O familie „absolut obişnuită”, cu 20 de copii… şi încă mai e loc!

de Bill Lohmann

În 2003, mi s-a sugerat să scriu despre Bill şi Sharon Edwards şi familia lor. Când am auzit de ei, am fost de acord că meritau un articol. Cu toate acestea, ei nu înţelegeau ce e atât de ieşit din comun în ceea ce-i priveşte. „Tocmai asta îi face atât de speciali”, mi-a spus persoana care mi-i recomandase, un medic.

Când i-am cunoscut, ştiam că Bill şi Sharon Edwards au 11 copii, cel de al 11-lea fiind născut cu sindrom Down. Această cotitură a vieţii i-a determinat să facă ceva ce nu i-ar fi trecut nimănui prin cap: au adoptat alţi trei copii, dintre care doi aveau sindrom Down.

„Ni se pare foarte important să putem contribui cu ceva la societate, chiar dacă asta înseamnă doar să îi oferim un cămin sigur şi iubitor unui copil care ar fi putut să nu beneficieze niciodată de aşa ceva”, îmi declarase Bill Edwards pentru articolul pe care l-am scris despre ei în 2003.

Asemenea oameni nu se uită. Acum, după 10 ani, le-am făcut din nou o vizită, împreună cu fotograful Dean Hoffmeyer. Voiam să vedem ce mai fac. Şi am descoperit că fuseseră foarte ocupaţi. Într-o zi rece şi cenuşie, am intrat în casa mare din South Richmond, care are în faţă o groapă cu nisip.

Exact ca în urmă cu zece ani, am fost întâmpinaţi de o liotă de copii, însă de data asta învăluiţi într-o linişte remarcabilă: jucau jocuri sau citeau. Sharon stătea într-un fotoliu comod uriaş cu doi din cei mai mici în braţe. Dar numai mie mi se părea scena ieşită din comun.

„Nu e nimic neobişnuit pentru noi. Îmi dau seama că nu ne prea încadrăm în modelul tipic de familie, dar pentru noi, care am crescut în astfel de familii, e ceva normal”, îmi explică Bill, care acum zece ani îmi spunea că el şi Sharon nu-şi făcuseră planuri pentru o familie atât de mare.

Cei doi aveau 14 copii când i-am cunoscut, în 2003. Acum au 20, după ce au adoptat şase în ultimul deceniu, dintre care doi cu sindrom Down şi unul care suferă de fibroză chistică. Cel mai mare copil al familiei are acum 38 de ani, iar cea mai mică, Bella, adoptată din Bulgaria, tocmai împlinise patru ani. Numai 11 dintre copii mai stau cu ei, ceilalţi mergând la facultate sau pe unde i-a dus cariera.

„Merg pe 40 de ani”, mi-a spus Bill râzând când am încercat să vorbim despre vârstă. Asta înseamnă că a dat timpul înapoi, căci acum zece ani avea 50 de ani, iar Sharon 49.

Ne-au mai spus ce fac copiii cei mari, despre copiii cei noi şi puzderia lor de aventuri, cum ar fi călătoriile făcute pentru a adopta din Dagestan, o republică din Federaţia Rusă cunoscută pentru conflicte etnice, terorism şi o neîncredere generalizată în americani.

„Nimeni nu merge acolo”, spune Sharon. Dar ea şi cu Bill s-au dus, fiindcă văzuseră fotografia unei fete pe website-ul unei agenţii de adopţii şi se hotărâseră s-o adopte. Abia după aceea şi-au dat seama că se afla într-un orfelinat din Dagestan. Li s-a spus să nu meargă, dar deja erau convinşi că acel copil trebuia să fie împreună cu ei.

„Acolo era ea, n-aveam de ales”, spune Sharon.

Pe scurt, au trecut prin nenumărate puncte de control cu oameni înarmaţi, au ocolit procedurile legale şi au scăpat la mustaţă de o maşină capcană care a explodat la centrul olimpic de antrenament pentru luptătorii ruşi. Localnicii le-au spus că e foarte periculos să locuieşti la hotel. În timpul acestui sejur deloc comod, au fost invitaţi la petrecerea aniversară a directorului orfelinatului, unde s-a închinat în cinstea lor, cu următoarele cuvinte „încurajatoare”: „Pentru curajul vostru!”

Jordan, fata pentru care au trecut prin atâtea pericole, are acum 13 ani.

„Ceea ce e incredibil la Jordan e că am adus-o acasă în februarie 2005 şi în cinci-şase luni stăpânea engleza la perfecţie. Pur şi simplu uimitor!”, spune Bill.

Bella şi Sophia sunt cele mai recente membre ale familiei. Au ajuns la Richmond în ianuarie 2013 din Bulgaria. Ambele au sindrom Down, iar Sophia, care împlineşte şase ani în martie, a suferit un atac cerebral înainte de adopţie şi, în plus, îi vine greu să intre în legătură cu alţii, probabil fiindcă şi-a petrecut cea mai mare parte din cei cinci ani de la orfelinat captivă într-un pătuţ de copil cu gratii. „Nu cred că are prea multă încredere în oameni”, spune Bill.

Totuşi, încrederea se construieşte, fiindcă fata este înconjurată de dragoste şi de mulţi fraţi.

Claire, care are 10 ani, are şi ea sindrom Down. A trecut şi printr-un diagnostic de leucemie şi doi ani de chemoterapie, iar acum e bine.

Sarah, în vârstă de 15 ani, este cea mai mică dintre copiii naturali ai familiei Edwards şi primul lor copil cu sindrom Down. Cu un an şi ceva în urmă, a fost operată de un tromb (cheag de sânge), iar acum are personalitatea unui copil de cinci ani.

Pe lângă faptul că şi-a inspirat părinţii să facă adopţiile care au urmat, Sarah i-a mai ajutat să-şi dea seama că „aceşti copii nu sunt prea diferiţi de alţii – sunt doar nişte copii”, spune Sharon.

„Vreau să vă spun că nu e vorba de niciun sacrificiu din partea noastră. Copiii noştri cu sindrom Down aduc foarte multă bucurie în familie. Motivul pentru care majoritatea fetelor adoptate de noi din alte ţări suferă de sindrom Down este că astfel de copii au un viitor trist în orfelinate. Dacă nu sunt adoptaţi pe la cinci-şase ani, sunt apoi trimişi să trăiască la spitalele de boli mintale, unde nu îi mai aşteaptă nicio speranţă de a avea familie”.

„Este o experienţă incredibilă”, spune Suzanne E. McKeever, logoped pediatric şi nutriţionist care a lucrat cu câţiva din copiii familiei Edwards în ultima decadă.

„Îmi place enorm că în această familie legăturile de sânge nu sunt totul. Ne-au demonstrat multora că familia este un mod de a fi şi că nu trebuie decât să ne deschidem mai larg braţele pentru a include pe mai mulţi în sfera iubirii”, mai spune logopedul.

Ea mai adaugă: „Îmi place şi că Sharon şi Bill au crescut nişte copii uimitori, care vor ieşi în lume şi vor aduce o schimbare, fiind învăţaţi să le pese unul de celălalt”.

Adopţiile internaţionale şi creşterea a 20 de copii sunt scumpe. Dar familia s-a descurcat mereu numai din salariul lui Bill. În 2009, acesta s-a pensionat după ce a lucrat în conducerea fabricii Philip Morris, dar după un an s-a întors să lucreze tot acolo, ca şi consultant. Bineînţeles, sunt foarte chibzuiţi. Şi copiii mai contribuie: fiul lor, Michael, a dat un concert de pian, iar fiica lor, Abigail, unul de harpă, pentru a strânge fonduri ca să le adopte pe Bella şi Sophia. Iar cei mari au plătit orele de terapie pentru micuţele lor surori adoptive.

Opt din copii iau lecţii de pian, cinci au cântat în Ansamblul American de Harpă pentru Tineret, iar trei dintre fetele cele mari care au sindrom Down dansează cu trupa Miracles in Motion. Câţiva din copii au făcut misionarism în alte ţări sau au studiat în străinătate.

Emily a absolvit de curând magna cum laude Facultatea de Relaţii Externe a Universităţii „George Mason”, cu specializarea în Studii Ruse şi Eurasiatice şi a călătorit în vreo şase ţări, iar Megan va absolvi medicina anul acesta, în mai.

Familia îşi educă acasă copiii, iar succesul pe care l-au avut cu cei mari a ajutat-o pe Sharon să devină, cu vorbele ei, „mai puţin stresantă decât poate eram”.

„Cred că sunt mai relaxată decât eram cu primii copii. Atunci voiam să fiu sigură că vor reuşi… dar acum nu simt nevoia să-mi mai dovedesc nimic. Lui Bethany îi place să-i citesc, aşa că citim şi citim…”, explică ea.

O casă plină de copii nu este ceea ce îşi închipuie cei mai mulţi. „Nu e rău deloc. Îmi place”, spune mama celor 20.

Întrebat dacă aşa s-ar fi văzut la această vârstă, Bill spune: „Nu mă gândesc la chestii din astea. Îmi place doar să trăiesc. Să faci ce vrei. Avem şi planuri, idei, vise. Asta nu s-a schimbat”.

„Dar nu am fost niciodată în China pentru o fetiţă”, intervine Sharon.

„Da, ştiu”, zice Bill. „Îmi tot trimite poze cu fetiţe din orfelinatele chineze”.

Oare vor mai adopta în următorii 10 ani?

„Nu-i exclus”, râde Bill.

Puteţi vizita blogul lui Sharon Edwards, la http://dearlittlegirlofmine.blogspot.com

Sursa: Life Site News

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Te-ar mai putea interesa şi:

Cum m-am asigurat că toţi cei 12 copii ai noştri îşi pot plăti singuri taxele de studii la colegiu

Capul unei familii numeroase din Iujno-Sahalinsk finanţează afişe cu mesaje pro-viaţă

Parodie plină de umor: „Douăsprezece zile de Crăciun” în stilul unei familii pro-viaţă

Numărul mic de fraţi sau absenţa acestora schimbă personalitatea copilului

O societate fără copii: catastrofa demografică care ne așteaptă

Eşti o mamă casnică? Ce faci toată ziua?

Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toţi cei patru fraţi aflaţi într-o situaţie de „risc ridicat”

Reducerea valorii maternităţii şi a paternităţii ca urmare a distrugerii modului de viaţă tradiţional al familiei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Garanţia unei familii împlinite / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie (1)

Postările din seria „Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie” nu se adresează doar tinerilor și celor necăsătoriți. Aceste mărturii sunt relevante nu numai pentru bucuria reușitei, dar și pentru lupta deosebit de grea pe care o are de dus astăzi un tânăr care dorește să trăiască în curăție. Ele pot fi de folos adulților și vârstnicilor pentru a-i înțelege și a-i sprijini eficient pe tineri.

 

Poate că pentru doi tineri îndrăgostiți cea mai mare așteptare este de a putea să-și manifeste iubirea sub forma relațiilor intime. Însă această așteptare, odată satisfăcută, duce de cele mai multe ori la o schimbare neașteptată: deteriorarea relației. Acest lucru se manifestă sub mai multe forme. Prima este monotonia relației, deoarece tinerii asociază mental, în mod greşit, relaţiile intime cu o cunoaştere totală a partenerului. Această greşeală te duce cu gândul că partenerul nu-ţi mai poate oferi nimic nou, nimic surprinzător, dezgolirea trupului fiind „chipurile” cel mai mare secret al acelei persoane. Datorită acestei vederi greșite a celui iubit, dorinţa de noutate începe să se manifeste prin căutarea unui nou partener.

Această dorinţa va duce la despărţire, cauzându-i suferinţă partenerului. Bineînţeles că cel (cea) care se plictiseşte nu-i va spune niciodată adevărul partenerului, conştientizând că dacă o va face îi va provoca o suferinţă şi mai mare. Ciudat! Dar prin simplu fapt de a refuza să-i spui motivul real al despărţirii conştientizezi că nu te interesează persoana iubită ci mai mult plăcerea pe care o obţii din relaţia cu ea, şi-ţi dai seama cât de josnic poţi să gândeşti și să fii.

Dăruirea totală din timpul actului sexual este percepută de partener ca o dăruirea totală pe toate planurile, pe tot parcursul relației. Fiecare se aşteaptă de la celălalt să fie iubit aşa cum este, cu toate defectele sale, să fie iertat mereu, să fie înţeles mereu, să primească toată atenţia şi tot ajutorul. Mai ales în mintea fetelor străbate gândul acesta: „Dacă m-am culcat cu el ca să-i arăt cât de mult îl iubesc, deşi nu vroiam asta în mod deosebit, probabil că şi el mă va iubi mai mult şi relaţia noastră se va consolida.”

În realitate nu se întâmpla aşa, partenerul căutând de cele mai multe ori doar plăcerea în celălalt şi nefiind dispus să se dăruiască pe toate planurile. De aici apar neînţelegerile, pentru că aşteptările unuia nu se regăsesc în faptele şi iubirea celuilalt.

Pe de altă parte cuplurile de tineri care-şi păstrează fecioria până la căsătorie se înţeleg mai bine, se alintă mai des, se poartă mai copilăresc, iubirea lor fiind curată şi îndreptată către persoana partenerului şi nu către plăcerea sexuală pe care o poate obţine din relaţia cu celălalt. Ei aleg să-şi păstreze fecioria având ca motivaţie dorinţa de a-și maturiza sentimentul de dragoste, de a nu păcătui prin iresponsabilitate și egoism, şi de a nu pierde binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Acești tineri simt în sânul lor o anumită tensiune care adesea se poate materializa într-o ispită: atracția fizică. Se țin de mână, se îmbrățișează, se sărută, se mângâie tandru și uneori sunt ispitiți să facă mai mult. De frica păcatului, ei transformă acea presiune exercitată de atracția fizică, o înlocuiesc cu vorbe frumoase, cu promisiuni, cu răbdare, cu o cunoaștere sentimentală mai adâncă. Din experiență vă spun că această atracție fizică, dacă nu i se dă curs, îi apropie și mai mult pe cei doi îndrăgostiți și sporește în ei dorința de a fi cât mai des împreună, culminând totul cu dorința de a se căsători, pentru ca apropierea lor să fie binecuvântată de Dumnezeu, și dragostea lor să dea rod și să fie veșnică.

De aici reiese un aspect foarte interesant și anume: căsătoria la o vârstă fragedă. Tinerii care își păstrează fecioria până la căsătorie se vor căsători mult mai devreme decât ceilalți. Pe de altă parte, cei care-și satisfac pofta sexuală în afara familiei, nu sunt impulsionați să se unească în Taina Cununiei pentru că nu mai percep că această unire le va aduce ceva nou, plăcerea sexuală fiind considerată în mod greșit răsplata totală din relația cu un partener. Astfel ajung să se căsătorească la 25-30 de ani sau chiar mai târziu, sau poate deloc.

Așa stând lucrurile, gândiți-vă ce bine se va lega o familie între doi tineri de 18-23 de ani, care se acceptă unul pe altul ușor datorită entuziasmului tinereții, dar și a personalităților maleabile, încă dispuse la schimbare față de celălalt. Însă cât de multe impedimente pot apărea în cazul căsătoriilor la aproape 30 de ani, când omul are tot mai multe preconcepții și pretențiile cresc sub presiunea timpului, uitându-se mult mai critic la cei din jur. E lesne de observat că toate se fac la vremea lor, și cu cât se amână săvârșirea unui lucru atât de firesc, cum e căsătoria, cu atât devine din ce în ce mai greu ca ea să  devină un fapt real în viața unui tânăr. Ce frumos a așezat Dumnezeu lucrurile!

Mărturii ale fetelor despre feciorie 

Paula: „În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie."

 

Bună! Eu am 24 de ani, şi da, sunt virgină. Mi-am făcut în sfârşit curaj să scriu povestea mea. La 24 de ani pot să spun cu bucurie că sunt fecioară, iar asta o spun pentru ca multe fete să aibă curajul să rămână hotărâte, să nu se ia după gura lumii.

De mica am crescut în credinţă, iar viaţa m-a făcut să dau peste oameni minunaţi de la care am avut foarte multe de învăţat, şi mai ales am dat peste foarte multe cărţi, şi peste Dumnezeu. 

În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie, pentru că îmi voi pierde inocenţa mea, şi puterea de a merge în faţa lui Dumnezeu să mă rog. Ştiam că am să regret şi am vrut să nu fac ceva să regret toată viaţa.

Prima mea relaţie mai serioasă a fost în primul an de facultate. El ar fi vrut, deşi la început a zis că mă acceptă aşa cum sunt. Pe parcurs a vrut să mă fac să renunţ la credinţa mea, şi să mă convingă să facem dragoste. Dar pur şi simplu simţeam că nu e omul potrivit pentru mine, că nu cu el aş putea să îmi petrec restul zilelor, şi ne-am despărţit.

Am mai avut un prieten, care după câteva luni, mi-a zis că se desparte de mine, că el nu poate sta lângă mine doar aşa "degeaba". Asta a fost anul trecut în martie. După ce m-am despărţit de el, mi-am pus credinţa şi mai mult în Dumnezeu. Ştiam că e bine ce fac, eram împăcată, deşi aveam 23 de ani și eram virgină, ştiam că e bine. Atunci m-am rugat enorm de mult la Dumnezeu, mi-am pus toate speranţele în El, pentru că ştiam că va apărea cineva care mă va aprecia şi mă va iubi.

Vreau să mai spun că sunt o fată frumoasă, şi nu ca să mă laud, dar ca să înțelegeți că nu am dus niciodată lipsă de ispite, dar dacă ai putere şi credinţă, se poate!

Dumnezeu m-a răsplătit. Am un prieten minunat, de un an şi 2 luni, ne iubim enorm. El este fecior, ca şi mine, de accea nu avem dificultăţi în a ne păstra până la căsătorie.

Ştim că asta e ceea ce trebuie să facem pentru a fi toată viaţa fericiţi. Ne iubim aşa de mult pentru că am avut timp să ne cunoaştem sufletele, să vorbim, să visăm, să ne răsfăţăm. Lucruri de care, probabil, nu am fi avut timp dacă ne-am fi început activitatea sexuală.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a oferit iubirea sinceră, şi tot ceea ce pot să spun este că merită să îţi aştepţi jumătatea trimisă de Dumnezeu! Chiar dacă nu e uşor şi unii te judecă, merită din tot sufletul să aştepţi, şi atunci simţi cu adevărat răsplata Sa!

(Paula, 24 de ani)

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.