Tinerii vor avea de
luptat împotriva lupilor, mai ales împotriva celor îmbrăcaţi în piei de oaie,
în această lume care retrăieşte acea vorbă: homo homini lupus. Vor avea de înfruntat această atitudine socială.
Pentru occidentali, sacrul aproape că nu mai există. Mireanul face acolo un
act formal, mergând la biserică. Deci Biserica noastră trebuie apărată, iar
călugării au misiune de la Duhul Sfânt să refacă ceea ce mi se pare aproape
imposibil de refăcut: spiritualitatea neamului acestuia. Ei sunt şi modele şi
nădejdea, conducătorii modelelor şi conducătorii nădejdii.
Oamenii Renaşterii au socotit că ei înşişi sunt nişte sfere. Nu mai aveau
legătura cu Dumnezeu. Unghiul se tăiase. Ei erau demiurgii. Ei erau creatorii.
Asemănători oarecum Creatorului, fără dorinţa de concurenţă sau competiţie cu
Dumnezeu, dar totuşi... Egocentrismul lor lua aspecte din ce în ce mai
puternice, pentru ca, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, francezii să înceapă
să aibă tot felul de tendinţe de depărtare de Dumnezeu. Din secolul al
XVIII-lea, numit „al luminilor”, se trage toată nefericirea Europei.
Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să
acceptăm dezrădăcinările acestea? Noi, ca creştini, putem să acceptăm, aşa, să
vedem cum copiii noştri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia,
vom mai avea familie oare, nucleul societăţii? Dacă se termină cu familia, ce
am făcut? Se termină neamul.
Discotecile sunt un pericol public, o sălbăticie. Când am văzut luminile acelea nebuneşti şi când am auzit urletele, am
ieşit imediat. Este o ispită luciferică. Pusă intenţionat pentru a debusola
tineretul: fetele îşi pierd curăţia, băieţii aşişderea, se consumă alcool,
droguri.
Ceea ce lipseşte sunt modelele. Şi din cauza aceasta tinerii nu ştiu cum
să se comporte, cum să trăiască. Dar şi părinţii sunt de vină. Ei aplaudă
pornirile copiilor lor. S-a distrus şi satul, care era matricea spiritualităţii
neamului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieşit de la ţară; începând cu
Brâncuşi, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinţi. Am desfiinţat satul, am desfiinţat
şi familia şi credinţa. Şi atunci, ce facem, cum ieşim din acestă încurcătură
îngrozitoare pe care noi înşine ne-am făcut-o şi am acceptat-o ca atare?
Noi nu mai avem ţărani adevăraţi. Comunismul a desfiinţat ţărănimea. Dar
rădăcinile nu se pot tăia în cele din urmă. Măicuţa Domnului nu ne lasă. Avem
prea mult sânge de martir şi prea multe moaşte anonime. Dar trebuie să
înfruntăm primejdiile întâlnirii cu necredincioşii.
Tinerii să se păstreze într-o atitudine de respect faţă de sexul celălalt,
de stimă, de afecţiune. În clipa în care unul din tineri se gândeşte la
celălalt cu afecţiune, se gândeşte la ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu. Aşa
se întemeiază sfânta familie. Conştiinţa legăturii sufleteşti dintre soţ şi
soţie trebuie să fie vie şi nesupusă variaţiilor de temperatură a simţurilor.
Am început mileniul al III-lea. Două milenii, creştinismul a rezistat. Acum,
iubirea aproapelui a început să dispară; în clipa în care tu te crezi demiurg,
nu te mai interesează persoana de lângă tine. Piere mila, piere interesul
pentru semenul tău. Tu eşti capul genial, tu eşti cel care inventezi, care
descoperi şi dai oamenilor cunoaştere. Umbli printre planete şi vezi ce se
petrece pe Marte.
Dar cu noi, cum rămâne? Ne întrebăm: Cum mergem mai departe? Nietzsche
zicea: „O să vină o vreme şi a şi venit, în care nu va mai exista aproapele, ci
departele nostru”.
Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-l mai are pe Dumnezeu. Îşi numea
ateismul „infirmitatea mea”. Însă chestiunea cu aproapele care a devenit
departele nostru începe să mi se pară puţin profetică. După două totalitarisme
teribile care au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există –
duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică –, totul a fost un
fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc.
Am intrat în libertate... Am scăpat de totalitarisme, şi..., vorba
francezului, Vive la joie, adică „Acuma-i de noi”. Dăm drumul tuturor
plăcerilor, tuturor pornirilor noastre de toate ordinele, mai cu seamă celor
inferioare. Apare societatea de consum care a instituit cultul Viţelului de
aur.
Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru
omul superior, libertatea nu este decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În
general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.
Să ne întoarcem către omul lăuntric, către rugăciune, care este
instrumentul apărării din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către
Biserica noastră. Suntem înnebuniţi de secte care nu fac altceva decât să
fojgăie în ţara noastră şi să ne îndepărteze şi mai mult de Mântuitorul.
Tineretul se va întări cu lecturi ce întăresc sufletele, precum Vieţile
Sfinţilor. Pe urmă, participarea la Sfânta Liturghie este foarte importantă.
Este esenţială, pentru că transfigurarea care intervine la epicleză este un
moment covârşitor de dialog al nostru cu Dumnezeu. Întrevedem într-o clipită
fiinţa noastră transfigurată.
Cei din viitor vor împlini această Fericire: „Fericiţi veţi fi voi când vă
vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). Ei vor fi intraţi pe calea luptei, a
martirajului, a misiunii împlinite pentru a reface neamul în pământul nostru,
sperăm întreg. Este o misiune de o nobleţe nemaiauzită.
Cei buni sunt puţini şi nu îndrăznesc să se manifeste. N-au curaj, fiindcă
împrejur este o altă lume. Dar ei sunt nişte modele. Trebuie să se transforme
din model în luptător, acela care îşi dă şi viaţa pentru credinţa lui, pentru
neamul lui, pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea acestui neam.
Computerul ne goleşte de logos, de duhul cuvântului. Cartea îţi este
prietenul permanent, te întorci la ea, îţi mai spune de fiecare dată altceva.
Astăzi, noi luptăm împotriva Logos-ului. A părăsi cartea, ceea ce este
statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul, înseamnă că ne
risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se
hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uităm şi rugăciunea. Nu
mai poţi strânge mintea în rugăciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de
televiziune. Şi atunci, ce alegem? Cei necredincioşi poate nu au aflat ce
deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e
statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru
suflet nu rămâne nimic.
Pe de altă parte, Domnul ne poate şi lăsa, dacă rămânem împietriţi în
necredinţa noastră şi în cufundarea noastră în materie. Şi am o temere. În
februarie anul trecut (2003 n.n.) a început să plângă icoana Maicii Domnului. E
un semn, fără îndoială, dar aceste semne au mai fost, şi nu numai la noi. Anul
acesta însă, în februarie, pentru prima dată pe glob, a plâns Mântuitorul,
Copilul, Pruncul, în braţele Măicuţei Sale. Este uimitor. Pentru mine e un semn
de mare durere. Plânge pentru mizeria spirituală şi morală a omenirii. Ce
înseamnă? Că e la capătul răbdării? Că poate va veni sfârşitul? Că va elibera
pe vrăşmaşul de acolo de unde l-a legat? Cine ştie?
Cum să facem noi să iubim pe aproapele din nou? Să încercăm. Să încercăm să
vedem în el chipul Mântuitorului. Aşa trebuie să fie. Suntem făcuţi după chipul
Lui şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El. Să ne iubim unii pe alţii.
Sfântul evanghelist Ioan zicea mereu: „Iubiţi-vă! Iubiţi-vă!”
Să încercăm şi această probă a regăsirii aproapelui nostru, a semenului
nostru. Să terminăm cu departele nostru. Când întâlnim un om, să spunem şi noi
ca, oarecând, faimosul sfânt Serafim de Sarov: „Bucuria mea”. Omul din faţa lui
era bucuria lui. Şi ce-i comunica? „Hristos a înviat!”
În orice zi,
oricând, să ne dăruiască Dumnezeu măcar puterea iertării şi a iubirii dintre
noi. Cât de cât. Numai aşa va putea înceta această atmosferă de nelinişte, de
zavistie, de vrajbă dintre noi. Numai cu dragoste. Şi cu iertare. N-avem
altcum. Şi numai aşa putem înblânzi pe Dumnezeu. Măicuţa Domnului se zbate să
ne scoată din pericolul dispariţiei noastre, dar Domnul nu poate aştepta la
nesfârşit învierea noastră. Aşa încât, să învăţăm de la Iisus iubirea şi
iertarea; cum să trecem peste toate durerile cu bucuria aşteptării întâlnirii
în Împărăţia Lui.
Sursă: Revista Cuvinte către tineri
0 comments:
Trimiteți un comentariu