Despre un oarecare monah,
Omilie, Drama, 24 apr. 1983
Îngăduiți-mi să vă spun despre un oarecare monah, pe care l-am
cunoscut și care – ca toți cei ce întâmpinăm atâtea greutăți – traversa o perioadă hotărâtoare în mănăstirea lui; cumplite zile! Îi
aprinsese creierul răul vrășmaș și forțe potrivnice voiau
să-l ”arunce” din vrednicia monahicească, să-l transforme într-un căutător de așa-zis adevăr. Sufletul lui gemea ca valurile înspumate și căuta scăpare din dificultăți. Își amintea când și când de rugăciunea lui Iisus,
dar aceasta răsuna foarte slab, deoarece
nu credea în ea. Împrejurările nu-l ajutau deloc – îi erau potrivnice. Cumplit
de nefericit devine omul când e copleșit de probleme! Cine, însă, nu trece prin asemenea zile înfricoșătoare, nopți întunecate, încercări dramatice?
Așadar, monahul nostru nu știa ce să facă. Plimbarea nu-l ajuta cu nimic. Noaptea îl sufoca. Și, într-o noapte, în apăsarea pe
care o simțea, deschise fereastra chiliei
pentru a pătrunde aerul. Era întuneric- în jur de 3 dimineața. Și pentru că era obosit, merse să o
închidă, gândind că poate va reuși să se odihnească puțin. Însă, parcă în jurul lui – și tot întunericul de
afară – s-a făcut lumină! Se aplecă să vadă de unde putea veni această lumină! Dar nu (pro)venea de
nicăieri. Întunericul cel lipsit de proprie existență devenise lumină și încă și inima îi era luminată; chilia lui, întorcându-se, a văzut că și ea devenise lumină. A cercetat lampa crezând că poate această lumină era
de la ea. Însă, nu putea lampa de gaz să devină și să facă totul lumină!
Deși înainte,
inima lui nu era încă luminată, avea o oarecare nădejde; fără să înțeleagă, în înfricoșarea lui și în nădejdea pe care o întrezărea, iese în curtea neagră a mănăstirii,
care de multe ori îi păruse un iad; iese în tăcere, iese în noapte. Dar lucru
curios! Totul era luminat! Nimic nu era ascuns în întuneric. Totul era în
lumină- grinzile de lemn și ferestrele,
biserica, pământul pe care călca, cerul, izvorul care curgea neîncetat,
greierii, licuricii, păsările de noapte, toate erau vizibile acolo, toate! Și coborâseră și stelele, se aplecase și cerul, mai curând se părea că toate deveniseră – cerul și pământul – un Cer! Și toate împreună
psalmodiau rugăciunea, toate spuneau rugăciunea. Iar inima lui, în mod straniu,
s-a deschis și ea și a început să salte, a început și aceea să bată și să participe involuntar la aceeași rugăciune; iar picioarele lui abia atingeau pământul.
Nici n-a realizat când a deschis ușa și a intrat în biserică, când s-a ”îmbrăcat”, când a
început să slujească, când au venit și ceilalți monahi. Nu știa ce se întâmplase. Pierduse șirul lucrurilor, știa numai că se află în fața altarului, în prezența nevăzutului
Dumnezeu, liturghisind. Și lovind clapele
inimii și ale altarului, sunetul ajungea
sus, în altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia a continuat în biserica
luminată mistic de candele. S-a încheiat Evanghelia. Lumina nu mai era în jurul
lui, însă aceasta i se cuibărise în inima. Toate au încetat; însă cântecul pe
care inima lui l-a început nu se sfârșește. Da, a văzut – în extazul său – că pământul și cerul psalmodiază rugăciunea și a înțeles că monahul trăiește cu adevărat când
tresaltă din pricina rugăciunii. E de ajuns numai să înceteze a trăi pentru el
însuși.
Arhimandritul
Emilianos Simonopetritul
Sursă: Sfântul Munte Athos
0 comments:
Trimiteți un comentariu