Cum eutanasierea legală a schimbat Belgia pentru totdeauna

de Tom Mortier și Steven Bieseman

În 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume, după vecina sa, Olanda, care a legalizat eutanasierea. În următorul deceniu, țara noastră a devenit un adevărat laborator al schimbărilor sociale radicale. Cu atâtea alte țări preocupate astăzi de legalizarea eutanasierii, acum este un moment propice să stăm o clipă și să analizăm cu atenție rezultatele.

În 2002, Belgia era guvernată de o coaliție a liberalilor și social-democraților. Fuseseră excluși creștin-democrații ceva mai conservatori. Cu albastru drept culoare a liberalilor și roșu a social-democraților, presa a supranumit guvernarea: Coaliția Mov.

Creștin-democrații deși au adoptat o poziție difuză privind eutanasierea, se aflau totuși în opoziție. Coaliția Mov era liberă să adopte o lege a eutanasierii în baza argumentului că o persoană ar trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a „alege liber” dacă să moară sau nu. Astfel că, absolutizând ideea auto-determinării persoanelor, cele două aripi, dreapta și stânga, au găsit numitor comun.

Legea stipulează că doctorii pot ajuta pacienții să moară dacă aceștia își exprimă liber acest lucru pentru că manifestă dureri netratabile și insuportabile. Procedura menționează că pacientul trebuie să consulte un al doilea doctor independent, iar în cazul bolilor non-terminale trebuie obținută și aprobarea unui medic psihiatru independent. În practică, totuși, această independență este irelevantă. Belgia este o țară mică, în care se găsesc cu ușurință doctori îngăduitori.

O serie de cazuri recente nu lasă nicio îndoială asupra faptului că legea eutanasierii a schimbat drastic și din temelii societatea belgiană. Anul trecut, unei perechi de frați gemeni surzi de 45 de ani care nu au putut accepta ideea de a rămâne orbi i s-a admis posibilitatea eutanasierii. Doctorii au aprobat cererea lor deoarece ei oricum „nu mai aveau pentru ce trăi”. Potrivit doctorilor care au făcut injecția letală, nu a fost „mare lucru”.

În alt caz, o femeie în vârstă de 44 de ani care suferea de anorexie nervoasă cronică a fost eutanasiată. Ulterior, o altă femeie, de 64 de ani, care suferea de depresie cronică a fost eutanasiată fără a fi informate rudele. Doctorii și-au apărat deciziile explicând faptul că aceste cazuri extreme și excepționale au fost legitime pentru că toate condițiile legale au fost respectate.

Eutanasia se transformă din opțiune medicală în ideologie. Doctorii belgieni care practică eutanasierea au chiar convingerea că sunt plini de omenie deoarece îi eliberează pe oameni de suferință. Umaniștii fundamentaliști merg mai departe și descriu eutanasierea drept apogeul auto-determinării. Opinia familiei pacientului nu are oricum nicio greutate. Un doctor este îndreptățit să eutanasieze mama unei familii fără a oferi vreo explicație copiilor ei. Eutanasierea este promovată ca o modalitate „frumoasă” și pozitivă de a muri. Astfel că doctorii fac transplant de organe de la pacienții care mor în operații, pentru că se spune că le umple de sens viața. În curând, legea s-ar putea să permită ca şi copiii și pacienții care suferă de nebunie să fie eutanasiați.

Din 2002 cei care s-au opus legii, ca și noi, au fost marginalizați și tratați ca niște conservatori rigizi și lipsiți de inimă care nu se integrează în societatea postmodernă, pluralistă și progresistă a Belgiei (1). Creștin democrații s-au dezis de valorile lor tradiționale și susțin legea. Examinarea problemei a devenit taboo pentru că aceasta ar însemna ca dreptul absolut al individului să fie violat.

Există însă critici importante la adresa legii, venite și din altă direcție decât cea a Bisericii Catolice. Filozoful belgian Herman De Dijn este un oponent declarat. El descrie Belgia drept o „societate sentimentalistă” în care valorile tradiționale au fost drastic minimizate și înlocuite de preferințe subiective (2). O societate sentimentalistă nu mai poate subscrie valorilor etice, altele decât cele care privesc căutatea fericirii individului, adică autonomie și lipsa suferinței. Responsabilitățile specifice unei comunități și instituțiile morale sunt anulate în acest proces de căutare a bunăstării individuale; interdependența și conectivitatea sunt ignorate.

De Dijn simte că acesta este esența problemei. O persoană nu este numai un mănunchi de sentimente, opinii și preferințe individuale, ci este parte a unei specii, membru al omenirii, o verigă vitală în ecologia morală în care fiecare persoană are o valoare simbolică unică. Respectul pentru demnitatea umană include nu numai respectul pentru opiniile personale, ci și pentru conectivitatea cu cei dragi și cu societatea.

Susținătorii regimului eutanasierii resping această critică seculară, precum și influența dăunătoare a Bisericii Catolice (3) Ideologia lor de autodeterminare absolută a devenit atât de puternică încât se transformă într-o teologie, într-un fanatism cvasi-religios. Au inventat simboluri și ritualuri încurajatoare pentru a-și exprima convingerile. Un card de auto-determinare conține ultimele dorințe ale pacientului, astfel încât serviciile sociale să știe ce au de făcut în cazul unei boli terminale. Există centre unde oamenii pot adresa întrebări despre practica eutanasierii. Se manifestă azi un fenomen de îndoctrinare pe tema autodeterminării a doctorilor și voluntarilor care poartă certificatele de eutanasiere ca niște insigne de onoare.

Cu toate acestea, noi avem nădejde. Cu siguranță există metode de a convinge publicul belgian că ceva este teribil de greșit atunci când politicienii dezbat dacă este legal sau nu ca părinții să reducă la tăcere proprii copii. Nu este omenesc și nu este științific. Nu există o scală științifică pentru a determina o suferință insuportabilă. Luând în calcul avansul cercetărilor în alinarea durerilor, eutanasierea nu este nici măcar necesară.

Ideea-cheie a mișcării verzi este că toate formele de viață sunt interconectate - chiar și noi oamenii. Mai ales noi oamenii. Treaba politicienilor este de a proteja această conectivitate. Altfel, de ce ar trebui să le pese părinților de copilul lor dependent? De ce ar trebui să le pese copiilor de părinții lor dependenți? Odată ce pierdem această conștiință că suntem legați unii de alții prin frățietate, vom sfârși prin a ucide pe toți aceia considerați poverile societății. Și într-o oarecare măsură, fiecare în parte este o povară.

Eutanasierea nu reprezintă o amenințare la adresa dogmelor religioase. Bisericile vor sta deschide indiferent de ce se întâmplă în spitale și în centre de îngrijire. Ceea ce este amenințat acum este umanismul. În loc să stăm puternici, uniți ca frații, această dogmă a autodeterminării ne separă, ne izolează pe fiecare în parte și apoi ne propune să ne omoare - dacă dorim. În Belgia zilelor noastre cu toții suntem în primejdie.

Tom Mortier și Steven Bieseman predau la Universitaea Leuven din Belgia. Ei doresc să mulțumească Profesorului emerit Herman De Dijn pentru valoroasele discuții și Sylviei Statz pentru îndrumările privind traducerea textului.

1. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 71-89.

2. De Dijn H., Taboes, monsters en loterijen, Uitgeverij Pelckmans, Kapellen (2003), S. 23-25.

3. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 91-99.

Sursa: MercatorNet

Traducere: Iulia Elena Catargiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Cum te afectează pe tine căsătoriile între homosexuali? / Cea mai tânără dictatură (5)

Fotograf: Monica Drăgan

Bogdan Mateiciuc

Homosexualii nu mai fac un secret din faptul că, după ce ar obţine legalizarea „parteneriatelor civile”, vor cere căsătorii depline şi adopţii de copii. De fapt, o reprezentantă a homosexualilor declara în februarie 2007, în emisiunea „Ora de ştiri” de pe canalul TVR2, că după acordarea dreptului la căsătorie („parteneriat civil”), ei vor cere dreptul de a adopta copii.

Una dintre întrebările frecvente puse de promotorii căsătoriilor între homosexuali este „Cum te afectează pe tine şi pe familia ta faptul că ei se căsătoresc? Ce treabă ai tu cu asta?”

În timp ce discutăm despre drepturi pentru homosexuali, nu trebuie să uităm despre cine vorbim.

Homosexualii sunt persoane atrase de persoane de acelaşi sex. Preponderent, această atracţie nu este una romantică, ci sexuală; în majoritatea cazurilor, homosexualitatea înseamnă relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Încercând să normalizeze aceste comportamente, pentru a scăpa de oprobiul public, homosexualii ne vorbesc despre dragoste şi clamează „Sunt liber să iubesc pe cine vreau!”

Statisticile indică o instabilitate cronică a relaţiilor de „dragoste” între homosexuali; aceştia îşi schimbă foarte frecvent partenerii. Pe lângă această instabilitate, actele lor sexuale - sex anal, sex oral, precum şi o serie de alte acte indescriptibile - au de-a face cu o serie de boli specifice acestei categorii de indivizi.

Unii homosexuali aleg să îşi schimbe viaţa şi apelează la ajutor psihologic pentru a trece la heterosexualitate.

Acestea fiind spuse, sunt mai multe motive pentru care noi toţi şi întreaga societate vom fi afectaţi dacă se legalizează căsătoriile între homosexuali.

1. Nu este vorba despre o simplă căsătorie. Dacă ar fi vorba doar despre Ion şi Vasile, care vor să se căsătorească, probabil am ajunge la o înţelegere. Nu ar fi nici o problemă dacă doar i-am lăsa pe cei doi să se căsătorească. Însă nu despre asta e vorba. Nu asta e solicitarea activiştilor homosexuali.

Cererea lor este aceea ca noi toţi, în societate, să ne modificăm radical definiţia şi înţelegerea asupra familiei. Să spunem că, de fapt, mama şi tata, bărbatul şi femeia, soţul şi soţia nu contează într-o familie.

Am trei copii. Am datoria să îi cresc în aşa fel încât să ajungă oameni sănătoşi. Nu pot permite nimănui să le spună că sexul lor, băiat sau fată, bărbat şi femeie, nu contează într-o familie.

Când activiştii spun că căsătoria homosexuală este la fel de importantă, valoroasă şi necesară ca familia mea, acesta este mesajul transmis copiilor mei. Ei spun că sexul lor, bărbat sau femeie, nu e important pentru familie. În felul acesta e afectată familia mea şi, ca tată, nu voi permite niciodată asta. Pentru că bărbatul şi femeia contează mult prea mult pentru a putea spune că e doar o chestiune de preferinţă.

2. Adopţii de copii. Declaraţia reprezentantei homosexualilor e mai mult decât lămuritoare. Promotorii căsătoriei între homosexuali aduc aici un argument sentimentalist. „Nu e mai bine pentru un copil să fie crescut de doi adulţi decât să trăiască în canal sau într-un cămin unde e supus abuzurilor?” Răspunsul e că ambele lucruri sunt rele şi că nu suntem deloc în situaţia de a alege între ele.

Toate studiile independente arată că un copil se dezvoltă cel mai bine atunci când e crescut de părinţii lui biologici. De asemenea, studiile care analizează impactul divorţului asupra copiilor ne arată ce suferă un copil atunci când e separat de tatăl sau de mama sa biologică. În cazul adopţiilor, în cazul acelor copii din cămine, care au pierdut legătura cu părinţii lor biologici, ei pot fi adoptaţi de un bărbat şi o femeie căsătoriţi care vor deveni, într-o anumită măsură, tatăl şi mama lui. În ei, copilul va avea modele de rol care îl vor ajuta în dezvoltarea lui socială, ca bărbat sau femeie echilibrată în societatea de mâine.

O familie de homosexuali sau lesbiene însă îl privează pe copil de un tată sau o mamă. Toată dragostea din lume a doi bărbaţi nu pot suplini lipsa unei mame. Iar două femei iubitoare nu pot face niciodată un tată pentru acel băieţel care creşte alături de ele. Băieţii şi fetele au nevoie de un tată şi o mamă, ideal părinţii lor biologici, pentru dezvoltarea lor psiho-socială.

3. Cale liberă către poligamie. Primii doi bărbaţi care s-au căsătorit în statul Massachusetts (SUA), în ziua în care acest stat a legalizat aceste parodii, au declarat nonşalant că ei vor avea o căsătorie deschisă. Mă întreb, ce se va întâmpla atunci când ei vor dori să mai aducă nişte bărbaţi în relaţia lor? După ce i-am lăsat acum să se căsătorească, ce motiv vom avea să nu îi lăsăm să-şi lărgească familia? De fapt, nişte poligami din Canada au invocat în instanţă chiar acest argument. Dacă doi bărbaţi sau două femei se pot căsători, care e motivul pentru care un bărbat nu se poate căsători cu două femei sau o femeie cu trei bărbaţi? Discriminarea poligamilor faţă de homosexuali ar fi evidentă.

4. Acceptarea deplină va deveni obligatorie. Astăzi tolerăm relaţiile homosexuale. Nu există nici un homosexual alungat cu pietre din cartierul în care locuieşte. Cu excepţia unor grupuscule violente, românii sunt destul de toleranţi faţă de spectacolul hazliu pe care îl dau homosexualii în fiecare an cu parada lor prin centrul Bucureştiului.

Totuşi, după legalizarea căsătoriilor între homosexuali, va urma limitarea libertăţii de expresie.

Un pastor suedez, Ake Green, acum câţiva ani, predica în biserica sa din versetele din Biblie care condamnă homosexualitatea. Nişte activişti homosexuali, care nu fuseseră în biserică acolo, au auzit despre predică şi l-au reclamat. A fost chemat la interogatoriu şi ameninţat cu luni de puşcărie. Nu pentru că ar fi făcut ceva cuiva, nu pentru că ar fi rănit pe cineva prin cuvintele lui.

Activiştii canadieni, după ce au legalizat căsătoria homosexuală în câteva provincii canadiene, au adoptat Legea C250. E o lege care declară că dacă spui lucruri care i-ar putea răni pe homosexuali, eşti pasibil de închisoare. Ajungi la puşcărie dacă vorbeşti ce nu trebuie. Poate părea incredibil. Nouă, românilor, asta ne aminteşte de Securitate şi de regimul comunist. E îngrijorător: să spui că un copil are nevoie de un tată şi o mamă poate fi privit ca incitare la ură.

Fostul guvernator de Massachusetts, Mit Romney, a fost luat în colimator de ziarul Boston Globe pentru că a îndrăznit să spună că copiii au nevoie de un tată şi o mamă. Au spus că asta e incitare la ură (hate speech) şi că a greşit spunând asta. Incitare la ură dacă spui că copiii au nevoie de un tată şi o mamă. Aceasta nu e o lume undeva departe în viitor, ci e lumea în care trăim acum.

În anul 2005, compania Tarom a fost amendată de infamul Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNDC, noua poliţie a gândirii) cu 5000 de lei pentru că, de Valentine's Day, a lansat o ofertă adresată (doar) cuplurilor de sex diferit.

În Occident există numeroase cazuri de acţiuni în instanţă iniţiate de homosexuali împotriva unor companii sau persoane care au refuzat să satisfacă pretenţiile unor perechi de homosexuali. O familie din Marea Britanie a pierdut procesul intentat de doi homosexuali cărora au refuzat să le închirieze o cameră la motelul lor.

Profesori concediaţi, oameni daţi în judecată şi amendaţi, familii ameninţate dacă nu se conformează cu politica oficială.

5. Îndoctrinarea copiilor la şcoală. „Heather are două mămici.” Acesta e titlul unei cărţi care e folosită în grădiniţele din Canada. De ce? Pentru că acolo totul e legal acum. Îi învaţă pe cei mici că familia homosexuală e o parte normală şi naturală a vieţii.

Titlurile şi subiectele poveştilor din manuale se vor schimba. Nu doar în cele de sociologie sau sănătate. Copiii noştri vă vor veni acasă cu poveşti despre Carina care merge la munte de 1 mai cu cei doi taţi ai ei ţinându-se de mână.

Pe 17 mai 2004, Massachusetts a legalizat căsătoriile homosexuale. Nu a durat mult şi le-au introdus în manualele şcolare. Ce le predă o profesoară de clasa a opta copiilor? Lecţii cu planşe explicite despre relaţiile sexuale între homosexuali. Când familiile şi părinţii au obiectat, ea le-a răspuns: „Mai slăbiţi-mă, acum e legal”.

În anul 2005, activiştii din România au creat un aşa-zis manual numit Orientarea Sexuală, în care le prezentau celor mici „normalitatea” relaţiilor homosexuale. Au încercat să-l introducă în şcolile din Iaşi, ca un „ajutor” pentru profesori, însă au întâmpinat rezistenţă.

În februarie 2012 şi 2013, activiştii homosexuali din Bucureşti au organizat, susţinuţi şi finanţaţi de vreo două ambasade, „luna gay” în două facultăţi şi în colegiul George Coşbuc din Capitală. Studenţii şi elevii au fost invitaţi să afle despre istoria acestor perversiuni, sub masca unei false normalităţi. În loc să formeze caractere morale, şcoala românească strică mintea şi sufletele tinerilor.

Aceste lucruri se petrec deja în sistemul şcolar din România, fără ca părinţii să afle ce „învaţă” copiii lor la şcoală.

În şcoli şi în alte instituţii publice, „soţ şi soţie” sau „tată şi mamă” vor fi înlocuite cu „partener şi partener” sau „părinte şi părinte”. În unele şcoli publice din SUA deja s-a trecut la un asemenea limbaj. Tot în SUA, Ziua Mamei şi Ziua Tatălui au fost interzise. În grădiniţele din Marea Britanie se folosesc deja cărţi cu basme în care Făt Frumos nu mai caută o Ileana Cosânzeana, ci un alt Făt Frumos. După legalizarea căsătoriilor homosexuale în Franţa, s-au eliminat cuvintele „mamă” şi „tată” din actele de identitate.

6. Impactul asupra libertăţii religioase. Bisericile vor fi forţate să accepte homosexuali. De fapt, acest lucru se întâmplă chiar acum. O parohie din Galaţi a fost amendată de CNDC pentru că l-a concediat din cor pe un tânăr despre care a aflat că e homosexual.

Am menţionat mai sus cazul pastorului suedez Ake Green. În Marea Britanie, episcopul anglican Peter Forster, care a avut curajul să afirme că unii homosexuali pot deveni heterosexuali, a fost adus înainte procurorului pentru această declaraţie. În Irlanda, preoţii romano-catolici au fost atenţionaţi discret că ar putea avea probleme dacă distribuie un material al Vaticanului împotriva căsătoriilor între homosexuali.

Deşi activiştii homosexuali spun că nu vor forţa bisericile să oficieze cununii homosexuale şi că vor doar dreptul să se poată căsători cu cine vor ei, activiştii din Marea Britanie deja solicită guvernului să forţeze bisericile să oficieze asemenea aberaţii.

Vor fi însă perechi care se vor duce la biserica X sau Y şi îi vor spune preotului: „Vrem să ne cununăm aici”. Preotul le va spune: „Îmi pare rău, nu acceptăm asemenea căsătorii.” Se vor duce la CNCD şi vor reclama acea parohie.

În Canada, două lesbiene s-au dus să închirieze o sală a unei asociaţii romano-catolice. Voiau să facă acolo o ceremonie de „căsătorie”. Când au văzut că e vorba de două lesbiene, asociaţia le-a spus că nu le închiriază sala pentru că ei nu acceptă asemenea „căsătorii”. Cele două nu le-au spus „Bine, înţelegem, nu vrem să vă jignim sensibilităţile religioase”, ci i-au dat în judecată ca să obţină sala pentru ceremonia lor. Foarte probabil cele două femei au ştiut de la început că vor fi refuzate dar au orchestrat acest atac juridic asupra asociaţiei ştiind că au legea de partea lor.

Misiunile catolice din statul american Massachusetts sunt forţate de către stat să încredinţeze orfani cuplurilor de homosexuali spre adopţie; în caz contrar, ele îşi pierd subvenţiile publice. La fel se întâmplă în Marea Britanie.

Limitarea libertăţii de conştiinţă, gândire şi exprimare. Homosexualii fac eforturi deosebite pentru adoptarea unei legislaţii „anti-discriminare” şi „împotriva urii” cât mai ample. În virtutea noilor legi, sunt reduşi la tăcere şi pedepsiţi aspru toţi cei ce critică aceste comportamente. În România, aşa-zisul „Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării” a devenit de facto o poliţie homosexuală, iar preşedintele acestui organism nu mai are nici o reţinere să ţină interviuri împreună cu reprezentanţii homosexualilor, declarându-se total de partea lor.

În California, o firmă poate fi amendată acum cu până la 150.000 dolari dacă nu-i permite unui bărbat să vină la muncă îmbrăcat ca femeie.

Acum câţiva ani în Boston, un bar a fost amendat cu 100.000 dolari pentru că i-a dat afară pe doi bărbaţi care se sărutau în public şi care provocau tulburări.

Comisia pentru Drepturile Omului din provincia canadiană Saskatchewan a decis că un anunţ de ziar, care menţiona pasajele din Biblie care condamnă homosexualitatea, încalcă drepturile omului. Comisia a decis ca ziarul şi Hugh Owens, cel care a publicat anunţul, să plătească câte 1.500 dolari fiecăruia dintre cei trei homosexuali „jigniţi” de anunţ.

Scott Brockie, un creştin care deţine un magazin de imprimeuri în Toronto, a fost forţat să realizeze nişte materiale pentru o asociaţie de homosexuali, deşi el a afirmat că este forţat astfel să-şi încalce convingerile religioase. Comisia de anchetă a declarat că deşi dl Brockie este „liber să-şi exprime opiniile religioase şi să le practice acasă şi în comunitatea lui creştină”, în public drepturile homosexualilor prevalează asupra libertăţii lui religioase.

O instanţă din provincia British Columbia a confirmat suspendarea pe timp de o lună a unui profesor de liceu care a trimis nişte scrisori unui ziar local, arătând că homosexualitatea nu este o orientare fixă, ci o stare care se poate şi care trebuie tratată. Profesorul nu a fost acuzat de discriminare, ci de exprimarea unor gânduri pe care statul le găseşte ca nepotrivite!!

Nu e o sperietoare, nu e un bau-bau, ci aceste lucruri se întâmplă acum şi se vor întâmpla mai devreme sau mai târziu peste tot unde s-a început cu legalizarea căsătoriilor între homosexuali.

Din acest motiv, în fiecare discuţie pe această temă, trebuie să privim lucrurile în perspectivă şi să luăm aminte la ce a urmat în alte ţări cum e Canada sau Scandinavia. Discuţia nu trebuie să se poarte nici de pe poziţii sentimentale şi nici de pe poziţii de ură. Fiecare cetăţean responsabil trebuie să se gândească cum va fi influenţată familia lui, copiii lui, şcoala sau parcul unde merg copiii săi.

Însă, adevărata miză a acestei lupte stă în acceptarea şi recunoaşterea juridică, forţată, a homosexualităţii în viaţa publică şi privată. Lupta îndârjită pentru „căsătoria homo” este legată în realitate de obsesia homosexualilor ca societatea să le accepte comportamentele, şi de ideea că, fără a fi forţată prin lege, societatea n-o să-i accepte niciodată. Făcând din comportamentul homosexual o chestiune legală, sub forma unei „căsătorii” sau „parteneriate civile”, se ajunge astfel la recunoaşterea de către stat a acestui comportament, recunoaştere care atârnă foarte greu în balanţă.

Sursă: Alianța Familiilor din România

Campania ASUR împotriva manualelor de religie este străină de spiritualitatea românească

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În legătură cu afirmaţiile tendenţioase ale Asociaţiei Secular-Umaniste din România (ASUR), postate sub titlul „Manualele şcolare, instrument al îndoctrinării religioase” pe propriul site în ziua de 10 septembrie 2012, Patriarhia Română precizează:

ASUR, care îşi arogă în mod discutabil calitatea de reprezentant al societăţii civile, deformează în mod constant realitatea şi promovează intoleranţa faţă de religie prin reluarea obsesivă la începutul fiecărui an şcolar a atacurilor la adresa manualelor de religie. În acest sens, este de remarcat faptul că din catalogul celor 45 de manuale de religie, aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ASUR se referă constant numai la cele 18 manuale care aparţin cultului creştin-ortodox, prin scoaterea din context a unor enunţuri, la care sunt asociate concluzii tendenţioase. De menţionat faptul că ASUR este preocupată an de an de manualele de religie ortodoxă, nu de filmele şi producţiile media care promovează violenţa, degradarea umană şi agresiunea fizică şi psihică asupra copiilor.

Aşadar, este surprinzător că ASUR are totdeauna ca ţintă manualele ortodoxe, ca şi când aceasta nu ar avea la bază aceeaşi Biblie pe care o folosesc şi confesiunile creştine occidentale. În plus, campania ASUR împotriva manualelor de religie, nu este una compatibilă cu spiritualitatea poporului român, ci reprezintă mai degrabă o atitudine de import care prinde rădăcini doar în sufletele celor marcaţi de propaganda atee din anii regimului comunist. Această atitudine arată că ASUR este subiectivă şi selectivă, potrivit unui program prestabilit, devenit aproape obsesiv.

Ceea ce ignoră ASUR este faptul că manualele de religie nu pot dezvolta o educaţie religioasă care evidenţiază numai libertatea omului, fără a accentua şi responsabilitatea acestuia în societate. De altfel, ideea de sancţionare a faptelor rele este comună tuturor societăţilor, inclusiv celor seculare, laicizate, în care faptele reprobabile sunt pedepsite de justiţie. Iar limbajul specific religios nu poate fi redus la o filozofie limitativă şi autosuficientă, lipsită de dimensiunea transcendentă a existenţei umane.

În acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că cei mai mulţi dintre autorii manualelor de religie sunt ei înşişi părinţi care îşi iubesc copiii şi îi educă în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi semeni, al libertăţii, dreptăţii şi responsabilităţii în societate. Biserica adaptează limbajul ei pedagogic la nivelul copiilor fără însă a trăda conţinutul Sfintei Scripturi şi fără a uita că scopul vieţii omului pe pământ este cunoaşterea binecuvântării lui Dumnezeu în lumea aceasta şi dobândirea vieţii eterne cereşti. De aceea, ora de religie are tocmai menirea de a nu închide orizontul uman în sfera biologicului terestru, trecător, ci de a promova libertatea sufletului pentru comuniunea de iubire eternă.

ASUR nu poate înţelege deplin limbajul religios întrucât viziunea reprezentanţilor ei despre viaţă este una lipsită de perspectiva vieţii dincolo de mormânt şi a iubirii divine care biruieşte păcatul şi moartea. Concluziile enunţate de ASUR la exemplele oferite din manualele de religie sunt elocvente în acest sens. Astfel, în manualul de religie, cultul ortodox, clasa a IV-a, Editura Sfântul Mina, 2008, pagina 19, se promovează, de fapt, o atitudine responsabilă a omului faţă de lume care este creaţia lui Dumnezeu. În acelaşi manual, prin menţionarea Tainei Sfântului Maslu, se subliniază ideea comuniunii în rugăciune ca semn al dragostei creştine şi al solidarităţii cu cel aflat în suferinţă, fără a exclude beneficiul tratamentului medical (pagina 9).

De asemenea, ASUR echivalează educaţia religioasă cu îndoctrinarea, pentru a o discredita şi înlocui cu ideologia umanismului ateu antireligios. Or, într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică şi religioasă, educaţia religioasă promovează cunoaşterea propriei identităţi, spre a fi apt pentru dialog cu alte culturi, credinţe şi convingeri religioase, pentru a convieţui şi coopera într-o societate pluralistă, după cum arată şi existenţa Consiliului Consultativ al Cultelor din România.

Prezenţa religiei în sistemul naţional de educaţie răspunde aşteptărilor copiilor şi ale părinţilor, potrivit cercetărilor realizate de specialişti în domeniul ştiinţelor educaţiei şi sociologiei, pe eşantioane reprezentative de elevi, părinţi şi diriginţi. Rezultatele cercetării naţionale Educaţia moral-religioasă în sistemul de educaţie din România, realizată în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, în anul 2008, pe un eşantion reprezentativ de 2.436 de elevi cu vârsta cuprinsă între 14-19 ani, reflectă înţelegerea credinţei drept valoare fundamentală în viaţa proprie pentru 85,7% dintre aceştia. Rolul religiei la vârstele mici este recunoscut şi susţinut la nivel internaţional de teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, care evidenţiază importanţa educaţiei religioase în formarea propriei identităţi a elevilor, ca premisă pentru formarea unei personalităţi armonioase, aspectele legate de credinţe şi convingeri fiind un element important al respectivului demers.

De fapt, problema ASUR nu este atât calitatea manualelor de religie, ci prezenţa orei de religie în şcoli şi poate (…) chiar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor!

Sursă: Basilica