În memoriam - Sorin Apan (III)

În prima parte a interviului v-am prezentat iniţiativa profesorului Ioan Sorin Apan de a realiza minisatul "Sfântul Andrei" în incinta Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" din Braşov. Continuăm acum dialogul cu profesorul Apan şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.

Adrian Munteanu: Aşadar, fetele au fost şi actriţe de film?

Ioan Sorin Apan: Sigur. Şi încă nişte actriţe de excepţie. Eu sunt indrăgostit de toate fetele mele. Comparativ cu toate filmele acestea americane premiate, în care contrafacerea sentimentelor, a ipostazelor şi a stărilor este evidentă, aici candoarea fetelor, frumuseţea lor, este ceva de neînlocuit, ceva care seduce pe oricine.

Credeţi că punctarea pe tradiţie, pe autenticitatea folclorului românesc, poate duce la depăşirea unor modele convenţionale pe care le întâlnim în jurul nostru ?

Ioan Sorin Apan: Folclorul era integrat în vechime într-un context socio-cultural mai larg, care cuprindea absolut toate faptele de viaţă din lumea satului, integrat cu muncile agricole, deci intrau într-un calendar în care omul ştia şi să muncească şi să sărbătorească. Astazi consider că omul a pierdut această bucurie de a sărbători, această dimensiune a personalităţii sale. Se poate face o analogie cu omul care nu visează. El moare sau înnebuneşte. Probabil că sărbătoarea răspundea acestei nevoi de exprimare a lucrurilor şi valorilor acumulate prin muncă şi acestei bucurii colective în preajma lor.

Prin existenţa minisatului doriţi cumva să infirmaţi faptul că în perioada pe care o traversăm se observă o descreştere a interesului pentru autenticitate, pentru valori naţionale ?

Ioan Sorin Apan: Deşi se vorbeste din ce in ce mai mult şi se punctează pe această diferenţă dintre autentic şi kitch, abundenţa sau inflaţia acestor termeni pe care îi auzi în tot felul de contexte, ilustrează tocmai criza aceasta prin care se trece acum. Este o criză de valori. Cultura globală, noile paradigme culturale, nu reuşesc încă să substituie perfect şi să motiveze perfect personalitatea şi structura spirituală a omului, încât să facă un om bucuros, care să-şi manifeste bucuria de a trăi. în măsura în care se pare că şi în civilizaţia globală toate neamurile, toate popoarele încearcă să-şi recupereze valorile tradiţionale arhaice, se admite, din ce in ce mai mult, că aceste valori fac parte dintr-un fond universal preistoric comun, deci în această perspectivă, noi am remarcat, pe gustate, că folclorul poate să ţină de foame omului contemporan, poate să motiveze omul trăitor în România în acest moment. Este un exerciţiu intelectual şi moral extraordinar să repui în valoare, să retrăieşti aceste moduri de viaţă. Măcar sărbătorile ţăranului, pentru că muncile lui nu le mai avem. Ca să reiau ceea ce spuneau fetele, bucuria aceasta pe care o simţi atunci când îmbraci un costum popular, te face să te simţi într-adevăr un om mai puternic, mai motivat, mai legat de începuturile tale. Vedeţi, şi în ştiinţă, căutarea principiilor este un lucru fundamental. O ştiinţă se dezagregă dacă nu ţine legătura cu propoziţiile sale prime. Aşa este şi cu un neam, cu un popor, iar principiile noastre, legăturile noastre, merg adânc în preistorie. Folclorul este vârful aisbergului care s-a păstrat la lumina zilei şi cred că acesta este motivul pentru care simţim noi puterea folclorului, atunci cand îl facem, bineînţeles, cu totul arsenalul lui hermeneutic. Intrăm în comunicare cu nişte filoane de viaţă care merg până la originile noastre.

Diana, de unde şti tu că ceea ce faci la minisat este autentic ?

Diana: În primul rand trebuie să ne întrebăm ce înseamnă autentic. Autentic este ceea ce trăieşti până la urmă cu adevărat. Din moment ce eu trăiesc ceea ce fac, am senzaţia că face parte din mine. Totodată, ceea ce am făcut la minisat nu a fost doar de dragul de a face. A fost ceva studiat, am căutat sensuri, am studiat în cărţi, în muzee, peste tot unde am putut găsi o fărâmă de cultură, o fărâmă de adevăr. Apoi am încercat să urmărim aceste lucruri. Niciodată n-am facut un lucru fără să ştim ce facem. Am încercat să dăm sens acţiunilor noastre, pentru că dacă faci un lucru şi nu şti de ce îl faci, îl faci degeaba.

Aceasta conştiinţă a autenticităţii vine numai din faptul că aţi studiat elemente folclorice, sau şi din ceea ca faceaţi efectiv în cadrul minisatului ?

Ruxandra: Cred că a venit, pe de o parte, din ceea ce am studiat, dar dacă nu ar fi existat minisatul cred că nu ne-am fi dat seama atât de bine de autenticitatea a ceea ce făceam, mai ales în momentul în care mergeam pe teren, de exemplu la colindat. Poţi să citeşti nenumarate cărţi, să studiezi texte, să găseşti simboluri, să faci clasificări. Până nu ai mers într-un sat şi nu ai văzut bucuria oamenilor când ajungi în faţa casei lor, şi nu ai simţit o bucurie extraordinară după ce ai îngheţat o zi întreagă, dar ai fost în costum, ai fost cu toată lumea, până atunci se poate spune că nu ai trăit. Degeaba citeşti, dacă nu experimentezi, până la urmă, pe propria-ţi piele.

Pe unde aţi fost ?

Ruxandra: Să începem cu Maramureşul, pentru că este locul care mie mi-a plăcut cel mai mult, locul de suflet în care am fost, pentru că acolo mi se pare mie că tradiţia s-a păstrat cel mai bine şi pentru că acolo am înţeles pentru prima dată ce făceam. Am înţeles colindul de Crăciun, în adevăratul lui sens. în rest, am fost la festivaluri în Bucureşti, în Cluj...

Ioan Sorin Apan: În munţii Călimani, într-un cătun, am făcut sesiunea de colindat din 2002. Un cătun ideal, rupt de lume. Era şi o zăpadă, şi un ger de minus 30 de grade... Noi atunci când colindăm, colindăm serios, trei zile şi trei nopţi. Abia avem timp să dormim, să participăm la slujba de la biserică şi, după aceea, suntem aşteptaţi. Oamenii cam ştiu că au venit zmeii de la Braşov şi sunt puşi pe fapte mari. Asta înseamnă că întotdeauna colinda noastră se termina în zori de zi. Am fost şi în Ţara Oltului şi în Ţara Făgăraşului, la Drăguş, la Caţa, la Sâmbăta.

Aţi organizat şi tabere de creaţie?

Ioan Sorin Apan: La Bogata, spre Rupea, e sediul nostru de vară. Suntem găzduiţi de fundaţia Drăgan, de domnul scriitor Daniel Drăgan, şi aproape toate filmele le-am organizat acolo.

Nu te-ai simţit niciodată atrasă să te alături colegilor tăi şi să-ţi creezi nişte momente de destindere, pentru că la minisat mi se pare că e de gândit?

Diana: Nu am simţit niciodată minisatul ca pe o constrângere. Din contra, m-am simţit foarte bine în anturajul pe care l-am avut, deoarece au fost oameni cu care am semănat foarte bine şi, într-adevăr, mi-am făcut aici un grup de prieteni. De fiecare dată, orice s-ar întâmpla, ştiu că pot apela la ei. Să nu credeţi că la minisat stăm şi învăţăm. Noi trăim o bucurie împreună şi sunt momente în care ne relaxăm. Tot ce am făcut, am făcut din plăcere şi am avut timp să fim şi copii.

Dacă e vorba de un cerc, se produce inevitabil o izolare. Nu ai simtit acest sentiment?

Ruxandra: Nu, pentru că nu prea ştiu ce înseamnă ceilalţi. Toţi mi-au fost prieteni. Oamenii cu care mergeam la colindat erau aceeaşi pe care acasă îi sunam la telefon ca să ieşim în oraş. Nu ne izolăm. Aveam şi alte cunoştinţe, dar prietenii erau tot în minisat.

Ioan Sorin Apan: Oricum minisatul avea sediul undeva la demisolul liceului, deci era un fel de cerc, de catacombă care ieşea afară numai de sărbători şi inunda toată şcoala. Atelierul intelectual a mers ca o consecinţă firească a celorlalte acţiuni de la minisat, deci tot efortul acesta de înţelegere, de atribuire de sensuri, tot ceea ce făceau, începând de la ornamentica populară până la gesturile cele mai simple ale ţăranului, integrarea tuturor evenimentelor în plan casnic, au determinat, pe nesimţite, includerea în manifestări cu caracter naţional, participarea la concursuri. S-au luat până a cum şase mari premii la un concurs naţional organizat de minister pe tema de cultură şi civilizaţie românească. Fetele sunt chiar laureate ale acestui concurs, dar, din modestie, n-au spus-o. Aşadar ele sunt olimpice naţionale.

Ce aţi câştigat voi material din aceste premii?

Ruxandra: Partea materială este aşa cum este. A fost pur şi simplu simbolic. Ba nu, a existat şi o excursie în Grecia din partea Ministerului Tineretului şi Sportului. Mie mi-a plăcut la concurs şi nu l-am simţit ca o corvoadă.

Dacă nu există decât mărunte satisfacţii materiale, înseamnă că este vorba de un timp pierdut?

Ruxandra: N-am fi superficiali dacă ne-am gândi numai la satisfacţii materiale? în primul rând am învăţat ceva. Lucrarea pe care am făcut-o despre ceremonialul cununii nu a fost realizată fără să ştim foarte bine despre ce vorbeam. A fost în primul rând un câştig pe plan spiritual.

E mai important un asemenea tip de castig?

Ruxandra: Bineînţeles. Până la urmă cu asta rămâi în viaţă. Cu câteva milioane nu rămâi, le cheltuieşti într-o clipă. Rămâi cu ceea ce ai câştigat în suflet. Noi la concurs, pe lângă faptul că am împărtăşit şi celorlalţi ceea ce ştiam, totodată am şi primit, pentru că acolo au fost un număr considerabil de judeţe, fiecare cu tradiţiile lui, şi am învăţat şi noi ceva de la ei. A fost, până la urmă, un schimb de experienţă, nu neapărat un concurs.

 

Domnule profesor, cum a fost receptată activitatea dumneavoastră la nivelul Liceului "Şaguna"?

Ioan Sorin Apan: În momentul în care am înfiinţat minisatul, exista în "Şaguna" o mare disponibilitate din partea conducerii pentru asemenea activităţi. Aceasta a făcut să ne afirmăm în scurt timp, să stabilim legături prestigioase cu instituţii specializate: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Satului, Muzeul de Etnografie din Brasov, cu Centrele de Conservare şi Valorificare ale folclorului. Minisatul a trecut şi prin perioade în care conducătorii liceului n-au prea înţeles despre ce este vorba. Culmea că, exact în aceste perioade, am obţinut şi marile premii pentru gloria liceului. Această perioadă neclară s-a prelungit până acum, când minisatul traieşte practic numai prin acţiunile lui, în sărbători. Nu mai avem sediul de la început, dar sperăm ca perioada se va termina curând. Cu toate aceste vitregii, noi am fost singurul ansamblu invitat doi ani la rând la Muzeul Satului. Ne-am menţinut standardele de activitate, de recunoaştere la nivel naţional pe care le-am cucerit în timp. Din păcate, recunosc lipsa de receptivitate la nivelul conducerii actuale a liceului "Şaguna".

Şi fizică şi teologie şi activităţi folclorice... Nu e prea mult?

Ioan Sorin Apan: Pare că ar fi prea mult. Există riscul de a te împraştia în multe, dar există şi o motivaţie interioară, specifică fiecarui om, de a aspira la integralitate, la totalizare, la un model uman cât mai complex şi complet. Astfel gândind, ceea ce am făcut noi la subsolul liceului "Şaguna", încearcă să suplinească nişte lacune ale procesului de învăţământ.

Există satisfacţii materiale în cazul dumneavoastră?

Ioan Sorin Apan: Da, să ştiti că există, dar ele se sublimează integral în bucurii spirituale. împreună ne câştigăm bănuţi la colindat, pe unde suntem solicitaţi, din care ne procurăm, dupa aceea, costume populare, ne finanţăm deplasările, ne-am cumpărat logistica necesară.

Activităţile dezinteresate sunt mai profunde?

Ioan Sorin Apan: Fără îndoială. Au trecut prin minisat vreo 200 de elevi. Cred că toţi ar răspunde în acelaşi fel. Bucuria de a trăi pe care am căştigat-o aici, vieţuind împreună, făcând împreună unele lucruri, nu poate fi înlocuită cu nimic şi nici nu poate fi cumpărată şi vândută. în general, o meserie pe care o faci la catedră are şi partea ei de comerţ, de contract social. Aici lucrurile nu se pun aşa. Miza este mult mai mare. Nici pe Dumnezeu nu poţi să-l cumperi cu bani. Aşa stau lucrurile şi în cazul culturii, în viziunea noastră, care este, într-adevăr, un drum spre Dumnezeu. Dacă este aşa, în ceea ce are el esenţial, acest drum durează asemenea.

Din punct de vedere al pedagogului - dacă ar fi să facem o ierarhizare - care ar fi cea mai mare satisfacţie?

Ioan Sorin Apan: Cea mai mare satisfacţie pe care o poate avea un pedagog ar fi să fie egalul la cuminecarea culturală, la acelasi potir, cu elevii lui şi să fie, la rândul lui, elev. Vreau să spun că enorm de multe lucruri le-am învăţat datorită convieţuirii cu elevii mei şi datorită satisfacţiei de a fi împreună. Bucuria de a vedea chipuri bucuroase, elevi motivaţi cultural, acest lucru este esenţial pentru un profesor. Din această conlucrare mi-au venit cele mai strălucite idei , acelea care îmi implinesc şi mie personalitatea culturală. Sper ca în curand să scot şi cateva cărţi care să fie expresia muncii mele de pedagog.

Nu simţiţi totuşi, câteodată, nevoia de a fi cel care conduce, care decide, cel care are executanţi?

Ioan Sorin Apan: Uneori o ceată de colindat la noi atinge chiar 50-60 de suflete. Atunci este de neconceput să nu existe un vector de putere. Numai că acesta este îmbibat întotdeauna de dragoste. Nu prea e nevoie să mă arăt ca mare sef. Dimpotrivă. Eu apar uneori ca şofer al grupului, încărcând într-o dubiţă chiar 30 de copii. Aşa s-a întamplat odată când am ajuns în Maramureş. Când au ieşit 30 de copii îmbrăcaţi în costume populare în centrul satului Botiza, localnicilor nu le venea să creadă. Alteori sunt lăutarul grupului, cântând la acordeon şi făcând acompaniamentul. în privinşa responsabilităţii, niciodată, slavă Domnului, nu s-a întâmplat ceva rău, de care ar fi trebuit să răspund. Nici probleme morale. Atât de valoroase sunt lucrurile pe care le facem, încât, deşi sunt adolescenţi, băieţi şi fete, cu probleme speciale la această vârstă de tranziţie, toate acestea trec pe locuri secunde, în faţa bucuriei de a trăi împreună şi a profesa valori.

Ce aţi dori să rămână în amintirea elevilor dumneavoastră, după ce ei vor termina această parte a vieţii şi activităţii lor ?

Ioan Sorin Apan: Atunci când punem problema amintirii, automat trebuie să punem şi problema morţii. Pentru un teolog, această problemă este rezolvată şi cade de la sine. Atunci îmi doresc ca împreună cu elevii cu care am colaborat, şi pe care îi iubesc, să rămânem veşnic colindători. 

Cum este domnul Apan pentru voi ? Este mai mult profesorul, are ceva din statutul de părinte, sau un prieten, sau ceva din toate acestea?

Diana: Este o combinaţie între toate, pentru că sunt momente în care ne este profesor, momente în care ne este părinte, sunt momente în care ne este prieten. Dumnealui reprezintă toate acestea într-un anumit moment. Când ai nevoie de un prieten, ştii că îl poţi găsi, când ai nevoie de o informaţie, ai în apropiere profesorul. Ştie să fie toate acestea la nevoie şi în acelaşi timp. Este un lucru extraordinar pentru un om.

Până unde poate merge sinceritatea dintre voi, cei de la această vârstă, şi profesorul vostru?

Ruxandra: Bineînţeles că există şi bariere, obstacole. Avem lucruri pe care le vorbim numai între noi, dar de cele mai multe ori, dacă se întamplă ceva, ce facem? "Haide la "profu"! Deci mergem la "profu", unde, de cele mai multe ori, găsim soluţia. Nu contează dacă e vorba de nelinişti culturale sau spirituale, să nu găsim raspunsul. Cred că merge atat de departe cât vrem noi şi cât simţim noi. De cele mai multe ori simţim că putem să-i spunem foarte multe din ceea ce ne preocupă.

Până când ai vrea sa fii în cadrul minisatului?

Diana: Dacă ar fi după mine, cât timp s-ar putea. Chiar şi când voi fi în baston. Bineînţeles că vor apare probleme de timp. Trebuie să merg la o facultate, care probabil nu va fi în Braşov. Vor apare şi alte bariere pe care sper să le depăşesc. Sper să vin şi după ce voi termina liceul, cât voi putea.

Dar, dacă vei fi departe, te vei considera ruptă de ideea minisatului?

Ruxandra: Nu, pentru că minisatul nu înseamnă să fii neaparat în fiecare zi cu oamenii cu care mergi la colindat sau cu oamenii de la ateliere. Există un fel de comuniune spirituală care merge dincolo de timp. Tocmai de aceea cred că cei care au plecat de mult din minisat se reîntorc. Probabil şi noi vom face acelaşi lucru. Este un loc deschis, aceasta este caracteristica lui.

Ce aţi mai fi dorit să faceţi şi, din diferite motive, n-aţi reuşit până acum?

Ioan Sorin Apan: în ce priveşte spectrul de ateliere de la minisat, avem o neîmplinire: atelierul de olărit. Avem două mese de olărit, procurate în urma cu vreo patru ani, dar n-am găsit maestrul dispus să conduca atelierul. Altfel, mi-aş dori ca nivelul la care minisatul a ajuns, cu încununarea aceasta a efortului intelectual şi hermeneutic, să dureze în continuare, măcar la măsurile şi performanţele la care s-a ajuns.

Până când va dura minisatul ?

Ioan Sorin Apan: E o problema de sănătate, în fond. Trupească, morală şi culturală. Câtă vreme aceste trei condiţii vor fi îndeplinite, cred că minisatul va dura.

A consemnat
Adrian Munteanu

Sursă: Revista Atheneum

În memoriam - Sorin Apan (II)

În centrul Braşovului s-a înălţat un minisat, cu ferestrele luminate de bucuria tradiţiei româneşti autentice. Fără case şi fără acareturi.

Se numeşte "Sfântul Andrei". Iniţiatorul lui, profesorul Ioan Sorin Apan. Locuitorii lui, tineri ai Braşovului, elevi ai Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" .

Cine ar fi crezut că la cel mai cunoscut dintre liceele braşovene, tinerii, atraşi cu precădere de plăcerile efemere ale unor încropeli culturale de conjunctură, vor ajunge să îşi dedice timpul şi străduinţa învăţării cioplitului în lemn, cusutului de covoare, iconografiei, încondeierii de ouă, studierii colindelor ?

Cel ce a reuşit această performanţă, alcătuind ateliere de lucru, organizând tabere de creaţie, străbătând cu elevii lui sate uitate de lume, în sesiuni specifice sărbătorilor tradiţionale, este un profesor cu har incontestabil, un model de dascăl contemporan. Se numeşte Ioan Sorin Apan.

Am purtat un dialog cu acest făuritor de suflete şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.


Adrian Munteanu: Cum ai ajuns în cadrul minisatului "Sfântul Andrei" ?

Diana Popescu: A fost o pură întâmplare. Când eram în clasa a IX-a, minisatul a organizat un concurs numit "Miss Etno", în cadrul căruia mai multe fete răspundeau la un chestionar referitor la tradiţia românească, pornind de la port, cântece, poezii, balade populare.

Totodată se făcea o paradă a costumelor populare, pentru ca fetele să le poată recunoaşte. Din întâmplare am fost aleasă să prezint un costum popular. Apoi a venit perioada Crăciunului, când mergeam la colindat, şi am fost atrasă de ceea ce însemna această latură a tradiţiei. în acelaşi timp, m-am apucat şi de cioplituri în lemn, în cadrul unui atelier condus de maestrul Nicolae Purcărea. Aşa s-a sedimentat, uşor-uşor, relaţia mea cu minisatul.

Erai pentru prima dată îmbrăcată într-un costum popular ?

Diana: Da, pentru prima dată. A fost un sentiment ciudat. Apoi, pur şi simplu, a devenit o parte din mine. Adevărul este că acum mă simt foarte bine şi în largul meu atunci când îmbrac un costum popular. S-a întâmplat să particip la un concurs la care, înainte, aveam nişte emoţii grozave. Când am fost în costum, am reuşit să fiu acolo eu însămi şi să mă pot exprima. Este un sentiment greu de descris. Probabil se datorează semnificaţiilor elementelor care sunt pe acel costum şi care vorbesc despre importanţa tradiţiei. 

Tu îţi cunoşti bine colegii. Hai să recunoaştem că cei mai mulţi dintre ei nici nu vor să audă de arta populară, în general. Li se pare ceva învechit şi de pe altă lume. Ce ai simţit tu, cum ai reacţionat, gândindu-te numai că părerea colegilor tăi este alta decât aceea pe care tu ţi-ai format-o ?

Diana: Sincer, nu m-am gândit foarte mult la aspectul acesta, pentru că, până la urmă, fiecare om are individualitatea sa şi are dreptul de a gândi ceea ce doreşte el. Probabil că au această părere în necunoştinţă de cauză. Chiar aveam nişte discuţii cu unii dintre ei, din care ne-am lămurit că tot căutăm noi răspunsuri, în filozofia indiană, în tot ce aparţine altei ţări, şi considerăm că este mai bun, dar noi niciodată nu ne-am întors să vedem ce este în cultura noastră. Pentru că uneori găseşti răspunsuri acolo unde nu te aştepţi şi pot fi chiar aici, lângă tine, dar noi nu ştim să le vedem. 

Dacă stai să te gândeşti la activitatea ta de până acum, ce răspunsuri ai găsit ?

Diana: Este greu de descris în cuvânt, pentru că răspunsurile vin sub forma unor sentimente, unor trăiri, şi acest lucru face imposibilă exprimarea în cuvinte. Cuvintele sunt mult mai jos decât sentimentele. Pur şi simplu am găsit o bucurie de a trăi. Este o bucurie de a trăi în ceva care, paradoxal, pare mort. Pentru că tradiţia românească, trebuie să recunoaştem, o lăsăm încet să moară, din cauza lipsei noastre de interes. Ca să revenim, e o bucurie de a fi cu ceilalţi, o bucurie de a afla lucruri noi, a căror importanţă o intuieşti. Este ceva inexplicabil, o căldură interioară.
 

Ruxandra, probabil că, în cazul tău, s-a produs altfel întâlnirea cu minisatul "Sfântul Andrei" ?

Ruxandra Ana: Am ajuns în minisat dupa prima oră de dirigenţie, pentru că în clasa a IX-a am avut norocul să-l avem pe domnul Apan diriginte. El preda fizica şi religia. Am văzut o casetă cu un filmuleţ despre minisat, făcut cu elevii mai mari. Ni s-a povestit cam ce înseamna. Nu înţelegeam foarte bine, pentru că e greu să-ţi dai seama ce înseamnă pentru alţii până nu trăieşti tu singur experienţa asta. Cred că am mers mai mult pe intuiţie, adică am simţit că s-ar putea să-mi placă şi am zis să fac în primul rând o încercare, pentru că era ceva inedit, nu purtasem un costum popular.
 

Când v-a spus domnul Apan despre existenţa minisatului, în cadrul orelor de fizică ?
 

Ruxandra: În orele de fizică, de dirigenţie, în pauze şi, pe urmă, când am început să mergem la minisat, discuţiile au continuat. Am aflat, puţin câte puţin ce înseamnă, şi din ce ne-a povestit domnul Apan , dar şi din experienţa noastră, pentru că îţi dai seama ce înseamnă minisatul atunci când înveţi să trăieşti acolo şi să-i descoperi spiritul.
 

Consideri că, după terminarea liceului, vei îmbrăţişa o profesie care să mai aibă tangenţe cu ceea ce aţi făcut voi ?

Ruxandra: Sper din tot sufletul că da, pentru că ceea ce am făcut noi se leagă foarte mult şi de ce vreau eu să fac în viitor. Vreau să merg la filologie şi acolo, inevitabil, vom studia şi folclor şi o să mă ajute foarte mult tot ce am făcut la minisat.
 

Să presupunem că tu ţi-ai găsi o altă profesie care să nu aibă legătură cu preocupările speciale din liceu. Consideri că vei rămâne cu ceva din această activitate ?

Ruxandra: Bineînţeles. în primul rând îmi vor rămâne amintirile. Ceea ce am experimentat la minisat şi ceea ce am trăit, nu cred că voi putea uita toată viaţa. Apoi, am învăţat să mă cunosc pe mine puţin câte puţin. Probabil că am prins un pic mai multă încredere în mine decât aveam înainte şi lucrurile astea nu au cum să nu-mi rămână.
 

Cum se desfăşoară activitatea la minisat, cât aveţi voi de muncit acolo ?

Diana: Înainte erau întâlnirile foarte dese, poate chiar zilnice. Acum au devenit mai rare. înainte aveam un sediu stabil în cadrul Colegiului Naţional "Andrei Şaguna". Aveam întâlnirile pe ateliere, adică făceam cioplituri în lemn, iconografie şi, bineînţeles, atelierul de folclor. Ne întâlneam mai mult din dragoste, cel puţin odată pe săptămână, cântam, ne simţeam bine, făcea fiecare ceea ce îi plăcea să facă. Niciodată nu ne-a impus cineva să venim, pentru că altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă nu am fi devenit reticenţi. întotdeauna am simţit că aveam libertatea de a alege.
 

Există o parte teoretică şi una practică a activităţii ?

Ruxandra: La început nu prea existau segmente teoretice, pentru că ar fi existat riscul să ne plictisim şi să întoarcem spatele minisatului, dar după ce am început să mergem în teren, să colindăm, să participăm la concursuri, normal că trebuia să avem şi o pregătire teoretică, ca să înţelegem ce facem şi, mai ales, de ce făceam lucrurile pe care le făceam. Am început să citim. Aveam la început foarte multe întrebări şi a trebuit să ne întoarcem la domnul profesor şi să-i spunem : "ştiţi, am citit nu ştiu ce, dar am nelămuriri". Totdeauna am primit explicaţii, dar niciodată n-a fost o relaţie profesor-elev în sensul convenţional, adică să punem o întrebare şi să aşteptăm un răspuns şi atât. întotdeauna se legau discuţii şi ajungeam dintr-un domeniu în altul, aproape fără să ne dăm seama, iar discuţiile se prelungeau mult timp.
 

Mi-aţi povestit despre activitatea de cioplit în lemn şi de execuţie a icoanelor pe sticlă. Cât de departe aţi ajuns în aceste domenii ?

Diana: Nu cred că trebuie să ne gândim neapărat la performanţă, să intenţionăm de acum să vindem sau să expunem tot ceea ce am făcut. Eu una nu mă pot despărţi de obiectele pe care le-am făcut. Simt că pun în ele o parte din mine şi le dau numai persoanelor foarte apropiate. Cât de bine fac lucrurile pe care le fac nu pot eu să spun. Mie îmi plăcea un lucru pe care ni-l spunea domnul profesor : ţăranii nu aveau linie dreaptă. Nu poţi să spui că ceea ce ai făcut ţi-a ieşit perfect. Este, până la urmă, individualitatea ta pusă acolo. Modelele sunt aceleaşi, dar tu alegi cum să le împleteşti, tu alegi cum să le faci. A te exprima pe tine prin intermediul unor obiecte, aceasta este performanţa la care ajungi.
 

Obiectele pe care le lucraţi, daca nu le înstrăinaţi, le veţi folosi în interesul vostru, vor rămâne aproape de voi ?

Ruxandra: Cu siguranţă. Le păstrăm pentru că sunt o parte din trecutul nostru la minisat.

Ioan Sorin Apan: Toate obiectele constituie trena lor culturală, urma pe care o lasă şi care-i urmează, în acelaşi timp.
 

Totuşi, aţi deschis expoziţii. Cum aţi simţit că sunt receptate lucrările voastre?

Diana: Ultima expoziţie a avut loc la Muzeul de Etnografie şi oamenii care calcă acest prag ştiu ceva sau vor să afle ceva. în acest moment, normal că obiectele noastre au fost primite cu un alt ochi. Probabil că a fost şi o teamă. Erau destui oameni specializaţi pe aceste domenii, dar tocmai de aceea, ne-a impresionat că munca noastră a fost apreciată. S-a apreciat mai ales că nişte copii - pentru că la 18 ani tot asta suntem -reuşesc să facă aşa ceva şi, în primul rând, vor să facă aşa ceva. A fost o mândrie a noastră, pentru că este de întrebat câţi copii la vârsta noastră au putut să realizeze cât am realizat noi ?
 

Dintre sculptura în lemn şi pictura pe sticlă, ce ai alege ?

Ruxandra: Am ales deja pictura pe sticlă. Tot aşa, intuitiv, aşa cum am făcut la început mai toate alegerile.
 

Sunt unii dintre colegii voştri care se descurcă mai greu cu execuţia practică a lucrărilor ?

Ruxandra: Nu cred că e vorba de nici un fel de înclinaţii. Cel puţin eu nu am nici o înclinaţie spre desen. Suntem aproape destine paralele, dar pentru asta nu contează. Atunci când ai modelul în faţă, şti ce culori trebuie să foloseşti, există cineva din afara ta care te îndrumă să le foloseşti şi nu trebuie să ai nu ştiu ce talent extraordinar.
 

Pe ce insistă mai mult domnul profesor în întâlnirile voastre? Pe partea de cunoaştere a folclorului în ansamblu, pe partea de sculptură, pe partea de icoane...?

Diana: Categoric pe partea de cunoaştere a folclorului în totalitate. în primul rând, domnul profesor ne-a dat o educaţie, ne-a deschis un drum, pentru că noi eram, într-adevăr, total necunoscători. Dumnealui a fost acela care ne-a învăţat de ce facem ceea ce facem, ne-a întregit universul, pentru ca să faci ceva fără să ştii de ce îl faci ar fi inutil.
 

Asta înseamnă că el nu participa la intalnirile voastre cu caracter practic ?

Ruxandra: întotdeauna am fost împreună. Un aspect important este comunicarea şi relaţiile care s-au stabilit între noi, pentru că - dincolo de ceea ce învăţam, ce citeam şi ce lucram la minisat - eram tot copii în clasa a IX-a care descopereau rădăcinile. Prieteniile de la minisat vor rămâne peste timp. Nu pot să garantez că o viaţă, dar oricum o să rămână în timp. Vin la minisat foşti elevi care acum sunt studenţi sau absolvenţi. Mulţi se întorc la minisat.
 

Domnule profesor, ştiu că la început aţi avut o pregătire ştiinţifică ?

Ioan Sorin Apan: Am făcut fizica. Am terminat-o la Bucureşti, la Măgurele, în 1981 şi am fost profesor de fizică timp de 15 ani. în 1993 m-am înscris la Facultatea de teologie ortodoxă de la Sibiu, pe care am terminat-o în 1997. Când s-a introdus religia în licee, am putut preda şi religia. Cred că ştiu unde bate întrebarea dumneavoastră. Mă tot întreabă unii cum se împacă teologia cu fizica, pentru că există o prejudecată moştenită dinainte de '89, conform căreia ştiinţa şi religia ar fi într-o relaţie antagonică. Răspunsul imediat pe care-l dau este că există o relaţie de complementaritate. Fizica studiază, în fond, creaţia, teologia încearcă să-l cunoască pe creator. Trebuie să spun că e un exerciţiu cultural deloc comod şi că, în parte, prejudecata dinainte este justificată, pentru că ştiinţele care se bazează pe matematică sunt constituite pe o altă paradigmă, mentală şi culturală, alte postulate de bază decât viziunea teologică sau filozofică. Acestea sunt paradigme mentale care, atunci când formulează aceleaşi propoziţii, se bat cap în cap. Ori, trebuie să ai un instrument sau un vehicul cultural de trecere, de transmutaţie şi să ştii întotdeauna ce propoziţie formulezi, în ce parametri, ca să fii crezut. Aceasta a fost problema mea cea mai mare ca profesor şi am încercat să le explic puţin şi elevilor mei faptul că în planul de învăţământ mai multe paradigme culturale vin, de obicei, în contradicţie. Am avut deseori discuţii şi în cancelarie, pe aceleaşi întrebări fundamentale: de unde venim, încotro mergem? întrebările dintotdeauna ale spiritului uman.
 

Dacă, în cazul dumneavoastră, drumul a pornit de la ştiinţa exactă spre teologie, pe mai departe încotro se îndreaptă?

Ioan Sorin Apan: Aşa cum se spunea în antichitate, că toate drumurile duc la Roma, există practic un drum al omului care te duce de la nefiinţă spre fiinţă, trecând prin cultură. Nu pot să trec peste părerea marilor oameni de cultură, care spuneau că domeniul cultural în care şi-au exercitat investiţia creatoare a fost un drum către Dumnezeu. Atunci când a fost bine făcut.
 

În acest moment al dialogului, mi-ar trebui un raspuns la o întrebare banală: când şi în ce context a apărut ideea înfiinţării minisatului ?

Ioan Sorin Apan: De-alungul carierei mele didactice, am trecut prin mai multe etape, iar minisatul a avut anumite prefigurări. Am fost, la început, profesor în Maramureş, pe Valea Izei, la Bogdan Vodă. Acolo am avut o anume experienţă, cu un anumit tip de oameni. Acolo am descoperit toate izvoarele tradiţiei. Eu sunt maramureşean. Zece ani am copilărit în acea zonă şi asta a fost motivaţia pentru care m-am dus acolo, nu faptul că - aşa cum se credea în acea vreme - ajungi la ţară dacă ai o medie mică la absolvire. Un profesor adevărat trebuie să pornească din cel mai umil loc. Din fericire pentru mine, acel loc s-a dovedit unul imperial. Este chiar satul din care a plecat Bogdan Vodă de a întemeiat Moldova, în 1359. Acolo folclorul, tradiţia populară şi rădăcinile noastre etnice încă mai dădeau semne de viaţă. Asta a fost, pentru mine, un fericit punct de pornire. Apoi la liceul din Prejmer, judeţul Braşov, am încercat o experienţă didactică deosebită în acele vremuri, care a iscat destule discuţii. Am pus acolo în practică o idee care era la modă în acea vreme, aceea că fiecare profesor să amenajeze un cabinet de specialitate. Eu am făcut, între 1882 - 1886, pentru toată şcoala, nişte transpuneri plastice-didactice pe pereţi, cu pensula şi bidineaua. Ele încercau să reliefeze esenţa fiecărui obiect de studiu şi au fost realizate cu ajutorul unui grup de elevi la fel de entuziaşti ca şi elevii de la minisat.

Lucrările au stârnit mari controverse. în ele nu apărea figura Conducătorului. S-a ajuns până la Ministerul învăţământului. Pe de altă parte, Revista de Pedagogie agrea ideea. Totul s-a încheiat cu un triumf şi cu o recunoaştere a efortului nostru, a valorii culturale, a demersului întreprins. Cu grupul acela de elevi păstrez şi astăzi o relaţie vie. Cel puţin zece perechi dintre elevii de la Prejmer s-au căsătorit, iar eu i-am dus până la altar. Ei au constituit ceea ce s-a numit atunci Academia Platonică din afara zidurilor Braşovului.

În Braşov, continuarea iniţiativelor dumneavoastră s-a produs la liceul "Andrei Şaguna". Poate că, dintr-un anume punct de vedere, este locul cel mai pretenţios şi mai puţin receptiv la asemenea preocupări care ieşeau din sfera disciplinelor de studiu impuse de programe academice. Cum aţi depăşit inerentele reticenţe şi dificultăţi de înţelegere ?

Ioan Sorin Apan: Când am venit la Şaguna am avut destule emoţii, mai ales pentru că elevii de aici, datorită selecţiei deosebite la care sunt supuşi încă de la admitere, mă puneau puţin pe gânduri şi mă obligau să mă întreb dacă voi fi în stare să-mi pun ideile în aplicare. Am privit venirea la Şaguna ca pe o provocare. Am acceptat-o într-un minut, la telefon, la invitaţia directorului, neştiind ce va urma, dar viitorul acestei opţiuni a confirmat că alegerea a fost bună şi din partea lor şi din partea mea. La urma urmei şi eu sunt şagunist. Am terminat acest liceu în 1976.
 

Unde aţi învăţat folclorul, de unde vine această dragoste pentru el şi cum aţi ajuns să ordonaţi lucrurile într-un asemenea fel încât să deveniţi un om care predă folclorul românesc ?

Ioan Sorin Apan: Pasiunea îşi are începutul în copilărie. Mama mea era învăţătoare. Ţin minte că făcea dansuri populare cu copiii ei. Când ne-am mutat la Braşov a făcut acelaşi lucru. La Braşov am dat de un ansamblu de copii, "CRAI NOU", patronat de Ioan Corneliu Vasiliu, pe care ulterior l-am cooptat şi în pregătirea practică a unui segment din minisat. Lui îi datorăm învăţarea dansurilor, în forma autentică. Deşi sunt ani buni de când domnul Vasiliu nu mai este, minisatul poate ieşi cu aceste dansuri şi acum la public, alături de cântece, colinde şi lucrări practice.

Pe lângă atelierele menţionate, de un an de zile funcţionează şi un atelier de încondeiat ouă, dar la tehnica bucovineană standard. Mai avem un atelier de ţesut în război, condus de o creatoare de marcă, domnişoara Rodica Ispas din Avrig, aceea care a reprezentat România la Washington acum doi ani. Se adaugă un atelier extraordinar, acela de filmografie. Până acum am realizat mai multe scenarii folclorice devenite documentare artistice. Fetele au fost şi actriţe. Scenariile restituiau ceremonia agrară a cununii la secerat, strigarea peste sat de Paşti şi Sânzienele, un film extraordinar de o oră.

Adrian Munteanu

Sursă: Revista Atheneum

Sursă fotografii: Braşov 100%

Ziarul Gândul