„Susţin păstrarea virginităţii! Of, dacă aş mai fi avut-o acum!" / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie

foto: freedigitalphotos

Anonim: „Susţin păstrarea virginităţii! Of, dacă aş mai fi avut-o acum!"

Păcatul aduce cu siguranţă un lucru: nefericire. Din plin. Am comis păcatul malahiei de când eram mică, avem aproximativ 10 ani. Da, aşa tânără. Nu mă întrebaţi de unde am ştiut cum se face căci nu ştiu ce să vă răspund. Pe la 14 ani am început să practic păcatul curviei. Viaţa mea era cuprinsă pe la 17-18 ani între muzica modernă, filme, beţii, fumat, curvii şi păcatul malahiei. Cum mă simţeam? Nefericită însă nu destul încât să mă întreb dacă nu cumva greşesc pe calea mea.

Ştiam că viaţa pe care o trăiam nu era la cel mai înalt nivel posibil. Ajunsesem să iubesc somnul. Era poate singurul moment în care eram liniştită. Făceam absolut tot ce voiam, fără restricţii, absolut orice. Totuşi lipsea ceva şi lipsa aceea era mare. Plăcerea fumatului de exemplu îmi dădea o satisfacţie de un minut după care mă simţeam mizerabil. Dimineaţa când mă trezeam mă simţeam obosită cu o povară pe mine, eram mizerabilă. Era inevitabil, cred că ştiţi ce urmează.

M-am îndrăgostit. Povestea e simplă: eu îl iubeam, el nu. De acolo plânsuri şi suferinţă având în vedere faptul că până atunci pe oricine plăceam, mă plăcea înapoi. Începeam să mă întreb care e scopul vieţii? Dar al suferinţei? Când se termină? Atunci a fost momentul în care parcă Iisus mi-a întins o mână şi mi-a zis: „Mai este şi altă cale.”

Am citit cartea „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”. De un exemplu ca al Părintelui Paisie aveam nevoie. Mi-a schimbat viaţa. Am continuat să citesc despre păcate, demoni, sfinţi, Biblie. Am început să înţeleg totul. Mi se răspundea la fiecare întrebare. M-am spovedit prima dată după 8 ani. M-am simţit atât de liniştită şi eliberată, ceva de necrezut. L-am rugat pe Dumnezeu să mă elibereze de patimile mele şi m-a eliberat de păcatul curviei şi malahiei, de fumat, de muzica modernă şi filme, alcool. Patimile de mai demult nu au putere asupra mea şi asta numai datorită lui Dumnezeu care mi-a dăruit eliberare. Da, mă laud cu El!

Acum dorm ca şi un puişor şi mă trezesc zâmbind uşor, abia aşteptând să trăiesc încă o zi. Mă simt mult mai fericită acum când nu fac ce vreau decât atunci când făceam. Logica spune că ar trebui să fie invers. Nu e aşa.

„Ori inteligent, ori prost, ori sănătos, ori bolnav sufleteşte şi trupeşte de ar fi cineva şi este chinuit de gânduri, dacă însă face ascultare se eliberează. Ascultarea înseamnă libertate.” zice Cuviosul Paisie Aghioritul în „Cuvinte duhovniceşti”.

Susţin păstrarea virginităţii!

Of dacă aş mai fi avut-o acum. Gândul care m-a făcut să cad în păcatul curviei era: Poate mor înainte să văd cum e să faci dragoste. Ce prostie! Să nu vă înşele şi pe voi!

Întrebarea mea este: Oare dacă părinţii mei s-ar fi păstrat curaţi până la căsătorie eu aş mai fi ajuns să fac un păcat ca cel al malahiei ani de zile fără să ştiu de fapt cum am ajuns acolo?

Textul acesta are ca scop încurajarea celor adânciţi în păcate.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!!

(Anonim, 19 ani)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Raiul și iadul / Povestiri cu tâlc

foto: Micul meșter

 

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus:

 

-Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.

 

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a făcut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu cozi foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană; dar din cauza cozilor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor.

 

Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai văzut Iadul”

 

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa. Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri, dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei.

 

Omul pios a spus: „Nu înţeleg”, „Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, iar ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi.”

Cum eutanasierea legală a schimbat Belgia pentru totdeauna

de Tom Mortier și Steven Bieseman

În 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume, după vecina sa, Olanda, care a legalizat eutanasierea. În următorul deceniu, țara noastră a devenit un adevărat laborator al schimbărilor sociale radicale. Cu atâtea alte țări preocupate astăzi de legalizarea eutanasierii, acum este un moment propice să stăm o clipă și să analizăm cu atenție rezultatele.

În 2002, Belgia era guvernată de o coaliție a liberalilor și social-democraților. Fuseseră excluși creștin-democrații ceva mai conservatori. Cu albastru drept culoare a liberalilor și roșu a social-democraților, presa a supranumit guvernarea: Coaliția Mov.

Creștin-democrații deși au adoptat o poziție difuză privind eutanasierea, se aflau totuși în opoziție. Coaliția Mov era liberă să adopte o lege a eutanasierii în baza argumentului că o persoană ar trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a „alege liber” dacă să moară sau nu. Astfel că, absolutizând ideea auto-determinării persoanelor, cele două aripi, dreapta și stânga, au găsit numitor comun.

Legea stipulează că doctorii pot ajuta pacienții să moară dacă aceștia își exprimă liber acest lucru pentru că manifestă dureri netratabile și insuportabile. Procedura menționează că pacientul trebuie să consulte un al doilea doctor independent, iar în cazul bolilor non-terminale trebuie obținută și aprobarea unui medic psihiatru independent. În practică, totuși, această independență este irelevantă. Belgia este o țară mică, în care se găsesc cu ușurință doctori îngăduitori.

O serie de cazuri recente nu lasă nicio îndoială asupra faptului că legea eutanasierii a schimbat drastic și din temelii societatea belgiană. Anul trecut, unei perechi de frați gemeni surzi de 45 de ani care nu au putut accepta ideea de a rămâne orbi i s-a admis posibilitatea eutanasierii. Doctorii au aprobat cererea lor deoarece ei oricum „nu mai aveau pentru ce trăi”. Potrivit doctorilor care au făcut injecția letală, nu a fost „mare lucru”.

În alt caz, o femeie în vârstă de 44 de ani care suferea de anorexie nervoasă cronică a fost eutanasiată. Ulterior, o altă femeie, de 64 de ani, care suferea de depresie cronică a fost eutanasiată fără a fi informate rudele. Doctorii și-au apărat deciziile explicând faptul că aceste cazuri extreme și excepționale au fost legitime pentru că toate condițiile legale au fost respectate.

Eutanasia se transformă din opțiune medicală în ideologie. Doctorii belgieni care practică eutanasierea au chiar convingerea că sunt plini de omenie deoarece îi eliberează pe oameni de suferință. Umaniștii fundamentaliști merg mai departe și descriu eutanasierea drept apogeul auto-determinării. Opinia familiei pacientului nu are oricum nicio greutate. Un doctor este îndreptățit să eutanasieze mama unei familii fără a oferi vreo explicație copiilor ei. Eutanasierea este promovată ca o modalitate „frumoasă” și pozitivă de a muri. Astfel că doctorii fac transplant de organe de la pacienții care mor în operații, pentru că se spune că le umple de sens viața. În curând, legea s-ar putea să permită ca şi copiii și pacienții care suferă de nebunie să fie eutanasiați.

Din 2002 cei care s-au opus legii, ca și noi, au fost marginalizați și tratați ca niște conservatori rigizi și lipsiți de inimă care nu se integrează în societatea postmodernă, pluralistă și progresistă a Belgiei (1). Creștin democrații s-au dezis de valorile lor tradiționale și susțin legea. Examinarea problemei a devenit taboo pentru că aceasta ar însemna ca dreptul absolut al individului să fie violat.

Există însă critici importante la adresa legii, venite și din altă direcție decât cea a Bisericii Catolice. Filozoful belgian Herman De Dijn este un oponent declarat. El descrie Belgia drept o „societate sentimentalistă” în care valorile tradiționale au fost drastic minimizate și înlocuite de preferințe subiective (2). O societate sentimentalistă nu mai poate subscrie valorilor etice, altele decât cele care privesc căutatea fericirii individului, adică autonomie și lipsa suferinței. Responsabilitățile specifice unei comunități și instituțiile morale sunt anulate în acest proces de căutare a bunăstării individuale; interdependența și conectivitatea sunt ignorate.

De Dijn simte că acesta este esența problemei. O persoană nu este numai un mănunchi de sentimente, opinii și preferințe individuale, ci este parte a unei specii, membru al omenirii, o verigă vitală în ecologia morală în care fiecare persoană are o valoare simbolică unică. Respectul pentru demnitatea umană include nu numai respectul pentru opiniile personale, ci și pentru conectivitatea cu cei dragi și cu societatea.

Susținătorii regimului eutanasierii resping această critică seculară, precum și influența dăunătoare a Bisericii Catolice (3) Ideologia lor de autodeterminare absolută a devenit atât de puternică încât se transformă într-o teologie, într-un fanatism cvasi-religios. Au inventat simboluri și ritualuri încurajatoare pentru a-și exprima convingerile. Un card de auto-determinare conține ultimele dorințe ale pacientului, astfel încât serviciile sociale să știe ce au de făcut în cazul unei boli terminale. Există centre unde oamenii pot adresa întrebări despre practica eutanasierii. Se manifestă azi un fenomen de îndoctrinare pe tema autodeterminării a doctorilor și voluntarilor care poartă certificatele de eutanasiere ca niște insigne de onoare.

Cu toate acestea, noi avem nădejde. Cu siguranță există metode de a convinge publicul belgian că ceva este teribil de greșit atunci când politicienii dezbat dacă este legal sau nu ca părinții să reducă la tăcere proprii copii. Nu este omenesc și nu este științific. Nu există o scală științifică pentru a determina o suferință insuportabilă. Luând în calcul avansul cercetărilor în alinarea durerilor, eutanasierea nu este nici măcar necesară.

Ideea-cheie a mișcării verzi este că toate formele de viață sunt interconectate - chiar și noi oamenii. Mai ales noi oamenii. Treaba politicienilor este de a proteja această conectivitate. Altfel, de ce ar trebui să le pese părinților de copilul lor dependent? De ce ar trebui să le pese copiilor de părinții lor dependenți? Odată ce pierdem această conștiință că suntem legați unii de alții prin frățietate, vom sfârși prin a ucide pe toți aceia considerați poverile societății. Și într-o oarecare măsură, fiecare în parte este o povară.

Eutanasierea nu reprezintă o amenințare la adresa dogmelor religioase. Bisericile vor sta deschide indiferent de ce se întâmplă în spitale și în centre de îngrijire. Ceea ce este amenințat acum este umanismul. În loc să stăm puternici, uniți ca frații, această dogmă a autodeterminării ne separă, ne izolează pe fiecare în parte și apoi ne propune să ne omoare - dacă dorim. În Belgia zilelor noastre cu toții suntem în primejdie.

Tom Mortier și Steven Bieseman predau la Universitaea Leuven din Belgia. Ei doresc să mulțumească Profesorului emerit Herman De Dijn pentru valoroasele discuții și Sylviei Statz pentru îndrumările privind traducerea textului.

1. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 71-89.

2. De Dijn H., Taboes, monsters en loterijen, Uitgeverij Pelckmans, Kapellen (2003), S. 23-25.

3. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 91-99.

Sursa: MercatorNet

Traducere: Iulia Elena Catargiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com