de Tom Mortier și Steven Bieseman
În 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume, după vecina sa, Olanda, care a legalizat eutanasierea. În următorul deceniu, țara noastră a devenit un adevărat laborator al schimbărilor sociale radicale. Cu atâtea alte țări preocupate astăzi de legalizarea eutanasierii, acum este un moment propice să stăm o clipă și să analizăm cu atenție rezultatele.
În 2002, Belgia era guvernată de o coaliție a liberalilor și social-democraților. Fuseseră excluși creștin-democrații ceva mai conservatori. Cu albastru
drept culoare a liberalilor și roșu a
social-democraților,
presa a supranumit guvernarea: Coaliția Mov.
Creștin-democrații deși au adoptat o poziție difuză privind eutanasierea, se aflau
totuși în opoziție. Coaliția Mov era liberă să adopte o lege a
eutanasierii în baza argumentului că o persoană ar trebuie să aibă întotdeauna
posibilitatea de a „alege liber” dacă să moară sau nu. Astfel că, absolutizând
ideea auto-determinării persoanelor, cele două aripi, dreapta și stânga, au găsit numitor comun.
Legea stipulează că doctorii pot ajuta
pacienții să moară dacă aceștia își exprimă liber acest lucru pentru că
manifestă dureri netratabile și insuportabile. Procedura menționează că pacientul trebuie să consulte
un al doilea doctor independent, iar în cazul bolilor non-terminale trebuie obținută și aprobarea unui medic psihiatru
independent. În practică, totuși, această independență este irelevantă. Belgia este o țară mică, în care se găsesc cu ușurință doctori îngăduitori.
O serie de cazuri recente nu lasă nicio
îndoială asupra faptului că legea eutanasierii a schimbat drastic și din temelii societatea belgiană. Anul
trecut, unei perechi de frați gemeni surzi de 45 de ani care nu au putut accepta ideea de
a rămâne orbi i s-a admis posibilitatea eutanasierii. Doctorii au aprobat cererea lor deoarece ei oricum „nu mai aveau pentru ce trăi”. Potrivit
doctorilor care au făcut injecția letală, nu a fost „mare lucru”.
În alt caz, o femeie în vârstă de 44 de
ani care suferea de anorexie nervoasă cronică a fost eutanasiată. Ulterior, o
altă femeie, de 64 de ani, care suferea de depresie cronică a fost eutanasiată
fără a fi informate rudele. Doctorii și-au apărat deciziile explicând faptul că
aceste cazuri extreme și
excepționale au fost legitime
pentru că toate condițiile
legale au fost respectate.
Eutanasia se transformă din opțiune medicală în ideologie. Doctorii
belgieni care practică eutanasierea au chiar convingerea că sunt plini de
omenie deoarece îi eliberează pe oameni de suferință. Umaniștii fundamentaliști merg mai departe și descriu eutanasierea drept apogeul
auto-determinării. Opinia familiei pacientului nu are oricum nicio greutate. Un
doctor este îndreptățit să
eutanasieze mama unei familii fără a oferi vreo explicație copiilor ei. Eutanasierea este
promovată ca o modalitate „frumoasă” și pozitivă de a muri. Astfel că doctorii
fac transplant de organe de la pacienții care mor în operații, pentru că se spune că le umple de sens
viața. În curând, legea
s-ar putea să permită ca şi copiii și pacienții care suferă de nebunie să fie eutanasiați.
Din 2002 cei care s-au opus legii, ca și noi, au fost marginalizați și tratați ca niște conservatori rigizi și lipsiți de inimă care nu se integrează în
societatea postmodernă, pluralistă și progresistă a Belgiei (1). Creștin democrații s-au dezis de valorile lor tradiționale și susțin legea. Examinarea problemei a devenit
taboo pentru că aceasta ar însemna ca dreptul absolut al individului să fie
violat.
Există însă critici importante la adresa
legii, venite și din
altă direcție
decât cea a Bisericii Catolice. Filozoful belgian Herman De Dijn este un
oponent declarat. El descrie Belgia drept o „societate sentimentalistă” în care
valorile tradiționale
au fost drastic minimizate și înlocuite de preferințe subiective (2). O societate sentimentalistă nu mai
poate subscrie valorilor etice, altele decât cele care privesc căutatea
fericirii individului, adică autonomie și lipsa suferinței. Responsabilitățile specifice unei comunități și instituțiile morale sunt anulate în acest proces
de căutare a bunăstării individuale; interdependența și conectivitatea sunt ignorate.
De Dijn simte că acesta este esența problemei. O persoană nu este numai un
mănunchi de sentimente, opinii și preferințe individuale, ci este parte a unei specii, membru al
omenirii, o verigă vitală în ecologia morală în care fiecare persoană are o
valoare simbolică unică. Respectul pentru demnitatea umană include nu numai
respectul pentru opiniile personale, ci și pentru conectivitatea cu cei dragi și cu societatea.
Susținătorii regimului eutanasierii resping
această critică seculară, precum și influența dăunătoare a Bisericii Catolice (3) Ideologia lor de autodeterminare
absolută a devenit atât de puternică încât se transformă într-o teologie,
într-un fanatism cvasi-religios. Au inventat simboluri și ritualuri încurajatoare pentru a-și exprima convingerile. Un card de
auto-determinare conține
ultimele dorințe ale
pacientului, astfel încât serviciile sociale să știe ce au de făcut în cazul unei boli
terminale. Există centre unde oamenii pot adresa întrebări despre practica
eutanasierii. Se manifestă azi un fenomen de îndoctrinare pe tema
autodeterminării a doctorilor și voluntarilor care poartă certificatele de eutanasiere ca niște insigne de onoare.
Cu toate acestea, noi avem nădejde. Cu
siguranță
există metode de a convinge publicul belgian că ceva este teribil de greșit atunci când politicienii dezbat dacă
este legal sau nu ca părinții să reducă la tăcere proprii copii. Nu este omenesc și nu este științific. Nu există o scală științifică pentru a determina o suferință insuportabilă. Luând în calcul avansul
cercetărilor în alinarea durerilor, eutanasierea nu este nici măcar necesară.
Ideea-cheie a mișcării verzi este că toate formele de viață sunt interconectate - chiar și noi oamenii. Mai ales noi oamenii.
Treaba politicienilor este de a proteja această conectivitate. Altfel, de ce ar
trebui să le pese părinților
de copilul lor dependent? De ce ar trebui să le pese copiilor de părinții lor dependenți? Odată ce pierdem această conștiință că suntem legați unii de alții prin frățietate, vom sfârși prin a ucide pe toți aceia considerați poverile societății. Și într-o oarecare măsură, fiecare în
parte este o povară.
Eutanasierea nu reprezintă o amenințare la adresa dogmelor religioase. Bisericile
vor sta deschide indiferent de ce se întâmplă în spitale și în centre de îngrijire. Ceea ce este
amenințat acum este umanismul.
În loc să stăm puternici, uniți ca frații, această dogmă a autodeterminării ne separă, ne izolează pe
fiecare în parte și apoi
ne propune să ne omoare - dacă dorim. În Belgia zilelor noastre cu toții suntem în primejdie.
Tom Mortier și Steven Bieseman predau la Universitaea
Leuven din Belgia. Ei doresc să mulțumească Profesorului emerit Herman De
Dijn pentru valoroasele discuții și Sylviei Statz pentru îndrumările
privind traducerea textului.
1. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood,
Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 71-89.
2. De Dijn H., Taboes, monsters en loterijen, Uitgeverij
Pelckmans, Kapellen (2003), S. 23-25.
3. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood,
Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 91-99.
Sursa: MercatorNet
Traducere: Iulia Elena Catargiu
Căutăm voluntari
care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă.
Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu