Pe 9 Septembrie, Înaltpreasfințitul
Arhiepiscop Justinian, Episcop al Maramureșului și Sătmarului aniversează 40 de ani de arhierie.
Cu
un chip străluminat, cu o privire care îţi pătrunde până în
tainiţele sufletului şi un zâmbet de o imensă duioşie paternă,
Arhiepiscopul Justinian pare a fi desprins din lumea vechilor
sinaxare.
Prezenţa
sa e astăzi deopotrivă un semn şi o mărturie despre o lume
aşezată în hotarele bunei-cuviinţe, o lume căreia rostul şi
tainele zidirii îi erau familiare pentru că le trăia în duhul
înţelepciunii şi al cuminţeniei pămâmtului. Orice întâlnire
cu el îmi evocă acea Românie a interbelicului pe care o iubeam
nespus şi o căutam cu febrilitate, prin anii ’80, în autorii ei
sau în reconstituirile de epocă din filmele româneşti, cărora le
înduram stoic falsul şi propaganda de dragul câtorva imagini ale
acelei Românii, România bunicilor mei, ţara de vis în care
dragostea de neam, hărnicia, demnitatea sau curajul nu erau doar
vorbe goale instrumentate de o dezgustătoare ideologie.
Faptul
că astăzi, în plin colaps al valorilor, Dumnezeu lasă în
mijlocul nostru asemenea oameni precum Î.P.S. Justinian e un mare
har şi un temei de nădejde. Personalitatea lui nesofisticată,
bunătatea pe cate o iradiază, gravitatea cutremurătoare cu care
celebrează, umorul său curat şi copilăresc sau uimitoarea
capacitate de a iubi fără discriminare sunt cu adevărat
copleşitoare. Înţelegerii sale, plină de compasiune pentru
suferinţele şi neputinţele firii omeneşti îi răspunde din
partea mulţimii de credincioşi, din toate categoriile, nu numai un
profund respect dar şi o imensă dragoste. Acest lucru e vădit, cu
asupra de măsură, de numărul covârşitor al celor care caută să
se apropie de el, să-l vadă ori să-l atingă atunci când slujeşte
public.
M-a
înduioşat de curând mărturisirea spontană a unei femei, de
condiţie modestă, care ţinea o poză a Înalt Prea Sfinţitului pe
un raft de la locul ei de muncă: „pentru mine e ca un bunicuţ”.
Această dragoste am constatat-o însă şi la persoane aparţinând
elitei, care mi-au împărtăşit sentimentele pe care le încercau
în prezenţa Arhiepiscopului nostru, mai ales încrederea şi
siguranţa că sunt înţeleşi, ocrotiţi, iubiţi, că se află cu
adevărat în faţa unui Episcop, adică a celui care prin însuşi
titlul său se vădeşte a fi un „purtător de grijă”.
Ştiu,
dintr-o confesiune făcută unui apropiat, că Înalt Prea Sfinţitul
Justinian nu se consideră doar episcopul ortodocşilor din Maramureş
şi Sătmar, ci Vlădica tuturor celor ce locuiesc în aceste
ţinuturi, de care se simte responsabil şi pe care îi cuprinde
ne-încetat în rugăciunile sale. Acesta e cu siguranţă adevăratul
duh al Ortodoxiei, duhul sobornicităţii care afirmă prezenţa
Întregului în fiecare din părţile ce-l alcătuiesc.
Om
integru şi integral, Arhiepiscopul nostru îmi aminteşte vorbele
Poetului: „în fiecare om, o lume îşi face încercarea”.
Veritabil „Patriarh al Maramureşului”, Înalt Prea Sfinţitul
Justinian ipostaziază chipul frumos al unei lumi împlinite pe care
nu o vrem niciodată apusă.
Pr.
prof. Radu Dorin Micu
*
„De
multe ori sunt bolnav de milă de oameni. Când îi văd, când le
cunosc viața, zbuciumul, frământările, necazurile. Că fiecare
om, oricât ar părea de aspru, de străin de sentimentele nobile,
fiecare om, indiferent de poziția pe care o ocupă în societate, e
totuși om, ce poartă fiecare, adânc, în ființa lui o lume, o
lume a lui în care nu-i numai liniște, ci, de cele mai multe ori, e
o grozavă luptă. Poartă fiecare, adânc, în sufletul lui, dureri
și răni deschise, răni cicatrizate, buboaie dureroase, atâtea și
atâtea situații necunoscute, neștiute de nimeni. Întocmai cum se
exprimă Homer în marea lui operă, Iliada, cântul XVII: „Din tot
ce pe lume e viață, răsuflă și mișcă, nu e nimic mai de plâns
și mai necăjit decât omul”. Această stare a omului, de ființă
zbuciumată, mă face să îl cinstesc mai mult, îmi adâncește în
suflet și mai mult grija și dragostea față de el, față de om”.
Din
scrisoarea IPS Justinian Chira către poetul Ioan Alexandru – 17
Decembrie 1969
*
Scopul
nostru e eternitatea, este iluminarea, este îndumnezeirea, este
înobilarea. Ori, în materialism nu poate fi așa ceva pentru că
s-a renunțat la lucruri esențiale, la credința în Dumnezeu. Acum,
ieșind din acest sistem, constatăm că o societate nu se poate
dezvolta normal fără aceste elemente. Fără religie omul nu este
nici om, nici animal. Este o făptură fără nici un scop.
Societatea
noastră nu știe ce-i smerenia. O traiește, dar nu știe. Se
smerește nevasta în fața bărbatului, bărbatul în fața
nevestei, se smeresc copiii în fața părinților, se smerește
funcționarul în fața șefilor. E o permanentă smerenie și
supunere, dar făra să ne dăm seama. Smerenia e un element firesc.
Numai noi ne smerim, animalele nu. Ne smerim pentru că avem
calitățile supreme de a cunoaște valorile. Și atunci trăim în
această smerenie. Câștigă cel ce are acest har de smerenie. Unde
omul știe să se smerească există armonie. Cel care nu știe ce
înseamnă smerenia vede în ea un act de slăbiciune. Smerenia nu
înseamnă a te umili. Înseamnă demnitate. La fel și iubirea.
Fragment
– Interviu cu Ioana Lucăcel – Gazeta
de Maramureș
*
Omul
trebuie să fie conștient de elementul etern din el. Pierzând acest
lucru e ca și cum ai rupe un cablu de la sursă. Lipsa aceasta de
reînălțare a omului la elementul nemuritor. Ei, elementul acesta
viu care este sufletul, când pleacă din trup e nemuritor. Fără
menținerea acestei ceritudini nu se face legătura între trup și
suflet. Nu se poate transmite iubirea pentru că sunt două elemente
cu totul străine unul de altul. Dar atunci când se întâlnesc două
elemente se transmite căldura de la unul la altul.
IPS
Justnian Chira, Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2006, pg. 64
0 comments:
Trimiteți un comentariu