Pe 14 Septembrie
1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris),
ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe
ortodoxe contemporane.
„Am fost pus şi
poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face
un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.
Am pus în centrul
muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt
dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei
şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.
Când ai de conceput
un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în
cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi
cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din
aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la
sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un
astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o
multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la
două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul,
revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.
Te gândeşti mereu
la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la
ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa
lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc:
Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu,
muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată
ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi
părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor
petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin
de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte
creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă
viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema
cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm
omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără
cruce...
Noi facem aici un
gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel
prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă
să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o
lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În
cazul nostru este un act militant.
Cum se transformă
un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie
care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect
inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.
O muzeografie
organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.
Ceea ce am făcut şi
vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul
gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi
„instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare
comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care
e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim",
dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe
parcursul discursului.
Un muzeu în stare
permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.
Caracter
experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită
de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara
tradiţiei, nu povara poncifelor.
Se poate face o
paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă
şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de
disciplină experimentului...
Spuneam şi altădată
că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O
formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o
caut, este inutil.
Da, eu, care citesc
etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine
etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele
le-ar tulbura.
Pentru o asemenea
muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi
articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic,
impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea
limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari",
a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să
articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de
ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de
legătură cauzală sau utilitară.
Articulaţia „slabă"
poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un
asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va
putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de
construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai
multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.
Sistemul de relaţii
care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am
bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze
armonic.
Este nevoie de urechi
bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul
obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi
al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe
care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi
urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar
trebuie să înveţi să faci ascultare.
Un subansamblu
poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o
demonstraţie.
Modul de prezentare
înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.
În muzeu, după
obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton
şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel
încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest
cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor,
prin care le declarăm patrimoniu.
Excluderea
evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a
locurilor comune.
Tatonare fără formulări
precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de
formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea
obiectului.
Simplitate, şi nu
orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.
Ce înseamnă cu
adevărat major şi minor?
Muzeologia operează
cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un
mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă,
un mecanism anihilant, o reţetă.
Muzeologia
apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în
sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea
lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul
muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol
emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să
fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul
nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi
un simbol emotiv pentru noi.
Nu este iraţional
deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o
poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”
(fragmente din
"Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia
Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)
Sursă: Creștin Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu