Sfântul Anghel a trăit la Constantinopol în vremea stăpânirii turceşti, ţinând de biserica parohială a Sfântului Constantin din Karamani. Era căsătorit, fiind de meserie aurar, astfel că familia sa nu avea lipsă de nimic. Ducea o viaţă creştinească cinstită, împreună cu soţia şi cei şase copii.
La o anume sărbătoare, care se ţinea în satul Floria din apropiere, mai mulţi creştini petreceau împreună cu câţiva greci ce se lepădaseră de credinţa creştină şi se făcuseră musulmani. Cei lepădaţi de credinţă începură să facă glume, schimbându-şi fesurile cu creştinii (căci pe vremea aceea musulmanii şi creştinii trebuiau să-şi acopere capul în chip deosebit). Glumind aşa şi purtând fesurile celorlalţi, s-au ridicat cu toţii şi au jucat. Sfârşindu-se sărbătoarea, fiecare s-a întors acasă cu fesul său.
Spre uimirea lui Anghel, a doua zi unii dintre cei lepădaţi de credinţă veniră la casa lui şi-l întrebară de ce poartă fes de creştin. „De bună seamă, fiindcă sunt creştin”, răspunse el. Atunci ei ziseră: „Ieri te-ai făcut musulman, aşa că trebuie să porţi fes alb de musulman, aşa cum ai făcut atunci”. Şi nevrând el, l-au dus la agie, unde a fost luat sub pază şi a fost dus la judecată.
Cei lepădaţi de credinţă spuseră cadiului că Anghel se făcuse musulman cu o zi înainte, căci spusese cu glas tare mărturisirea de credinţă musulmană şi purtase fes alb de musulman, întrebat de este aşa, Sfântul Anghel a răspuns că fusese numai la o petrecere cu ei, iar apoi s-a întors acasă. Cadiul, văzându-i hotărârea, porunci să fie dus la vizir. Acolo pârâşii lui îi aduseră aceleaşi învinuiri, dar mucenicul tăgădui că ar fi făcut vreodată o asemenea mărturisire de credinţă. Atunci vizirul încercă să-l înduplece pe Anghel să se facă musulman, zicându-i că s-ar bucura de mare cinste din partea lui şi-l va face bogat, şi chiar că îl va pune într-o înaltă dregătorie.
Sfântul Anghel a răspuns cu glas mare: „Efendi, eu mă trag din părinţi creştini. M-am născut creştin şi creştin am să mor. Nimic din ceea ce-ţi stă în putere nu mă poate despărţi de dragostea dulcelui meu Iisus Hristos, care e Dumnezeu adevărat – nici bogăţiile tale, nici cinstirile, nici slava pe care mi-ai făgăduit-o. Chiar de mi-ai da toată împărăţia, încă nu ai fi în stare să-mi întorci inima şi să mă îndepărtezi de credinţă şi de preadulcele Iisus Hristos“.
Aceasta îl înfurie pe vizir, care începu a-l înfricoşa pe Anghel cu cazne straşnice, de nu se va face musulman. Ca răspuns, mucenicul zise plin de îndrăznire: „Fă cum îţi este voia, bate-mă, taie-mă, junghie-mă, arde-mă, aruncă-mă la fiare sălbatice, îneacă-mă în mare sau orice altceva din cele ce poţi face cu trupul acesta de lut – însă nu mă voi lepăda nicicând de Hristos al meu. Credinţa nu mi-o schimb, şi musulman nu mă fac”.
Auzind aceasta, vizirul porunci ca Anghel să fie dus în temniţă şi pus la cazne cumplite. Pe când se afla în temniţă, a venit la el un vecin, dregător turc de vază, tare mâhnit de jalnica stare a mucenicului. Vrând să-l ajute pe Aghel, omul îi spuse: „Fă-te musulman ca să scapi. Odată slobod, îţi poţi lua nevasta şi copiii şi, cu toate avuţiile, să pleci în alt loc, unde poţi trăi ca un creştin”. Anghel i-a răspuns: „Ferească Dumnezeu să ajung la asemenea nebunie şi întunecare încât să ascult de îndemnurile tale cele nelegiuite. Hristos a murit pentru mine; ce mare lucru ar fi să mor pentru dragostea Lui ? După fire, sunt sortit morţii, de nu astăzi sau mâine, atunci mai târziu. Mai bine deci să mor astăzi pentru Hristos al meu, învrednicindu-mă a dobândi bucuria şi împărăţia Sa cea cerească“.
Astfel, vecinul său a plecat fără nici o ispravă. Atunci musulmanii au trimis pe soţia sa la închisoare, ca să încerce a-l îndupleca să se lepede de Hristos şi să se poată întoarce la familia sa. Însă vaietele jalnice şi stăruinţele ei chinuitoare – ce ar fi înmuiat şi o inimă de piatră – nu l-au înduplecat să-şi schimbe cugetul. Ci el însuşi prinse a o îndemna:
„O, soţia mea, fie ca Hristos să ia locul tuturor celorlalţi pentru mine şi pentru tine. Astăzi vă încredinţez Lui, pe tine şi pe copii. Cu bucurie sufăr pentru Hristos această moarte mucenicească. Deci şi tu, soţia mea, suferă lipsa mea, ca în viaţa ce va să vie iarăşi să ne întâlnim, şi împreună întru veşnicie să ne bucurăm. Ce bunătăţi nepieritoare dobândim prin unirea noastră vremelnică în această viaţă ? Ce câştig vom avea din plăcerile acestei vieţi, de ne vom pierde sufletele, pe care nici lumea întreagă nu poate să le plătească ? Acum dar rămâi cu bine, iubita mea şi suflet îndrăgit. Din clipă în clipă mă voi duce la Hristos, pe care atâta l-am dorit. Curând vei veni şi tu şi împreună ne vom bucura întru veşnică fericire.”
Astfel că, în loc de a-l îndupleca, ea a fost cea înduplecată de el, părăsind temniţa întărită în nădejdea şi dragostea lui Hristos.
După mai multe încercări, neizbutind a-l face pe sfânt să se lepede de Hristos, vizirul îl osândi la moarte. Cu bucurie şi dor alergă el la tăiere, mai iute chiar decât cei ce aveau să-l taie. Acolo, lângă biserica Sfintei Sofii, i s-a tăiat capul, la 1 septembrie l680 (tocmai la două săptămâni după tăierea capului Noului Mucenic Stamatie în acelaşi loc).
În acea noapte ucenicii, cunoscuţii şi rudele sale priveau de departe şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. La miezul nopţii au zărit o lumină dumnezeiască, asemeni unui stâlp de foc, coborând din cer deasupra cinstitelor moaşte şi rămânând astfel mai multe ceasuri. Mulţi musulmani şi creştini au văzut lumina. Din pricina minunii, a venit poruncă de la stăpânire ca moaştele mucenicului să se arunce în mare.
Aflând creştinii mai dinainte, breasla cojocarilor a dat trei sute de piaştri agăi Musur spre a dobândi moaştele. Aga preţuia pe cojocari, aşa că le-a dat să folosească chiar barca lui. Nu se ştie cum, în loc să arunce moaştele în mare, turcii le-au aruncat chiar în barca creştinilor, care mai apoi l-au îngropat pe Anghel cu multă cinste la mănăstirea din ostrovul Proti.
Mitropolitul Partenie al Dristei, om virtuos şi învăţat, a cercetat toate faptele din povestea lui Anghel şi minunile din jurul lor, precum întâmplarea următoare. După moartea sfântului, cei trei dregători răspunzători de moartea lui căzură greu bolnavi. Părea însă că nu pot să moară şi ţipau necontenit, rostind numele mucenicului. S-au chinuit astfel mai multe zile, până ce, chemând pe soţia mucenicului, primiră iertarea ei pentru nedreapta moarte pe care o pricinuiseră. Abia atunci sufletul lor a putut să iasă.
Când ceilalţi oameni de vază auziră despre aceasta, sfetnicii sultanului din acea vreme dădură porunci straşnice ca nici un creştin să nu fie prigonit ori silit să se facă musulman, ci să facă aceasta numai cei ce ar vrea de bunăvoie. Însă această poruncă a fost ţinută numai cât a trăit acel agă care a dat-o.
O altă minune a avut loc la mănăstirea unde mucenicul a fost îngropat. Igumenul îngropase moaştele mucenicului în acelaşi mormânt cu fostul igumen. În aceeaşi noapte, înaintaşul său i s-a arătat în somn, spunând: „Ce ai făcut, o, igumene ? Sunt eu vrednic a sta la un loc cu mucenicul acesta ? Rogu-te, fie mută-l pe el de acolo, fie mută rămăşiţele mele”. Iată cum proslăveşte Dumnezeu pe cei ce îl cinstesc.
Prin mijlocirile mucenicului, copiii săi au fost sloboziţi din Constantinopol şi au fugit în Valahia. Odată ajunşi acolo, au fost primiţi de domnitorii ţării şi au ajuns oameni de vază, trăind în pace şi armonie până la sfârşitul vieţii.
Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001
