26 august-Prăznuirea Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia

 

SFINŢII MUCENICI ADRIAN ŞI NATALIA, luminaţi de Duhul Cel călăuzitor la pământul mântuirii, s-au întărit spre a lua cununa vieţii din mâna Celui Ce i-a zidit şi le-a binecuvântat însoţirea cea mântuitoare. Defăimând viaţa aceasta vremelnică pentru dragostea lui Hristos s-au mutat la corturile cereşti, unde împreună cu îngerii se roagă să aflăm noi iertare de păcate, pace şi mare milă.



Sfînta Natalia, văzînd că nu este cu putinţă femeilor să meargă la mucenici, şi-a tuns părul capului şi s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti. După săvîrşirea slujbei, şezînd la picioarele lui Adrian, zicea: "Domnul meu, mă rog ţie, adu-ţi aminte de însoţirea noastră, de această zăbovire a mea de faţă în pătimirea ta, şi de dorinţa ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia şi pe mine; şi, precum am fost în această viaţă plină de primejdii şi de păcate, tot aşa să petrecem nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Mă rog ţie, domnul meu, cînd vei sta înaintea lui Hristos, mai întîi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că ştiu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îţi va da ţie, că iubeşte rugăciunea ta şi este primită cererea ta. Ştii păgînătatea acestor cetăţeni şi împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem ca nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat şi închinător de idoli; şi astfel patul tău se va întina şi se va necinsti sfînta noastră însoţire. Mă rog, păzeşte pe soţia ta, precum învaţă apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înţelepciuni, ca să mă sfîrşesc cu tine". 


Viața sfinților Adrian și Natalia o puteți citi aici: Pagini Ortodoxe

Condacul sfinților Adrian și Natalia îl puteţi asculta aici.

Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.