Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu - Părintele Cleopa

APOSTOLUL

Fiule Timotei, vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale ci, fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor.

EVANGHELIA

LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica a XXXII-a după Rusalii - Despre atotștiința și mila lui Dumnezeu.

 

“O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!“ (Romani 11, 33)

Iubiți credincioși,

Una din însușirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotștiința Sa, prin care toate le știe și de toate poartă grijă. Această știință atotcuprinzătoare nimicește știința și înțelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzând pe Mântuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameșilor din Ierihon, s-au aprins de mânie asupra Domnului și cârteau că “a intrat să găzduiască la un păcătos“ (Luca 19, 7). Și aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoși pe toți vameșii care adunau impozitele împărătești și făceau multe nedreptăți în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mântuitor, știutorul inimilor și cunoscătorul gândurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscând de departe credința cea mare a lui Zaheu și așezarea cea bună a sufletului său, văzându-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: “Zahee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta“ (Luca 19, 5).

În multe părți ale Sfintei Scripturi și în multe părți ale zidirii Sale, se arată știința cea fără de margine a Atotputernicului și Preaânțeleptului Dumnezeu. Așa vedem că Mântuitorul, cunoscând așezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale și stătea la puțul lui Iacov. În acel timp a venit și femeia samarineancă să scoată apă și prin cuvintele Lui cele dumnezeiești, a fost vânat sufletul ei la credința în Hristos și prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mântuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit și cei ce strângeau dajdia pentru templu și au întrebat pe Apostoli, zicând: “Învățătorul vostru nu plătește darea?“ (Matei 17, 24)

Auzind Mântuitorul, a zis lui Petru: “Mergând la mare aruncă undița ta și la peștele care se va prinde întâi, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“ (Matei 17, 27). Cine nu poate înțelege de aici cât de nemărginită este înțelepciunea lui Dumnezeu, că și cele ce sunt în pântecele peștilor de față sunt înaintea Lui.

Dumnezeu care știe gândurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicând: “Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu când Mântuitorul a venit în casa lui? Știind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți invidioși că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mântuitorul: “Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8).

Vedeți osârdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeți ce face o inimă care iubește pe Dumnezeu, când vine întru cunoștința păcatelor sale? Vedeți cum se făgăduiește să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptățit, spre a câștiga milă și îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în fața Mântuitorului de nedreptățile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat și dator și așa făgăduiește ca să dea jumătate din averea sa la săraci și dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conștiinței i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărâ singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaânduratului nostru Mântuitor. Această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, câtă milă și îndurare ai câștigat de la Dumnezeu prin râvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta și iertarea păcatelor tale, căci nu numai mântuirea casei tale ai câștigat, ci și fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărând din toată inima ta că te vei face milostiv și drept, urmând lui Avraam cu credință și făgăduință, și Dumnezeu a primit pocăința ta, căci cercătorul inimilor fiind de față la a ta mărturisire din inimă, ți-a socotit ție ca o împlinire desăvârșită a datoriilor tale și fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiți credincioși,

La Dumnezeu nu există nici neștiință, nici neputință. El pururea privește în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: “Tu singur știi inima tuturor fiilor omenești“ (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu și la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, când zice către Samuel: “Să nu te uiți la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la față, iar Dumnezeu se uită în inimă“ (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul și Atotștiutorul nostru Mântuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu și văzând în inima lui dragoste mare, credință, evlavie și râvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mântuirea casei lui și pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cârteau că Domnul "a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredințat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. De aceea a zis: “Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: “Că de mila Domnului este plin tot pământul și îndurările Lui sunt peste toate lucrurile“ Lui (Psalm 32, 5).

Știința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor și dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu darul Său o luminează și o păvățuiește la calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi “Toți multe greșim“ (Iacob 3, 2) și “Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit și întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfântul Botez și fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăință? Știm iarăși din Dumnezeiasca Scriptură că “Dumnezeu celor mândri la stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, dar a văzut și marea lui smerenie și râvnă pentru pocăință. De aceea a venit să găzduiască în casa sa și l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiți credincioși,

Pocăința casei lui Zaheu din Sfânta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creștină din zilele noastre, pentru noi toți care suntem fii ai lui Dumnezeu după har și oameni păcătoși după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu și pocăința prin care suntem miluiți și iertați, nimeni dintre creștini nu ar putea fi mântuiți. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila și dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăința noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căință, spovedania și părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele. Ei ne numără pașii pe care-i facem la biserică, la pocăință, la cercetarea bolnavilor sau la săvârșirea faptelor rele. Iar în ceasul morții, îngerii noștri păzitori ne însoțesc, împreună cu faptele noastre bune și rele, până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieții noastre ne-am spovedit păcatele la preoți, dacă le-am părăsit și am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebați și osândiți pentru păcatele mărturisite și ispășite. Iar dacă vom muri nepocăiți, adică nespovediți și în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăința vameșului Zaheu este un model de pocăință pentru toți creștinii și este singura cale de îndreptare și împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameșul. Era cel mai lacom și mai zgârcit dintre iudei, că asuprea pe săraci și pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie și nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conștiință pentru păcatele sale, căuta un povățuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Și când a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credință să-L vadă măcar de departe. Și fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mântuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Și cunoscând că se căiește din inimă de păcatele lui și dorește să se mântuiască l-a chemat la Sine: “Zahee, grăbește-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!“ Deci îndată a coborât și L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde își adunase atâtea averi furate de la săraci și văduve! Dar îl mustra conștiința pentru păcatele făcute și de aceea, silit de conștiință, a început să-și mărturisească singur păcatele și să-și ia de bună voie aspru canon: “Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!“

Vedeți ce a făcut Zaheu vameșul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi și-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi și-a luat singur canon de pocăință pentru cele făcute și la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam!“ (Luca 19, 9).

Așa trebuie să facem și noi, frații mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință. Încă și casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în noi, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creștină mai slăbită și robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care știe toate și privește în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăință și dorește să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăință. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care se sfințește și se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cât mai regulat la biserică, dacă ne vom plânge păcatele și le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rânduit și vom primi cu evlavie Trupul și Sângele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu și El Însuși va veni la noi și ne va zice: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că și acesta este fiul lui Dumnezeu după dar“. Amin.

Sursă: Doxologia

Predica la Duminica după Botezul Domnului: Logica pământească şi logica dumnezeiască / PS Sebastian

   

APOSTOLUL

Fraţilor, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 4, 12-17

 

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor. 

Predica PS Sebastian la Duminica după Botezul Domnului: Logica pământească şi logica dumnezeiască

 

Dreptmăritori creştini,

Pericopa evanghelică de astăzi constituie începutul propovăduirii şi misiunii Domnului. De la Iordan, unde a fost botezat de către Ioan, Domnul Se desparte de înaintemergătorul Său. Acela rămâne să propovăduiască în continuare botezul pocăinţei şi să pregătească poporul pentru primirea învăţăturii celei noi, iar Hristos, potrivit textului evanghelic, S-a retras în pustie să Se „pregătească” pentru marea misiune mântuitoare.

Cum S-a „pregătit”? Mai întâi, a postit patruzeci de zile, în muntele ce se cheamă al Carantaniei, iar după aceea, sfârşindu-Şi postirea, ca om a flămânzit. Şi venind diavolul, L-a ispitit cu întreita ispitire. Întâi: „De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi că pietrele acestea să se facă pâini” (Mt 4, 3). Apoi: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (v. 6) şi, în final, arătându-i bogăţiile lumii acesteia, diavolul I-a cerut să i Se supună lui, dacă voieşte să le aibă pe toate în stăpânire – „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”(v. 9).

Iată trei ispitiri despre care ne-a vorbit evanghelia de ieri, în sâmbătă de după Botez, aparent ispitiri banale pentru Hristos Domnul, dar de fapt tot atâtea capcane la care, dacă vom căuta mai cu luare aminte, vom vedea că nu sunt deloc nişte ispitiri oarecare. Ispita întâi este pofta trupului, cea de-a doua este trufia minţii, iar cea de-a treia este dorinţa de îmbogăţire, de putere şi de stăpânire. Nu erau simple ispite, căci, dacă întâia privea trupul, iar cea de-a doua raţiunea, cea de-a treia ţintea de-a dreptul de inimă. Iată, aşadar, ispite de „substanţă”, de care n-a fost scutit nici Mântuitorul Hristos ca om şi, de aceea, cu atât mai puţin suntem scutiţi noi. Ispita „cărnii”, a cugetului şi a simţirii… Cum vom putea, oare, înfrunta aceste ispite, aşa încât să putem trăi – deşi pe pământ – în Împărăţia Cerurilor? Pentru că a venit Hristos, ne spune evanghelia de astăzi, vestind tuturor şi cerându-ne: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Care Împărăţie, însă, de vreme ce, iată, de atunci au trecut două mii de ani?…

Ei bine, citind evanghelia de astăzi, în ceea ce mă  priveşte m-a impresionat un lucru! Zice: „iar Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea”. Ar putea spune cineva: bine, dar cum? Ioan Îi pregătise calea, învăţând poporul despre El; L-a întâmpinat pe malul Iordanului şi L-a botezat în repejuni; L-a prezentat lumii - “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (În. 1, 29) -, recomandând-L ca Mesia: „După mine vine un Bărbat care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era…. Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei” (În. 1,27). Cineva care ar judeca potrivit logicii veacului acestuia, dar fără a încerca să intre în logica lui Dumnezeu, ar putea zice: acum când Ioan a fost închis şi urma să i se taie capul, Hristos a plecat în Galileea?!

Atenţie însă că Domnul a plecat în Galileea să propovăduiască şi să spună: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Avem de-a face, aşadar, pe de o parte cu o logică pământească, pentru care, nu de puţine ori Sfânta Scriptură stârneşte nedumeriri, iar, pe de altă parte, cu o logică dumnezeiască. Potrivit logicii pământeşti, acum când Ioan a fost închis pe nedrept în temniţă, ce-ar fi trebuit să facă Domnul? Să Se roage pentru el? Dar… cu siguranţă că a şi făcut-o!… Să organizeze o demonstraţie de forţă în faţa palatului lui Irod, împreună cu toţi admiratorii lui Ioan, pentru a se face „dreptate”? Dar… acest lucru nu-l va face nici măcar pentru Sine, atunci când va fi arestat de iudei!… Atunci ce? Să facă o minune, zdrobind încuietorile temniţei şi eliberând de acolo triumfal pe „cel mai mare om născut vreodată din femeie”? (Mt. 11, 11) Nu. Hristos nu face niciuna din acestea, evanghelia spunându-ne foarte simplu şi creându-ne, pentru aceasta, o mare nedumerire: „auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea”.

Iubiţi credincioşi,

Consecvent logicii şi misiunii Sale dumnezeieşti, Hristos, în pofida arestării şi iminentei ucideri a lui Ioan, a mers şi a făcut un singur lucru – a propovăduit Împărăţia care cu adevărat „merită”: „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, cerându-le celor robiţi de logica pământească: „Lăsaţi pe morţi să-şi îngroape morţii lor” (Mt. 8, 22). Planurile lui Dumnezeu nu sunt ca planurile noastre (Isaia 55, 8 ). În viziunea Lui, alta trebuie să fie atitudinea şi reacţia noastră la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Aşa se explică faptul că Domnul a plecat şi l-a lăsat pe Înaintemergător în temniţă. Aşa a considerat El că va fi mai „de folos” Ioan. A plecat şi a învăţat despre logica aceasta a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, lăsând pe Înaintemergător să se ducă şi să vorbească despre aceeaşi Împărăţie celor din iad. Este motivul pentru care, spun Sfinţii Părinţi, Hristos nu a făcut nimic pentru ca Ioan să nu treacă „dincolo”, unde a vestit şi celorlalţi venirea Sa.

Trebuie să înţelegem foarte clar un lucru: atunci când, mai întâi Ioan Botezătorul (Mt. 3, 2), iar apoi şi Mântuitorul Hristos, propovăduiesc că „s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, nu se face referire numai la Împărăţia cerească de după Parusie, ci la Împărăţia lui Dumnezeu în general, iar începutul împărăţiei Sale se face aici pe pământ, unde aceasta se „izbeşte” atât de tare de atitudinea şi mentalitatea noastră pământească!... Conform logicii pământeşti, ucenicii lui Iisus ar fi trebuit să scoată săbiile şi să-L apere pe Învăţătorul lor atunci când Acesta a fost arestat în grădina Ghetsimani (Lc. 22, 49-51). Hristos însă a respins şi atunci, ca şi astăzi şi ca de fiecare dată, mentalitatea pământească a oamenilor!… Alta este logica dumnezeirii! Alta este logica lui Dumnezeu! Căci, potrivit logicii noastre pământeşti, cel mai de preţ lucru pe care-l avem noi oamenii este, cu siguranţă, viaţa. Ştiţi însă ce preţuieşte Hristos cel mai mult la noi? A-ţi da viaţă! Înţelegeţi acum de ce Hristos, având de ales între viaţă de aici a Sfântului Ioan Botezătorul şi cealaltă, a ales-o pe cea de dincolo? Pentru că la El este mai de preţ să-ţi dai viaţa: fie închinându-ţi-o Lui „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.” (Mc. 12, 29), fie jertfindu-ţi-o pentru aproapele: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, că sufletul lui să şi-I pună pentru prietenii săi” (În. 15,13).

Altă diferenţa de logică: dacă aici pe pământ cea mai mare virtute pentru oameni pare a fi dreptatea, – că se tot vorbeşte de drepturile omului şi de demnitatea sa, OMUL fiind în centrul lumii şi luptând din răsputeri pentru „dreptatea personală” – la Dumnezeu o mare virtute este să suporţi creştineşte nedreptatea! Iată ce prăpastie s-a săpat între logica lumii acesteia şi cea dumnezeiască! Şi ne mai mirăm că Mântuitorul Hristos lasă pe Ioan în temniţă şi merge să vorbească despre Împărăţia Cerurilor?…

Alta: potrivit mentalităţii pământeşti, cei mai mulţi dintre noi avem ca deziderat principal pe acest pământ bogăţia - să ajungem bogaţi, să avem de toate, să prosperăm... - în timp ce Hristos ne vorbeşte mai mult decât orice de milostivirea către aproapele, de slujirea şi ajutorarea lui, de renunţarea la tot ceea ce pare mai „de preţ” şi chiar de sărăcie: „Fericiţi sunteţi voi cei săraci, că a voastră este Împărăţia Cerurilor (Lc. 6, 20). Iată ce face Hristos cu logica noastră pământească! Şi, nu este vina Lui că s-a căscat această prăpastie între modul nostru pământesc de a gândi şi logica dumnezeiască, pentru că la început am fost împreună în grădina Raiului! (Fc. 2, 8) De acolo am plecat! Însă societatea omenească s-a depărtat apoi, treptat, atât de mult de Dumnezeu, încât am ajuns astăzi să ne întrebăm, de exemplu: „E drept să fie Dumnezeu prezent în spaţiul public?” Şi, sunt între noi persoane, care de altfel se declară „creştini”, dar care pretind că societatea trebuie să fie „neutră”, fără Dumnezeu, adică „atee”. Zic ei: „Nu are ce cauta Dumnezeu în spaţiul public”... Auziţi şi vă cutremuraţi! Nu are ce cauta Dumnezeu în lumea pe care tot El a creat-o!… În în felul acesta oamenii nu numai că-L resping pe Dumnezeu, dar Îl şi poftesc de-a dreptul afară din creaţia Sa, din lumea Sa, ca şi cum nu ar avea libertatea să o guverneze după cum doreşte, de vreme ce El este Creatorul!

Am ajuns, aşadar, să trăim vremuri în care creaţia îşi respinge Creatorul!… Oamenii se îndoiesc că Dumnezeu „are voie” să fie prezent, spre exemplu, în şcoli (prin intermediul icoanelor), sau în celelalte instituţii publice pentru că, spun unii, sunt jigniţi necreştinii, sau constituie un abuz la adresa educaţiei celor mici, care ar trebui să crească fără Dumnezeu, ca să-L poată îmbrăţişa mai târziu în chip conştient şi voluntar! Câtă „grijă” ipocrită faţă de „libertatea” persoanei! Ca şi cum Dumnezeu ar fi „contraindicat” la vârstă fragedă, ori ar putea constitui un pericol pentru creaţia Sa! Iată unde a ajuns societatea aceasta „plecată”, de altfel, din Paradis! Însă, tot refuzând comuniunea cu Dumnezeu încet-încet, şi tot întorcând spatele fiecărei chemări a Lui, a ajuns Acesta să nu mai fie recunoscut ca şi Creator şi Guvernator al lumii, ceea ce a dus la săparea acestei prăpăstii între logica omenească şi cea dumnezeiască.

Pe aceste două logici însă, Hristos, prin învăţătura Sa, le uneşte şi le dă un sens unitar, arătând că sensul vieţii noastre pământeşti este viaţa „cerească”. Sensul vieţii acesteia este cealaltă. Şi n-am înţelege nimic dacă am fi dăruiţi, sau „condamnaţi”, să trăim doar 70, 80 ori 90 de ani viaţa aceasta, cu bunele şi relele ei, dacă apoi am pieri pentru totdeauna. Abia viaţa de dincolo vine şi dă sens acesteia de aici! De aceea, viaţa aceasta este „şcoala” pentru cealaltă, iar aceea este sensul ei. Sfinţii Părinţi spun că rostul vieţii acesteia este dobândirea Duhului Sfânt, Care ne va şi învaţă cum să trăim „dincolo”, în Împărăţia Cerurilor, pe care o şi vesteşte Hristos astăzi, şi care am spus că se referă la comuniunea cu El încă de aici.

Hristos a adus Împărăţia Cerurilor pe pământ şi, de aceea, ea începe de aici! Cine nu începe să trăiască în Împărăţia Sa încă de pe pământ, n-o va putea face niciodată nici dincolo! Auziţi ce spune El: “împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). Aduceţi-vă aminte, apoi, şi de alt cuvânt pe care l-a spus Hristos: „sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Mc. 9,1). Care Împărăţie? Aceasta de aici şi din noi, pentru că Domnul ne-a chemat să trăim în Împărăţia Sa încă de pe pământ.

Aşadar, dacă vom învăţa să preţuim jertfa mai mult decât viaţa; sărăcia, pe care o fericeşte Hristos, mai mult decât bogăţia; şi îndurarea nedreptăţii în duh creştin, mai presus decât dreptatea (Mt. 5,10), Împărăţia Lui deja s-a sălăşluit întru noi. Vedeţi că, în logica lui Dumnezeu, biruitor nu este cel ce ia arma şi-şi face dreptate, ci acela care se jertfeşte pe sine pentru aproapele cu neţărmurită dragoste. Acela este „erou” în viziunea lui Hristos! Bogat nu este cel ce constată că-i sunt hambarele prea mici şi neîncăpătoare, ci acela care „se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Lc. 12,20-21), iar nemuritor este nu cel ce-şi petrece viaţa în desfătări (Lc. 16,19-23), ci acela care, paradoxal, „moare” pentru El (În. 15,13)! Aceasta pentru că logica lui Dumnezeu este una a „cerului” şi a spiritului, iar nu a pământului şi a trupului. Avem de-a face cu o logică spiritualizată, şi, la aceasta ne cheamă şi pe noi Hristos! Pe aceasta a vestit-o încă de la începutul misiunii Sale, spunând că „s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, şi la această logică şi Împărăţie ne cheamă şi pe noi încă de aici, căci nu vom putea trăi „dincolo” ceea ce n-am experimentat mai întâi aici.

Să încercăm să ne pregătim şi să experimentăm încă de aici ceea ce ne aşteaptă în viaţa de dincolo – comuniunea cu Dumnezeu – în tot ceea ce ne-a cerut El, în această logică pe care de multe ori nu o înţelegem, dar prin credinţă şi înţelepciune o vom putea descifra! Pentru că, dacă vom deprinde aceste virtuţi şi vom începe încet-încet să trăim în Duhul Lui, vom ajunge şi la înţelegerea şi preţuirea vieţuirii împreună cu El. Aţi văzut pe cine fericeşte Hristos: pe cei săraci, pe cei ce plâng, pe cei flămânzi şi însetaţi, pe cei nedreptăţiţi, pe cei prigoniţi pentru dreptate… (Mt. 5, 3-11) Iată, o fericire străină de logica acestui pământ, şi, tocmai de aceea învăţătura Lui a părut în ochii unora a fi „nebunie” (I Cor. 1,18 şi 2,14), pentru că Împărăţia Sa „nu este din lumea aceasta” (În. 18, 36), iar „cetăţenii” ei sunt chemaţi că, deşi vieţuiesc pe pământ, să fie, totuşi, cetăţeni ai Cerului încă de aici.

Să-L rugăm pe Hristos, Învăţătorul nostru, Cel care ne-a dăruit Împărăţia Sa încă din viaţa aceasta, în inimile noastre, să facă din noi fiinţe care să-L cunoască şi să-L slujească aşa cum se cuvine aici pe pământ. Să-i pătrundem cu înţelegere logică Sa, ca să putem şi noi trăi potrivit învăţăturii şi logicii Lui. Şi aşa făcând, şi fiind fericiţi, potrivit promisiunii Sale, încă de aici de pe pământ, să ajungem să trăim şi fericirea cerească, Amin.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Sursă: Război întru cuvânt