Maria Kiseleva. Maternitatea îţi schimbă viaţa / Sfaturi pentru tineri

Nu se întâmplă atât de des ca oamenii să reuşească să obţină un succes mare şi indiscutabil în două domenii profesionale diferite. Maria Kiseleva a fost una dintre persoanele căreia i-a reuşit această performanţă. De trei ori campioană olimpică la înot sincron, ea îşi făcea concomitent studiile la facultatea de jurnalism a Universităţii de Stat din Moscova şi îşi continua cariera în televiziune. Am cunoscut-o din buletinele de ştiri sportive, emisiunea “Cea mai slabă verigă” şi chiar din ecranizarea romanului scris de M.F. Dostoevski, “Idiotul”, unde ea a jucat rolul Varvarei Ivolgina. Discuţia noastră cu Maria Alexandrovna despre familie şi despre cum e să fii mamă, despre carieră şi autorealizare, despre credinţă şi modă, o puteţi citi mai jos.

Să reuşeşti în toate este imposibil!

- Maria, nu ştiu cât este de evident pentru dvs., dar din momentul în care în familia dvs. au apărut copiii, viaţa a început să vi se schimbe. Din câte ştiu eu, participaţi la un proiect pentru construcţia unor centre de dialize pentru copii, în acest an împreună cu soţul pregătiţi o manifestare sportivă pentru copii…

- Într-adevăr, ideea proiectului pentru copii a apărut încă dinainte de a se naşte prima noastră fiică – Daria, dar abia în acest an proiectul a prins viaţă. Se numeşte “Sirena şi comoara piraţilor”. Este o poveste de Anul Nou, care implică o prezentare acvatică, foarte interesantă şi colorată. Cât despre centrele de dializă, este vorba de construcţia unor centre special amenajate pentru copiii bolnavi de insuficienţă renală, din regiuni. Când mi s-a propus să mă implic în acest proiect, nu am putut refuza. Consider că aceasta este, cu adevărat, o faptă bună. Există Consiliul de Administraţie - un grup de oameni care se ocupă de acest proiect, se deplasează în aceste centre, pentru a oferi atât sprijin financiar, cât şi material, sprijin pe care îl obţin prin concertele de caritate sau reprezentaţii. Activităţile se desfăşoară în funcţie de deschiderea centrelor de dializă.

- Nu aveţi sentimentul că actele de caritate au devenit ceva obişnuit şi la modă printre oamenii celebri?

- Da, posibil. Tocmai din acest motiv nici mie nu-mi place să vorbesc despre ele! Am impresia că în viaţa cotidiană există nevoia de a ajuta semenii. Este ceva normal. Dacă sunt invitată să merg la cineva care are nevoie de ajutor, sau să povestesc cuiva o anumită temă, sau să fac cadouri, eu niciodată nu refuz. Mai mult decât atât, noi singuri încercăm să organizăm acţiuni şi evenimente. Dar să trâmbiţăm despre aceasta sau să povestim unde şi ce am făcut, eu cred că nu e nevoie. Oamenii care au o legătură directă cu aceasta ştiu ceea ce noi am făcut şi cred că asta e de ajuns. Când mergi la aceşti copii, le vezi ochii, îi vezi cum reacţionează… Acest sentiment de veselie şi bucurie că cineva îi vizitează, că nu sunt uitaţi, rămâne cu ei mult timp după terminarea vizitei. Emoţiile pozitive, comunicarea - acestea sunt importante atât pentru copii, cât şi pentru noi! Ei stau în spital ca într-o temniţă: mereu într-un spaţiu limitat, în lumea lor minusculă. Iar tu poţi aduce în această lume mică bucuria comunicării şi de la tine, în acest caz, nu se cere nimic ieşit din comun. Doar să jertfeşti o zi din viaţa ta! Într-adevăr, la momentul actual, pentru noi, timpul valorează mai mult decât aurul, dar luând în considerare că îl petreci ajutând aceşti copii, atunci el capătă o minimă valoare. Da, tu nu poţi salva un copil, nu poţi să îi faci operaţie, însă poţi să îi faci un cadou, poţi să îi citeşti ceva, poţi, pur şi simplu, să vorbeşti cu el - totul este după măsura posibilităţilor tale. Dar important este că poţi…

- Şi totuşi, dorinţa dvs. de a ajuta copiii, activitatea dvs., dar şi întreaga dvs. viaţă a fost influenţată cumva de naşterea fiicelor?

- Faptul că odată cu naşterea unui copil, viziunile despre viaţă ţi se schimbă, am putea spune chiar radical, este evident. Şi până când nu devii tu însuţi mamă, acest lucru este greu de înţeles. Maternitatea schimbă foarte tare priorităţile vieţii. Tot ce ţine de copii începi a înţelege altfel. Chiar şi la copiii străini, de pe stradă, priveşti altfel, nu ca înainte: cum oare s-ar fi purtat copilul meu? Cum ar fi reacţionat el? Începi să înţelegi copiii mai bine, înţelegi cu ce îi poţi impresiona şi cu ce îi poţi ajuta…

- Astăzi, atitudinea faţă de naşterea de copii este cu totul alta faţă de acum 20 de ani. A apărut ideologia childfree - refuzul conştient de a avea copii. Este răspândită opinia că a naşte un copil este ca şi cum ţi-ai pune cruce pe tine, pe interesele tale, pe călătorii, pe autorealizare, aşa că el poate să mai aştepte. În viziunea dvs, cât este de corectă această opinie?

- În ce sens cruce pe tine? Da, bineînţeles că trebuie să renunţi la unele lucruri. Odată cu apariţia fetelor, mai ales a celei de-a doua, eu şi soţul ne permitem mai rar ieşiri la teatru sau la restaurant. În aproximativ cinci ani, de când s-a născut Daria, eu şi soţul meu am călătorit doar de două ori - şi acelea au fost deplasări în interes de serviciu pentru vreo două, trei zile. Dar oare mai puţină distracţie înseamnă cruce pe tine? Da, trebuie să te limitezi în multe privinţe, dar oare poate fi comparată fericirea de a comunica cu copilul cu o distracţie în club, de exemplu?

În fine, noi naştem copiii nu pentru ca mai târziu să le reproşăm că ei ne-au “distrus” viaţa şi nu ne-au permis să ne realizăm visele. Aceasta nu este o evidenţă contabilă, aceasta este, în primul rând, fericire! Este posibil ca, până la o anumită vârstă, cineva să nu poată înţelege acest lucru, însă eu sunt convinsă că orice femeie, conştient sau nu, tinde spre o familie fericită, cu copii.

Iar problema deficitului de timp fiecare o rezolvă individual: cineva ajunge la ideea că ar fi mai bine să stea acasă şi să se ocupe doar de copil, altcineva combină educaţia copilului cu cariera. Dar această hotărâre ţine atât de soţie, cât şi de soţ. Eu sunt de părerea că hotărârea trebuie luată împreună, iar Vladimir mă susţine.

Maria Kiseleva împreună cu soţul Vladimir Kirsanov şi fiica

Fără teme “interzise”

- Sunteţi pe aceeaşi lungime de undă cu soţul? Şi cât de mari pot fi diferenţele?

- S-a întâmplat ca între mine şi soţul meu să fie o compatibilitate absolută! Vladimir, în trecut, s-a ocupat cu înotul, este maestru al sportului de rang internaţional. El, la fel ca şi mine, a învăţat la facultatea de jurnalism a Universităţii de Stat din Moscova. Noi ne-am cunoscut la o competiţie de înot între colegii de facultate, şi am făcut nunta doi ani mai târziu - 17 august 2001.

Noi, practic, nu avem teme “interzise”, la care unul să se descurce foarte bine, iar celălalt să nu înţeleagă nimic, care unuia să-i pară interesante, iar altuia nu şi de aceea să le asculte doar din respect. În afara serviciului, noi avem o afacere comună - deja de şapte ani organizăm show-ul campionilor olimpici la înot sincron. Împreună cu noi, la acest proiect participă Olga Brusnikina. Anul trecut, împreună cu Vladimir, am dat naştere unui nou proiect “Reflecţia stelelor” -  este o combinaţie între sport şi artă: muzică, poezie şi diferite genuri de sport.

Aşa că noi avem multe în comun şi nu prea au fost momente când unul să se conformeze după celălalt.

În realitate, de fapt, suntem foarte diferiţi. Eu sunt o persoană foarte liniştită, echilibrată, discretă, pot aduna în interiorul meu foarte multe emoţii. Pe când Vladimir este foarte impulsiv, energic, exploziv, în schimb îi trec foarte repede aceste “explozii” şi asta este foarte bine. Tocmai de aceea armonia a fost şi este. Puţine s-au schimbat în cei 11 ani de comunicare – se spune doar, că soţul şi soţia, cu timpul, se aseamănă chiar şi la chip! Dar iată că, în ceea ce priveşte treburile casnice, niciodată nu au fost contraziceri - nu trebuia să inventăm sau să reglăm ceva de genul: tu faci asta, iar eu altceva. Este posibil ca o astfel de coincidenţă să se întâmple rar. Este, pur şi simplu, o minune că noi ne-am întâlnit.

- Poate, într-adevăr, este o minune. Totuşi, raţional se poate explica o astfel de armonie, ce părere aveţi?

- E posibil, este vorba despre faptul că în familiile părinţilor noştri, ai mei şi ai soţului meu, lucrurile s-au aranjat într-un mod similar. Părinţii noştri au devenit pentru noi un etalon al familiei, modele adecvate pentru nişte relaţii corecte. Eu am trăit în dragoste, fericire, într-o familie împlinită, bună, sănătoasă şi puternică. Vacanţele le petreceam mereu cu părinţii şi fratele meu. Niciodată nu s-a întâmplat ca mama să-şi petreacă un concediu fără tata sau invers. Întotdeauna au existat interese comune, părinţii inventau activităţi sportive, provocări intelectuale, ieşiri la teatru, vacanţe la mare, tabere de copii. De aceea şi comunicarea în familie era interesantă. Mai mult decât atât, noi ştiam că nu suntem singuri – suntem împreună. Aşa că tradiţiile familiale le-am experimentat din copilărie, chiar fără a realiza acest lucru. Iar când am început să mă gândesc la căsătorie, întotdeauna mi-am dorit să găsesc acel om cu care să mă înţeleg deplin şi fără de care să nu pot trăi. Eu şi Vladimir nu ne făceam planuri concrete sau sarcini precise – asta vom facem aşa, iar asta altfel. Totul s-a aranjat foarte uşor, în mod natural, când am decis să ne căsătorim.

- Sportul de performanţă, cariera de telejurnalist nu au dăunat acestei armonii?

- Dacă e să stabilesc priorităţile pentru mine, familia este pe primul loc, iar cariera pe locul doi. Cred că aşa este normal pentru o femeie.

Există tendinţa aceasta universală: să naşti copilul devreme şi apoi să te ocupi de carieră, sau invers: să te realizezi profesional şi apoi să te gândeşti la o familie. După mine, este o greşeală să urmezi aceste tendinţe. Trebuie să-ţi asculţi vocea interioară şi să-ţi urmezi propriul drum – fiecare îl are pe al său. Important e să nu pierzi momentul şi să-l simţi. Eu cred că nu trebuie să-ţi răstălmăceşti, să-ţi planifici viaţa – soţ, copii – acestea toate le primim de sus. În viaţa mea, toate au venit într-o ordine: sportul, televiziunea, familia. O perioadă, am avut două locuri de muncă, dar pe vremea aceea nu aveam copii. De câteva ori s-a întâmplat că filmările să coincidă cu antrenamentele. Atunci, antrenorul şi Olga Brusnikina, partenera mea, mi-au venit în întâmpinare: toată ziua eram pe platoul de filmare şi ne antrenam noaptea. A fost un moment greu. Bine că nu au fost multe astfel de momente. Iar în acel moment, sportul pentru mine era o prioritate.

- Alegerea pentru sport. Când a fost făcută prima dată?

- La început, părinţii mei m-au dat la înot sincron fără a urmări vreun titlu de campioană, ci pentru propria mea dezvoltare – pe atunci aveam 10 ani. Dar când s-a pus problema unor antrenamente serioase, de două ori pe zi, pentru ei a fost o adevărată dilemă: învăţam foarte bine la şcoală, terminasem prima clasa a şasea şi ei au înţeles că dacă mă mută la o şcoală sportivă, accentul se va pune pe sport. Mult timp nu s-au putut hotărî, dar într-un final m-au dat la şcoală sportivă. Şi cred că n-au regretat asta. Eu cu siguranţă nu am făcut-o!

- A devenit sportul, pe toate planurile, activitatea ideală pentru dumneavoastră?

- În afară de faptul că în sport, fără îndoială, există o ambiţie personală şi aspiraţia obligatorie de a fi cel mai bun, de a fi primul, pentru că altfel chiar nu ai cum să obţii rezultate notabile – el îţi oferă şi multe altele. În primul rând, eu cred că sportul te învaţă să ţii piept vieţii. Trebuie să fii mereu în formă, mereu concentrat, orice s-ar întâmpla: reuşeşti sau nu, nu arăţi în afară, strângi buzele şi te îndrepţi spre scopul tău. În viaţă ai nevoie de asta – să te mobilizezi când e nevoie, să te iei în mâini, să rabzi. Îmi amintesc când am avut filmări de la 9 dimineaţă la 3 noaptea. Toată ziua pe tocuri. Greu, dar ce să faci? Fără încercări, viaţa nu există.

- Rivalitatea constantă, cerinţele faţă de sine însuşi, nu stârnesc în om un fel de rigiditate, intransigenţă?

- Nu aş vorbi de rigiditate. Am foarte mulţi prieteni sportivi, ca personalitate sunt toţi diferiţi: unii sunt foarte moi, alţii sunt mai duri. Aici depinde mult de felul omului de a fi şi de circumstanţele în care s-a format: antrenori, echipă şi atmosfera din colectiv.

Maria Kiseleva şi Olga Brusnikina la jocurile olimpice de vară de la Beijing

- Există oare viaţă după sport? De ce din sport e atât de greu să pleci? Ce te reţine?

- Pentru a obţine ceva în sport, trebuie să-i dedici foarte mult timp. Asta înseamnă minim 10 ani de efort fizic susţinut, timp în care te abţii de la orice, de dragul rezultatului dorit. Să renunţi brusc la acest stil de viaţă? Adică, tot efortul tău a fost în zadar? Şi nu e vorba numai de efortul tău, ci şi al multor oameni care au investit în progresul tău atâţia ani. De aceea alegi să rămâi atâta timp cât mai ai forţa de-a te implica.

În general, cel mai greu moment pentru un sportiv este sfârşitul carierei sportive, când începe viaţa după sport. Dacă nu eşti pregătit pentru acest sfârşit, atunci e o catastrofă. În sportul sovietic, din păcate, se ajungea adesea la tragedii, iar oamenii cedau. Azi, mult mai rar, deoarece sportivii se gândesc tot mai mult la ce vor face pe termen lung. Cel mai important este, mai ales pentru cei care au atins culmi înalte, să coboare la timp cu picioarele pe pământ şi să găsească puterea de a o lua de la zero într-o altă activitate.

- La dumneavoastră, lucrurile s-au aranjat altfel, adică nu aţi luat-o de la zero….

- Da, la mine s-a întâmplat invers. Sportul m-a ajutat când eram la facultatea de jurnalism să urmez un stagiu de practică în redacţia sportivă. Apoi, a apărut o redacţie similară la un alt canal şi am primit invitaţia de a lucra cu ei. Acolo m-a remarcat producătorul emisiunii “Veriga slabă” – Vladimir Bortko.(…) Brotko a decis că Varea Ivolghina, eroina filmului “Idiotul”, trebuie să aibă exact un astfel de caracter de fier.

Aşa am ajuns pe platoul de filmare şi asta mi-a plăcut foarte mult, pentru că este cu adevărat o altă lume!

În general, lucrurile se aranjau de la sine. Am impresia că aici a fost vorba de suma unor întâmplări fericite şi atitudinea serioasă faţă de ceea ce aveam de făcut, dorinţa de a lucra şi de a mă perfecţiona. Una fără alta nu există.

Pentru mine, sportul a fost o treaptă, datorită căreia am putut merge mai departe. Aşa se întâmplă adesea cu sportivii care au atins performanţe: din sport poţi ieşi ca de pe o trambulină, iar mai departe totul e în mâinile tale. Dar dacă îţi atârni picioarele si te odihneşti pe lauri, minunea nu se va întâmpla.

- Ce părere veţi avea dacă şi copiii dumneavoastră vor alege sportul de performanţă? Aţi experimentat singură cât este de dificil.

- Da, e greu. Dar dacă copii noştri vor alege sportul ca profesie, eu şi soţul meu n-o să le punem beţe în roate. Daşa, în prezent, se ocupă cu gimnastica artistică şi înotul. Vrem să-i arătăm câteva direcţii, nu neapărat sportive – asta înseamnă muzică şi pictură. Apoi, ea singură va alege, noi doar o vom ajuta cu asta. Am decis unanim că sportul trebuie practicat pentru sănătate, pentru disciplină, pentru organizare, caracter, ambiţie.

- La începutul discuţiei ne-aţi spus că nu doriţi să vorbiţi despre caritate. Dar, despre credinţă?

- Despre asta sinceră să fiu, nu prea îmi place şi nici nu prea ştiu să vorbesc, mi-e oarecum incomod să arăt ce am în interior. Poate că am o înţelegere greşită, poate că trecutul sovietic şi-a pus amprenta, dar eu simt că credinţa în Dumnezeu e în interiorul omului şi este ceva foarte preţios. Când aceste sentimente sunt expuse, când se strigă: eu sunt creştin, eu merg la biserică – cred că, de fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. După părerea mea, credinţa adevărată este principalul motiv pentru schimbarea comportamentului tău, a modului de viaţă, a acţiunilor tale. Poţi să-ţi strigi evlavia şi de fapt să nu ai nimic. Apropiaţii mei, într-un final, au venit la biserică, deşi noi am avut parte de o familie cu adevărat sovietică, la credinţă nu ne gândeam, această temă practic nu se discuta. Cu timpul, totul s-a schimbat. Părinţii mei s-au botezat la vârste înaintate. Eu şi Volodea ne-am botezat fiind soţ şi soţie. Pe Daşa am botezat-o, pe Alexandra ne pregătim să o încreştinăm. Astăzi, mă simt cu totul diferit decât în anii când nu aveam credinţa: nu ştiu cum, dar e greu să trăieşti fără credinţă astăzi. Privind înapoi, chiar nu înţeleg cum am putut trăi fără credinţă, fără Dumnezeu şi fără să mă gândesc deloc la asta?

Mă nedumireşte şi nu-mi place deloc moda pentru ortodoxie: faptul că, într-un stil demonstrativ, a devenit la modă să sfinţeşti maşina, birourile şi aşa mai departe. Mi-e mai bine să ţin credinţa în mine. Da, desigur, există dorinţa sinceră de a-ţi împărtăşi gândurile cu cineva, de a sprijini un om, să-l ajuţi cu propriile tale experienţe legate de credinţă. Nu e cazul, probabil, să taci în astfel de situaţii, dar asta este cu totul altceva…

Sursă: Foma

Traducere: Ala Postoronca

Părintele Dumitru Stăniloae - Despre interviu şi profunzimile lui

Deşi blamată adeseori, meseria de jurnalist  poate fi deosebit de folositoare, atât pentru persoana care desfăşoară această activitate, cât şi pentru comunitatea din care face parte. Cu condiția să fie practicată respectând libertatea de conştiinţă şi să fie susținută de o cunoaştere profundă a vieţii.

Superficialitatea este una dintre cele mai mari ispite ale omului contemporan, mai cu seamă a jurnaliştilor. Întotdeauna efectul ei este căutarea senzaţionalului. În schimb, o minte care dorește profunzimea va simţi mereu o chemare către adevăr şi va şti să surprindă firescul. Senzaţionalul este un artificiu, firescul este minunea de a fi.

Ca să existe cunoaştere profundă trebuie ca omul să aibă tăria să pună și să-și pună întrebările importante; iar apoi să caute onest și hotărât răspunsurile. Interviul de mai jos prezintă o perspectivă a legăturii dintre interviu şi ceea ce se află în lăuntrul celor doi interlocutori și în lăuntrul celor care ascultă, văd ori citesc interviul. 

Părintele Dumitru Stăniloae

Interviu realizat de Sorin Dumitrescu

Părinte, aţi dat multe interviuri în răstimpul acestor doi ani?

Am dat destul de multe, şi totuşi nu atâtea câte mi s-au cerut. N-am vrut să mă repet, să fiu excesiv monoton în declararea unor lucruri foarte apropiate. De aceea am mai şi refuzat câte odată.

Interviul, ca structură, ca tip de comunicare, suscită mai ales latura spontană a discursului. Dumneavoastră vă consideraţi spontan?

Câteodată da. Câteodată îmi provoacă în mod spontan nişte idei la care poate nu m-am gândit niciodată înainte. Dar nu întotdeauna. De multe ori mă mir şi eu că pot răspunde lucruri interesante la întrebări abrupte la care nu m-am aşteptat, şi dimpotrivă, cum mă pot lungi, uneori, în declaraţiile mele.

[…]

Vă rog să încercaţi o apropiere şi să-mi spuneţi care este opinia dumneavoastră privind următorul gând: în cadrul formelor de comunicare moderne, interviul vi se pare o abordare rodnică? Dumneavoastră, fiind cel care aţi oferit românilor o versiune a Filocaliei, ştiţi prea bine că în Pateric convorbirea duhovnicească este axată pe idea cuvintelor de folos. Cutare ucenic, se spune, a venit şi “l-a folosit pe avva” cutare. Deci, vă întreb, faţă de convorbirea din Pateric, în perspectiva cuvintelor de folos, interviul vi se pare o abordare utilă, rodnică? Sau, dacă nu, ce pagube vedeţi în el?

Socotesc că aceia care întreabă au un interes pozitiv, să se lămurească în privinţa mântuirii, şi nu dintr-o simplă curiozitate lipsită de importanţă pentru viaţa lor. Şi, dacă totuşi observ la ei aşa ceva, atunci ocolesc întrebarea lor sau răspund cu ceea ce socotesc eu că le este de folos. Deci, prin răspunsurile pe care le dau, prin fiecare cuvânt rostit vreau să fiu de folos, să-l conving pe interlocutor – dacă acesta nu este pe deplin convins – de necesitatea credinţei; să se convingă că există Dumnezeu şi că numai prin El ne mântuim. Deci, să plece câştigaţi chiar dacă nu sunt pe deplin încadraţi în credinţă. Poate pentru Părinţii din Pateric lucrul era mai uşor, pentru că la ei veneau oameni într-o vreme când credinţa era foarte puternică. Astăzi vin oameni care nu prea ştiu bine cine este Hristos, sau se îndoiesc şi vin aşa într-o doară, din dorinţa de a întâlni ceva bizar, care şochează lumea prin felul în care pune problemele. Iar eu caut să-I câştig pe aceşti aflaţi în treabă pentru ceea ce le este lor de un real folos. Adică, revenind, trebuie să apăs pe faptul că interviurile de astăzi sunt mai periculoase decât “interviurile” ce se “dădeau” atunci.

Vi se pare că interviul este forma secularizată a vechii convorbiri duhovniceşti, a cuvintelor de folos?

Da, uneori sunt sigur că da. Mă caută uneori de la televiziune sau de la radio, dornici să câştige cumva interesul auditorilor, printre care poate sunt şi unii care vor să audă ceva despre Hristos. Adesea aceşti reporteri poate nu sunt chiar aşa de convinşi de ceea ce spun eu despre Hristos. Şi eu, la rândul meu, caut să fac ceva de folos pentru mântuire, să nu satisfac numai nişte simple curiozităţi reportericeşti: iată, le zic, mai sunt şi alte lucruri bune în viaţa asta, mai este şi alt domeniu al existenţei, diferit de cel al cântecelor de dans şi al discursurilor politice, al literaturii de senzaţie ş.a.m.d.

Ceea ce deosebeşte, deci, interviul televizat de convorbirea tradiţională este faptul că interlocutorul, întrebătorul, crede în valorile pentru care el îl cercetează pe părintele duhovnicesc. În interviul de astăzi, cum bine spuneţi, motivele pot să fie diverse: curiozitate, un anumit prozelitism, sau cine ştie ce alte interese. Credeţi că, pentru buna difuzare a înţelesurilor suprafireşti ale teologiei, ar exista o incompatibilitate a acestora cu structurile secularizate ale interviului? Altfel spus, un părinte filmat la televizor credeţi că este la fel de eficace, de convingător, ca vederea lui faţă către faţă? Deci, într-o perspectivă mai largă, în ce măsură consideraţi că interviul, filmul de televiziune sunt compatibile cu Ortodoxia?

Cred, înainte de orice, că trebuie să ne preocupe problemele credinţei şi necesitatea “difuzării” credinţei – deci a câştigării oamenilor – folosindu-ne, de ce nu, şi de formele moderne, care altădată nu existau. Înainte, veneau oamenii la Iisus Hristos şi-L întrebau: Cine eşti? Sau apostolii: cine o fi Acesta care umblă pe mare?... parcă nu-i om! Deci, nici ei nu erau pe deplin lămuriţi, dar întrebau. Atunci întrebările se reduceau la contactul direct, nemijlocit, între cel ce întreba şi cel ce răspundea. Astăzi, trebuie să ne folosim şi de aceste mijloace tehnice prin care putem difuza în cercuri largi ceea ce spune o persoană. Atâta doar că un om al Bisericii, un om care-I slujeşte lui Hristos nu trebuie să uite de obligaţiile de a arăta învăţătura lui Hristos, de necesitatea unirii cu El pentru mântuire; Nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu are rost fără Hristos, că dansurile sunt şi ele distractive, cântecele sunt şi ele pentru lumea aceasta, că recomandările cutăror firme pentru îmbrăcăminte sau cine ştie ce altceva sunt de folos, dar peste toate şi dincolo de ele mai este ceva. Şi, poate din toată lumea asta largă, or să zică unii: “uite, era ceva şi noi n-am ştiut!” 

Curios, pe lângă marea răspândire a culturii – a aşa-zisei culturi – în lumea noastră s-a împuţinat îngrijorător cunoaşterea lui Hristos, şi deci a sensului vieţii. Pentru ce trăiesc eu? Chiar numai pentru o mîncare mai bună,pentru o rochie mai frumoasă, chiar numai pentru ca să învăţ să sar şi să cânt, sau numai ca să văd o femeie îmbrăcată sumar şi care să-mi producă o plăcere, chiar numai asta e? Iată!, mai e şi alt plan al vieţii. Şi atunci este necesar să nu mă dau bătut şi sa folosesc şi aceste forme de răspîndire, chiar dacă vin amestecate  cu celelalte.     

                                                                                              

Dar, oare, nu se contaminează de la aspectul secularizat al celorlalte? O emisiune TV sa zicem despre Bunavestire, oare nu se poate contamina, pînă la a-şi pierde relieful, în contextul unui program zilnic, care este exclusiv circumstanţial?

Depinde  cum se face această comunicare de către noi, de catre noi,de către care a fost întrebat. Dacă o face cu deplină convingere şi reuşeşte în cele din urmă să le pună pe celelalte într-un fel de plan relativist. Dacă se întîmplă aşa, atunci cred că e de folos.

Ce înţelegeţi prin plan relativist?

Un plan al plăcerilor provizorii, foarte trecătoare, care mă bucură pentru momen.Şi totuşi, pîna la urmă, nu poţi sa nu te întrebi ce-i viaţa? Dacă reuşesc  să trezesc în oameni această întrebare, atunci încetul cu încetul le lasă pe acelea.

Poţi oare prin intermediul televiziunii să trezeşti aşa ceva? Se ştie că televiziunea are o foarte mare penetraţie în colectivitate, din Capitală până în ultimul cătun. Dar, în acelaşi timp, are ea putinţa să strângă în cuprinsul câtorva minute toată taina unei persoane?

Să ne înţelegem, toată taina lui Hristos n-o putem prezenta şi cuprinde niciodată şi nicăieri. Taina este infinită. Totuşi se atrage atenţia, şi chiar dacă nu primesc toţi, măcar unii încep să gândească că mai e şi altceva, şi asta nu trebuie să ni se pară puţin...

Şi se oferă o alternativă...

Da, se oferă existenţei un alt orizont şi asta e bine. Poate asta îl va face curios să meargă chiar şi la Biserică. Deci, şi în domeniul comunicării nu putem rămâne izolaţi. Ştiţi că Eugen Ionescu a spus că ne găsim undeva înafara istoriei? Eu cred că trebuie să folosim din plin mijloacele pe care le-a realizat ştiinţa în evoluţia istorică. Prin aceste mijloace se poate ajuta omul să-şi pună şi alte întrebări.

[…]

Unde vi se pare că e de neîngăduit filmarea Liturghiei?

În Liturghie este prezent Hristos cel nevăzut şi trebuie să-L simt ca fiind acolo, în starea Lui nevăzută, dar care totuşi mă împrejmuieşte; Mă împărtăşesc de El fără să-L văd. Asta desigur nu se poare reda la TV. Dar totuşi rămâne ceva din cuvânt, un semnal. Bagi de seamă că mai e ceva. De ce la urma urmei să nu folosesc mijloacele acestea? De ce să nu mă folosesc de un telefon să mângâi pe cineva care este foarte trist, poate deznădăjduit, undeva departe? Şi să spun: apăi mângâierea mea nu poate ajunge prin telefon! Ba poate ajunge şi prin telefon câte ceva din ea...

Fragment preluat din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae

 Editura Anastasia