Bebeluşii nenăscuţi simt mânie şi bucurie, spun studiile psihoterapeuţilor

de Kathy Schiffer, LifeNews, 12 februarie 2014

Sunt fericiţi. Sunt furioşi. Le e teamă. Le place muzica. Şi deja le plac dulciurile.

În fapt, bebeluşii din pântece experimentează o gamă largă de senzaţii mult mai devreme în dezvoltarea lor decât se credea cândva. Acesta este rezultatul unui studiu al psihoterapeutului Ludwig Janus din Heidelberg, publicat la 9 februarie pe kath.net, varianta on-line a ziarului Catholic în limba germană.

Cercetările doctorului Janus au arătat că bebeluşii nenăscuţi pot simţi deja emoţii ca furia şi bucuria. Conform declaraţiilor sale, între mamă şi copil există o strânsă legătură, prin intermediul căreia, fetusul aflat în dezvoltare „se confruntă cu o gamă largă de emoţii şi empatizează cu ele”. Aşadar, copilul nenăscut poate fi furios în pântece sau îi poate fi teamă, dar poate, de asemenea, să simtă bucurie şi satisfacţie.

La 8 săptămâni, fetusul şi-a dezvoltat simţul tactil. Imaginile ecografice arată, de exemplu, fetusul întinzându-se pentru a atinge un pliu al cordonului ombilical, peretele uterului sau bâjbâind în mediul din jurul lui.

Simţul gustativ apare la numai 13 săptămâni. Janus a declarat că aşa cum nou-născuţilor le place să guste sucul dulce al fructelor, la fel şi fetuşii în dezvoltare preferă gusturile dulci. Cercetători americani de la Monell Chemical Sense Center din Philadelphia au demonstrat că fetuşii vor înghiţi mai mult lichid amniotic dacă acesta este dulce decât dacă este amar.

La 17 săptămâni, copilul în dezvoltare are un auz bine dezvoltat – el aude mai întâi bătăile de inimă ale mamei, sunetul sângelui ei şi sunetele scoase de stomacul şi intestinele ei, mai târziu vocea maternă, iar apoi celelalte voci, muzica şi sunetele de zi cu zi. Când oamenii de ştiinţă le-au pus fetuşilor aflaţi în acest stadiu de dezvoltare să asculte de 5 ori pe săptămână „Twinkle, Twinkle, Little Star”, iar apoi, după naştere, au măsurat undele cerebrale, grupul de nou-născuţi care ascultase melodia intrauterin a reacţionat pozitiv la auzul ei după naştere. Ludwig Janus, citat într-un ziar englezesc, a spus: „noi experimentăm în pântece, suntem fiinţe sensibile, capabile să primească stimuli senzoriali din mediu şi să le proceseze”.

În ceea ce priveşte simţul văzului, este mai complicat. Expertul în prenatalitate Dr. Franz Kainer din Nuremberg a declarat că ochii sunt complet formaţi la 16 săptămâni, dar devin funcţionali abia în săptămâna 25. În această etapă, ei sunt deschişi şi se mişcă liber în timpul perioadelor de veghe şi sunt închişi în timpul somnului. Totuşi, acuitatea vizuală nu a fost până acum complet testată în mediul întunecat al uterului.

Simţul olfactiv nu se manifestă în pântece, pentru că nu poate funcţiona într-un mediu lichid. Cu toate acestea, curând după naştere, simţul olfactiv devine foarte important, întrucât îl va ajuta pe bebeluş să-şi recunoască mama şi să-i găsească sânul.

Notă: Kathy este soţie de diacon şi mama a trei copii mari, şi în momentul acesta lucrează ca Director de Publicitate şi Evenimente Speciale la Ave Maria Communications. Articolul a apărut iniţial în Patheos şi a fost preluat cu acordul ei.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Miruna Ionescu

De ce bărbaţii nu ascultă?

de Matt Walsh

Nu doream să răspund acestei provocări pentru că nu vreau să las impresia că mă consider un expert al căsătoriei. Nu sunt expert în acest domeniu şi sunt convins de acest fapt. Totuşi, mi-a venit un gând care poate fi folositor băiatului care mi-a trimis acest email:

Matt,

Ştiu că tu accepţi observaţii pe blog şi am o temă pentru acestea: căsătoria. Sunt cu câţiva ani mai tânăr decât tine şi ar putea să pară ciudat să-ţi cer sfatul. Mă căsătoresc în trei săptămâni. Ştiu că tu eşti însurat şi ai şi copii. Mă îndoiesc că o să citeşti vreodată acest mesaj dar am o simplă întrebare: ai vreun sfat pentru cineva care urmează să facă pasul hotărâtor? Scrii foarte mult despre copii tăi, dar nu am citit foarte mult despre cum e să fii căsătorit. La ce să mă aştept? Ce ar trebui să cunosc înainte să mă căsătoresc? Mă gândeam că acest aspect ar putea fi pentru tine interesant de abordat.

John.

John,

Sunt căsătorit doar de doi ani. Sunt departe de a fi un veteran sau expert. Încă trec prin aceasta junglă şi sunt doar cu câţiva paşi înaintea ta.

Aşa că îţi dau acest sfat cu modestie şi îţi recomand să nu îl consideri că fiind adevărat sau corect. Sunt sigur că ai putea să vorbeşti cu o persoană mai vârstnică şi mai înţeleaptă care ar putea să scrie 100 de capitole despre înţelepciunea căsătoriei. Din partea mea, îţi voi prezenta doar un lucru de luat în considerare. De fapt, este doar un cuvânt:

Ascultă.

Este cel mai banal sfat pe care ţi-l pot da şi îmi doresc să-ţi fi oferit ceva mai creativ sau mai captivant.

Îmi doresc să-ţi pot spune că cea mai importantă abilitate pentru un bărbat însurat este să ştie karate sau să aibă o sabie pentru a-şi apăra mireasa împotriva vikingilor şi dragonilor, ceea ce ar putea fi foarte cool. Dar sunt căsătorit de doi ani şi, din păcate, această situaţie încă nu a apărut. (Deşi sunt pregătit foarte bine pentru ea!).

Dar era necesar să asculţi. Foarte mult!

Serios, amice: mult!

Ca bărbat însurat, abilitatea esenţială pe care trebuie să o dezvolţi este să asculţi. Crede-mă! Vrei să o faci fericită? Ascult-o!

Când spun “să o asculţi” nu mă refer la faptul „să fii supus”, „să fii de acord” sau „să îndeplineşti ordinele ca un căţeluş speriat”. Mă refer „să încerci să o înţelegi, să te implici, să ai grijă de ea, să o însoţeşti, să gândeşti cu calm”. Primul lucru de care se plâng femeile în ceea ce priveşte relaţia cu soţii este că noi nu ascultăm…şi au dreptate. Nu facem acest lucru. Cel puţin nu cât s-ar aştepta ele. Nu este ceva obişnuit pentru majoritatea bărbaţilor.

Această situaţie vă fi dificilă pentru soţia ta, întrucât femeile au un talent incredibil de a asculta. Soţia mea poate să alăpteze gemenii în timp ce aspiră covorul, pregăteşte cina, face acrobaţii, cumpără online cadouri de Crăciun şi, pe deasupra, ascultă şi înţelege tot ceea ce îi spui. Este fascinant! Între timp, eu îmi unesc mintea, corpul şi sufletul într-un mod deplin şi profund pentru o singură activitate sau conversaţie la orice moment dat. Cu alte cuvinte, mai bine aştepţi până termin să-mi leg şireturile înainte să-mi spui ceva important.

Fiecare lucru la momentul lui, amice! Fiecare lucru, pe rând!

De fapt, soţiei mele îi place un joc despre care nu-mi spune niciodată când îl jucăm şi din acest motiv mereu câştigă. Jocul se desfăşoară în felul următor: ea intră în cameră în timp ce eu sunt distras de televizor sau calculator, de o carte, de mâncare, visele din timpul zilei sau de o veveriţă din verandă. În momentul următor începe un şir rapid de informaţii verbale, instrucţiuni, planuri, sentimente, emoţii, speranţe, vise, poveşti, fabule, poezii, haiku-uri (gen de poezie tradiţional japoneză), ghicitori şi liste cu probleme de rezolvat. După 27 de minute, ea se va opri brusc şi mă va întreba dacă o ascult. ‘Te ascult? Desigur, draga mea. Continuă”.

Şi apoi vine întrebarea uzuală: „Atunci, ce spuneam?”

Am încercat numeroase strategii în soluţionarea întrebării respective.

Am încercat să repet câteva cuvinte şi fraze pe care le-am auzit pe parcurs dar ea va intra în detalii, lucru care nu este punctul meu forte. Am încercat să ghicesc: ‘Vorbeai despre …lucrul….despre care…şi altele….sau despre ceva…’. Dar nu poate fi păcălită. De asemenea, am încercat să îi fac complimente: ‘Cum să fiu atent la ceea ce spui când sunt orbit de frumuseţea ta, floricica mea frumoasă?’ De obicei, niciun succes şi cu această metodă.

Într-un final trebuie să-mi recunosc înfrângerea. Sunt ruşinat complet!

Ulterior, am încercat să o înfrâng cu propriul joc. Când este foarte ocupată, intervin şi încep o ‘dizertaţie’ de lungă durată despre job-ul meu, evenimentele recente, afacerile internaţionale şi filozofie. În final, observând expresia oarecum pierdută de pe faţa ei, am întrebat-o dacă m-a ascultat. Desigur, afirmaţia ei m-a determinat să îi folosesc propria armă: „Sigur? Ei bine, ce spuneam?!”

Şi aici se regăseşte diferenţa dintre bărbaţi şi femei: ea nu se va mulţumi cu repetarea celor spuse, adăugând însă şi opinii proprii sau concluzii rezultate din analizarea informaţiilor auzite. Ea nu va repeta doar ce am spus, ci va repeta şi lucruri pe care le-am gândit dar nu le-am spus. Îmi spune ce crede despre comentariile mele, îmi oferă părerea personală şi apoi îmi pune întrebări despre fiecare temă dezbătută în parte.

Ridicol. Cum face toate acestea?

Probabil prin intermediul vrăjitoriei sau chiar ascultă. Ea ascultă cu atenţie. Femeile au tendinţa să asculte chiar dacă aparenţele înşeală. 

Ca bărbaţi nu vom fi niciodată destul de buni dar putem îmbunătăţi cu siguranţă acest aspect.

Nu este vina noastră că nu avem talentul de a fi buni ascultători. Suntem vinovaţi dacă nu vom face o încercare serioasă de a dezvolta această abilitate de dragul căsătoriei noastre, dar nu este vina noastră dacă ne-am căsătorit neavând capacitate de ascultare dezvoltată. Când bărbaţii sunt înconjuraţi de persoane de acelaşi sex, ascultarea nu cere multă energie sau efort. De fapt, putem petrece cu prietenii noştri un timp îndelungat fără să spunem ceva. Şi dacă comunicăm, obişnuim să discutăm despre teme uşor de identificat. Din punct de vedere statistic, aproape fiecare conversaţie de prietenie între bărbaţi constă în:

Schimb de informaţii folositoare.

Discuţii despre teme cu interes comun (sport, forţă musculară, etc).

Glume.

Argumentări privind politica.

Amuzamentul pe seama altui amic din grup.

Aceste schimburi rareori implică sentimente, insinuări sau emoţii. Participanţii discuţiilor vorbesc despre ce doresc şi detaliile care nu sunt legate direct de subiectul conversaţiei vor fi lăsate pe dinafară. Conversaţia cu un bărbat – sau conversaţia bărbatului, aşa cum o numesc eu, este aproape întotdeauna liniară. Noi atingem punctul A, urmat de punctul B şi apoi punctul C. Sfârşit. În cazul în care un răspuns este necesar, acesta va fi eliberat. Răspunsul altor bărbaţi din vecinătate ar putea fi sub forma unei simple afirmări, precum cineva tocmai a spus ceva ( exemplu: „Serios? Cool.”) sau ar putea fi o replică mai detaliată în cazul în care aceasta este justificată. Aceste situaţii apar rareori şi sunt foarte puţin intuite în conversaţia bărbatului. Toţi participanţii la discuţie îşi expun gândurile pe care le consideră relevante temei de discuţie şi doar atât. „Bine, reclamele s-au terminat, hai să ne uităm la meci.”

Creştem în acest fel şi ne obişnuim să comunicăm în această manieră până când ne căsătorim. Acum, dintr-o dată, ne petrecem viaţa cu o creatură ciudată, frumoasă şi misterioasă numită femeie. Şi, contrar insistenţei profesorilor care studiază genul feminin sau masculin, începem să realizăm că în general, bărbaţii şi femeile sunt foarte diferiţi. Aceste diferenţe sunt minunate şi dătătoare de viaţă dar, de asemenea, pot cauza probleme dacă nu le acceptăm şi nu le înţelegem.

Una dintre diferenţele principale este modul în care comunicăm. Noi comunicăm diferit atât calitativ cât şi cantitativ. Femeile cresc, îngrijesc copii şi se bucură cu cei ce se bucură şi plâng cu cei care plâng, şi din acest motiv, au o dorinţă naturală de a se angaja cu cei din jur. Ca şi soţ, ea va dori să se angajeze mai ales cu tine, iar atunci când o face, cuvintele ei vor fi ambalate cu straturi de sentimente şi emoţii, speranţe şi dorinţe, îndoieli şi temeri. Va dori să vorbească nu doar minţii tale, ci mai ales sufletului tău. Va dori să te cunoască şi să te înţeleagă, şi,în schimb, să o cunoşti şi să o înţelegi şi tu. Acest fapt face ca ascultarea să fie o piatră de temelie pentru o căsătorie de succes, dar şi o provocare. Majoritatea bărbaţilor nu sunt obişnuiţi să depună o anumită energie reală în timpul ascultării, întrucât o mare parte din oamenii pe care îi întâlnesc nu vor să fie cunoscuţi de către aceştia. Ei ar putea spune câte ceva, şi noi să le răspundem, dar ei nu încearcă să ne dezvăluie sufletele lor. Şi, într-o zi, ne legăm viaţa de cea a unei femei. Şi acea femeie doreşte ca noi să simţim, să cunoaştem, să îi fim alături şi să o înţelegem foarte profund.

Aceasta este un lucru bun. Să ne ferească Dumnezeu dacă va veni vreodată ziua în care să se închidă în ea şi nu mai doreşte să ţină legătura cu tine. Acela poate fi un moment fatal dar poate avea loc doar dacă tu permiţi aceasta.

Ea va dori să asculţi. Mă refer, să o asculţi. Deci, ascultă!

Aceasta este o lecţie pe care o învăţ şi acum.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Bianca Silvestru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Pentru părinții care tocmai au primit vestea că au un copil cu sindromul Down (la aniversarea unui an de când şi noi am primit aceeaşi veste)

Dragul meu camarad de arme,  

Nu te cunosc, dar simt că suntem legaţi. Îmi aduc aminte că am fost în aceiaşi situaţie în care te afli şi tu acum şi că mi-era frică de ce-mi va rezerva viitorul. Îmi amintesc că mă simţeam atât de singură, până când am întâlnit şi alţi oameni care se confruntau cu emoţii similare, lucru care m-a ajutat să fac faţă veştilor cu care tu te confrunţi astăzi. 

Exact cu un an în urmă am primit diagnosticul de sindrom Down al lui Quinn. M-am aşezat imediat la calculator şi am povestit tuturor povestea noastră, într-o manieră care mă face să mă ascund de ruşine acum când recitesc acea postare de pe blog. În anul care tocmai a trecut, am avut ocazia să privesc în urmă la acele emoţii, aflate atunci în stare brută, şi să-mi reamintesc că în acele momente nu ştiam câte ştiu acum. Şi, ce este mai important: nu făcusem încă cunoştinţă cu Quinn, a cărei simplă existenţă este cea mai mare realizare a mea. El reprezintă curajul meu din momentele de îndoială, răbdarea din momentele de haos şi puterea de neclintit a unei micuţe fiinţe omeneşti pe care le-am primit gratis. 

Dar nu ştiam aceste lucruri atunci. Eram îngrozită, izolată şi zdrobită de durere. Mi-era imposibil să sărbătoresc apariţia iminentă a acestei noi vieţi, atât din frică, cât şi din furie. Am încuiat camera copilului şi i-am ascuns luni în şir hăinuţele, într-un gest plin de ruşine, dar conştientă în acelaşi timp că simpla lor prezenţă m-ar fi aruncat într-un vârtej de durere. Ştiam că-l voi iubi pe Quinn când se va naşte, dar acest sentiment mi se părea într-o mare discrepanţă cu realitatea săptămânilor care au urmat punerii diagnosticului. Pe măsură ce timpul se scurgea, ne confruntam cu noi probleme care îmi provocau frica să nu mă ataşez de cineva care poate nu va supravieţui. Jucam teatru în acele zile; aveam un rol pe care mi-l aminteam la perfecţie de pe vremea când fusesem însărcinată cu Atticus (primul băiat al familiei, n.tr.). Ştiam să răspund la toate întrebările uzuale care i se pun unei femei însărcinate: „Este băiat. Se va naşte în ianuarie. Este al doilea copil.” Dar mereu simţeam că la aceste răspunsuri mai trebuie ataşat un asterisc la final: „Are sindromul Down. Doctorii l-au diagnosticat cu pleurezie şi s-ar putea să nu supravieţuiască”. Bineînţeles că n-am dat glas niciodată acestor note de subsol. Am spus oamenilor ceea ce voiau să audă, pentru că nimeni nu ştie cum să reacţioneze la nişte veşti atât de neaşteptate. Făceam glume şi schimb de poveşti cu celelalte femei însărcinate, în timp ce ţineam ascunsă o invidie cruntă că li se vor naşte copii „normali”, pe când al meu nu va fi aşa; aceste femei nu purtaseră discuţii cu obstetricienii lor despre cele mai înfricoşătoare situaţii care pot apărea. În timp ce eu căutam centre Early Childhood Intervention, asigurări de sănătate și grădinițe pentru copii cu nevoi speciale, acele mame fericite cumpărau hăinuţe pentru copii şi le zugrăveau camera cu ochii strălucind de bucurie. Eu mă trezeam la ora 3 aproape în fiecare dimineaţă, fără să mai pot adormi din cauza grijilor provocate de convingerea că nu eram în stare să cresc un copil cu nevoi speciale. În acele luni de dinaintea naşterii lui Quinn, am fost pierdută. 

Dar apoi, Quinn s-a născut, iar percepţia mi s-a schimbat total. După un scurt travaliu, l-am ţinut în braţe şi am simţit efectiv cum bucățile în care mi se sfărâmase viaţa se aşezau cuminţi la locurile lor, exact ca atunci când, într-un joc de puzzle, bucăţile luate din nou separat şi rearanjate formează o imagine cu mult mai frumoasă decât cea iniţială. 

Aşa că-ţi spun, dragul meu camarad de arme: mai acordă-ţi timp. Dă-ţi voie să plângi în voie copilul pe care ţi-l imaginaseși că-l vei avea. Dă-ţi voie să trăieşti sentimentele de furie şi invidie, pentru că nu tu ai ales să te avânţi într-o asemenea aventură. Nu tu ai ales să ai un copil „special”.  Dar va veni şi ziua când amărăciunea ta va ieşi din adânc către lumină şi vei putea atunci în sfârşit să respiri. Iar în acele momente îţi vei da seama că viaţa ta a luat o cu totul altă întorsătură. Toţi oameni care se vor afla în preajma copilului tău vor fi făcuţi mai buni prin felul lui de a fi. Şi pentru că vei fi reuşit să ieşi din această situaţie dureroasă cu o nouă perspectivă asupra vieţii, vei învăţa să-ţi faci mai puţine griji în legătură cu lucrurile neesenţiale. Ceaşca de cafea vărsată, blocajele din trafic, întâlnirile ratate vor deveni o nimica toată. Ai acum o misiune mai înaltă decât înainte, aşa că aceste lucruri nu te vor mai putea influenţa. 

Şi, pe măsură ce copilul tău creşte, orice succes al său îţi va aduce mai multă bucurie decât orice ţi-ai fi putut imagina. Fiecare zâmbet, bătaie din palme şi gângurit vor fi o sărbătoare. Vei plânge de bucurie când îl vei vedea că să rostogoleşte sau învaţă să stea pe şezut pentru prima oară, dându-ţi seama în acele momente că atenţia acordată realizărilor obişnuite ale unui bebeluş sunt mult prea exagerate. Vei dobândi delicateţe şi răbdare şi vei învăţa că fiul/fiica ta are propriul drum în viaţă şi se dezvoltă în ritmul său. Şi-ţi vei da seama cât de mult ţi s-a îmbunătăţit viaţa, acum că acest copil face parte din ea. Îţi vei face prieteni care merg pe acelaşi drum ca şi tine şi vei simţi faţă de ei un ataşament instantaneu. Nu-mi pot imagina viaţa fără aceşti oameni; simt de parcă am face toţi parte dintr-o singură familie şi mă interesez de copiii lor cu aceiaşi hotărâre şi entuziasm pe care le simt pentru propriul copil. Oare vor fi probleme? Desigur. Vor fi zile grele? Da. Dar nu exista nicio garanţie în această viaţă, aşa că trebuie să cultivăm fericirea indiferent de forma neaşteptată în care ne va fi servită. Pentru mine, există un soţ iubitor şi pe care mă pot baza, un copil precoce de 3 anişori şi un bebeluş cu sindromul Down care are un zâmbet mai luminos decât al oricărei persoane pe care am întâlnit-o. 

Vei simţi şi tu bucuria – îţi promit – iar atunci îţi va fi imposibil să o ignori...

 

 

 Sursă: Megan Davies

Traducere: Gabriela Coşereanu

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com