carburant, reparația o suportăm practic din banii noștri. Slavă Domnului, nu de mult ne-au ajutat cu reduceri la prețul carburantului. Cel puțin acum nu mai lucrăm pe minus.

- Cui v-ați adresat pentru susținere? Ați scris la vreo bancă?

- Dar unde n-am scris. Ne-am adresat diferitelor companii cu rugămintea să ne ajute la susținerea proiectului nostru social. De regulă ne ignoră. Nu ne-au dat niciun răspuns. De obicei secretarele filtrează scrisorile și se pare că nu le citește nimeni. În Europa, de exemplu, tema responsabilității sociale a firmelor este demult actuală. Multe companii își aduc contribuția în sfera socială și la dezvoltarea societății. Business-ul care se ocupă numai de “făcutul banilor” și nu se îngrijește de angajați și de societate, este considerat iresponsabil și în final o afacere proastă. Sper foarte mult că și în business-ul rusesc va fi o asemenea înțelegere a responsabilității față de societate și vom putea găsi companii care să susțină întreprinderea noastră. În limitele colaborării reciproc avantajoase, noi suntem pregătiți să punem reclamele lor pe mașinile noastre, să menționăm aceste companii în publicațiile noastre, facilitând crearea (în mijloacele de informare în masă) imaginii lor ca o companie responsabilă social.

- Cine lucrează la “Invataxi”?

- “Invataxi” există deja de trei ani. Director executiv este soția mea, Natalia. Deocamdată ea mai îndeplinește și funcțiile de dispecer și de contabil. În schemă sunt doi șoferi permanenți și doi înlocuitori. Nu ne vine să renunțăm la serviciul pentru care am cheltuit atâta forță și timp.

Ne străduim să abordăm individual fiecare caz în parte, să luăm în considerare starea lui fizică și psihică, să facem tot posibilul pentru asigurarea confortului maxim în timpul transportului. Dacă este necesar, căruciorul pentru invalizi se pune la dispoziția pasagerului gratis.

- În Moskova, serviciul vostru este singura alternativă la “Taxiul social”, pentru apelarea căruia trebuie să confirmi cu acte invaliditatea.

- Da, așa este. Ei au limitări privind timpul și locul transportului pasagerilor. Din cauza unui număr mare de doritori, comandarea taxiului social trebuie făcută cu câteva zile înainte, uneori cu două-trei săptămâni și chiar cu o lună înainte, altfel riști să nu găsești mașină. Există însă cazuri când ai nevoie urgent de mașină. “Invataxi” poate fi comandat și cu o zi înainte. Plata serviciilor “Taxiului social” nu se poate face nici cu carduri sociale, nici cu alte carduri, ci numai cu taloane speciale. Procurarea lor se face la un singur chioșc în zona stației de metro “Pavelețkaia”. Șoferii nu primesc bani lichizi nici chiar în situații extreme. Ne-am așteptat ca în aprilie 2013 să apară în Moscova terminale pentru utilizarea cărților de credit, dar n-a fost așa. Invalidul sau ruda acestuia trebuie să prezinte un pachet întreg de documente și să se înregistreze. Și abia apoi poate cumpăra un număr determinat de taloane pentru 30, 45 sau 60 de minute. Ele sunt valabile pentru o jumătate de an, după care trebuiesc schimbate.

- Care este mai scump, transportul cu “Taxiul social” sau cel cu “Invataxi”?

- La început noi luam pentru transport 600 de ruble, iar acum, datorită facilităților pentru carburant, nu luăm mai mult de 500 de ruble. Durata minimă pentru comandă este de trei ore. Considerăm că nu este scump dacă comparăm cu un taxi obișnuit nedotat, la care costul este de două ori mai mare. Cu toate acestea, prețul nu este competitiv, întrucât șoferii taxiului social iau 300 de ruble de transport, dar ei primesc în plus 800/oră de ruble din partea municipalității. Acest lucru este rentabil pentru o mașină mică, cu atât mai mult pentru un microbuz. Municipalitatea compensează și întreținerea taxiului social. Dacă trebuie să mergi în afara orașului, tariful se mărește de două ori. Din păcate nu putem scădea tarifele noastre mai mult. Noi nu am închis încă creditul pe care l-am luat pentru achiziționarea și dotarea unuia dintre microbuze. De asemenea, nouă ne lipsește foarte mult un spațiu, nu prea mare, pentru dispecerat. Din păcate nu suntem în stare să-l închiriem. Sperăm ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să putem  găsi susținere și că Domnul nu ne lasă.

Uneori trebuie să mergem în mai multe cabinete, dar timpul este insuficient.

- Ce facilități aveți pentru asemenea mașini?

- Pentru taxiul social municipalitatea promite ca transportul să fie delimitat pe zone. Am fi vrut să ne includă și pe noi în acest program. Acest lucru ar fi permis să economisim timp și ar fi fost foarte comod pentru pasagerii noștri. Mai trebuie umblat și prin cabinete, iar pentru aceasta nu ne ajunge timpul. La gară ne permite să lăsăm mașina numai în parcări speciale, nu oriunde. Din păcate, în țara noastră acest serviciu este abia la început. În ultimul timp, din bugetul național se alocă bani, scările și pasajele au dotări speciale, dar nu totdeauna acestea sunt făcute cu conștiință. Unele rampe sunt montate sub un asemenea unghi că puțini riscă să urce pe ele. Aproape că nu este posibil să urci sau să cobori un cărucior cu invalid.

- Există solicitări din partea grupurilor de invalizi?

- Ni se adresează adesea paralimpicii cu rugămintea de a transporta grupuri de sportivi, dar, din păcate, nu putem transporta grupuri prea mari, întrucât mașinile noastre pot încărca odată maximum 3 cărucioare și 9 pasageri. Visăm ca în parcul nostru de mașini să apară un autobuz cu o capacitate de 20 și chiar mai mulți pasageri. Dar acest lucru este, deocamdată, în sfera fantasticului.

Saitul enoriașilor creștini

- Roman, te rugăm să ne povestești despre un alt proiect al vostru – saitul “Enoriașii”.

- După întoarcerea din spital, am început să folosesc activ și internetul, să comunic pe diferite saituri creștine. Am înțeles destul de repede că nu există o platformă pe care oamenii ar putea să comunice, să împartă valori familiale creștine tradiționale, să-și întemeieze o familie. Astfel s-a născut ideea de a construi un asemenea sait. Sunt foarte bucuros că saitul este de folos oamenilor. Adesea primesc mulțumiri de la persoane care și-au întemeiat familii sudate cu ajutorul acestui sait al nostru. Chiar și printre prietenii mei sunt unii care și-au găsit jumătatea pe “Enoriașii” și acum ei au familii unite și cresc deja copii. Avem acum 74.000 de participanți.  Proiectul a crescut până la o întreagă rețea de socializare. Oamenii se înscriu pe sait nu numai pentru a se cunoaște și a-și întemeia familii, ci și pentru a comunica cu cei apropiați sau pentru a primi sfaturi de la preot. Avem o secțiune “Întrebări pentru preot”. La ele răspunde un cleric de la biserica “Coborârea Sfântului Duh” de pe lângă cimitirul Lazarev, părintele Andrei Kojevnikov. El a acceptat cu amabilitate această activitate, cu toate că este foarte ocupat, fapt pentru care îi mulțumim mult și ne plecăm în fața lui! Dorim să dezvoltăm în continuare acest sait, să înnoim materialele, să-i mărim funcționalitatea, să dezvoltăm diferite servicii necesare, dar pentru aceasta este nevoie de mijloace materiale. Sper să se găsească oameni, care nu sunt indiferenți și pot să susțină ambele noastre proiecte.

Natalia

- Cu soția, Natalia, v-ați cunoscut pe sait?

- Ne-am cunoscut acum șase ani la forumul diaconului Andrei Kuraev. A fost o temă despre ajutorul dat de o fată unui invalid din Liuberetz și Natalia era voluntară la această fată. Prima dată Natalia a venit la mine acasă să-i dau niște medicamente care îi erau necesare acelei fete. Apoi am început să ne scriem pe internet. Treptat am trecut și la întâlniri reale. Așa că până la căsătorie am avut timp să ne cunoaștem unul pe altul, să ne certăm, să ne împăcăm. Adică momentul “rodării” a venit treptat. Ne-am “tocit” unul pe altul. Pe Natalia o deranja că eu stam la computer până noaptea târziu. Acest lucru s-a rezolvat prin aceea că și ea a început să stea la calculator până târziu în noapte. Părinții din ambele părți nu au fost prea încântați la început de relația noastră, mai ales când noi am hotărât să ne căsătorim. Ne spuneau că această relație nu o să dureze: “Ce vă trebuie vouă asta? O să vă despărțiți după o lună”. Noi suntem, slavă Domnului, căsătoriți deja de patru ani! Înainte de căsătorie, Natalia lucra ca manager într-o companie mare de transport, așa că noua ei slujbă la “Invataxi” i-a devenit familiară. Este foarte important să fii fericit când ai o activitate plăcută.

- Vă mai rămâne timp pentru altceva în afară de “Invataxi”, sait și treburile casnice? Cu ce vă delectați, ce altceva vă place?

- Îmi plac foarte mult excursiile, pelerinajele. În 2009 am fost cu Natalia, înainte de căsătorie, la Ierusalim, unde pentru prima dată în viață am avut șansa să ne închinăm la Mormântul Domnului. Aceasta a coincis cu comemorarea a 40 de zile de la moartea mamei. Am dori să mai vizităm Pământul Sfânt. Adesea ne ducem la Suzdali, la părintele Serghei (Titov). S-a creat așa o tradiție că în fiecare an de ziua mea mergem la Suzdali, unde ne întâmpină cu bucurie părintele Serghei ... Ne place foarte mult Petersburgul unde mergem aproape în fiecare an. Îmi mai aduc aminte de excursiile în Finlanda, la prieteni. Avem, din păcate, timp puțin pentru excursii și alte lucruri interesante. În cap avem multe proiecte diferite, dar deocamdată trebuie să ne ocupăm de cele începute.

- Ce înseamnă pentru tine să fii milostiv?

- A fi milostiv înseamnă a fi cu Hristos.

Preluare de pe Stiripentruviata.ro

Traducere: Nicoleta Macovei