Predică la Duminica Ortodoxiei / Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

APOSTOLUL

Fraţilor, prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

EVANGHELIA

IOAN 1, 43 – 51

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

R. Rădulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume. Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a făcut. Îşi începe prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, într-adevăr, Cel aşteptat?

Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit, ci este vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe care i-o dă lui Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi noi, deseori, o experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi, liniştiţi, cu discurs neduplicitar, cu duh drept. Avem o certitudine care vine dinlăuntru, dincolo de semnele exterioare, dincolo de conţinutul cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă, care este o întâlnire în adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului Hristos, din care vor face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip, Natanail, Petru şi Andrei, vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui Dumnezeu. Aceste încredinţări nu ţin foarte mult.

Întorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă, la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de atitudine este una radicală. Din momentul acela, nu mai există niciun fel de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă, deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi încredinţarea duhovnicească lăuntrică.

R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.

Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt, dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.

R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce această părere a vremii despre Nazaret?

Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.

R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?

Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realistă asupra lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi lumea duhovnicească accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească. În Dumnezeiasca Liturghie, preotul se roagă la ieşirea cu Sfânta Evanghelie:

„Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta!”

Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, să mărturisească:

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”.

Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă. Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovnicească, nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu ma arăt, în care trăiesc,  în care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce este? Iertarea ce este? Îndelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini, mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinta de sine este o sinteză a fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor. Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.

Noi credem că această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există!

Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină. Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.

Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. În istoria Bisericii există o neîntreruptă mărturie care vine din această zonă, până în secolul nostru. În ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi athoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt

† Dr. Irineu: Naşterea Domnului este izvorul întregii noastre existenţe / Pastorală de Crăciun (fragment)

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate praznicul iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie, îngeri şi oameni. În această zi de 25 decembrie, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

Momentul binecuvântat a fost plămădit de Patriarhii de demult, a fost profeţit de Proorocii şi Drepţii Vechiului Testament, care au dorit să-l vadă1, dar care s-a împlinit pentru noi la Betleem. Astfel, Dumnezeu a rânduit să Se arate în trup pe pământ şi să petreacă împreună cu noi, atunci când El a binevoit. Cu adevărat această bucurie este mult mai mare decât orice bucurie pământească, chiar şi decât bucuria Sfântului Ioan Botezătorul, care, fiind în pântecele maicii sale, a săltat atunci când Maica Domnului a mers la mama sa, Elisabeta. Deci, noi astăzi ne veselim şi ne minunăm de mărimea tainei care a covârşit toată mintea, căci Domnul nostru a venit pe pământ şi S-a făcut Prunc pentru noi. Acest lucru este deosebit de măreţ şi numai dacă ne gândim la această taină, făcând o comparaţie simplă: să zicem că am vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale, oare nu ne-am minuna şi ne-am spăimânta de această minune nemaiîntâlnită? Desigur! Cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm şi să ne minunăm de venirea Creatorului în creatura Sa, pogorâre care este mult mai mare decât ar veni soarele material pe pământ şi pe care l-am putea vedea printre noi. Aşadar, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este de bună seamă vederea Soarelui Dreptăţii, Care străluceşte din trupul nostru razele Sale în toată lumea şi în toate timpurile, luminând sufletele noastre.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul,

Naşterea Domnului este relatată în Sfânta Evanghelie de astăzi în câteva propoziţii simple: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt“.2

Înainte de această prezentare, Sfântul Evanghelist Matei a redat o genealogie a Domnului de la tribul lui Iuda şi casa lui David până la Avraam. Această înşiruire de oameni prezintă pe cei născuţi în chip firesc, aşa cum se nasc oamenii muritori pe pământ. Însă, când Sfântul Evanghelist a început să vorbească despre Naşterea Domnului, zice: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost...“, ceea ce arată că modul neobişnuit şi minunat al Naşterii Domnului este cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor lui Iosif.

Apoi, Sfântul Evanghelist ne prezintă pe magii de la Răsărit care, aflând de la stea că Mântuitorul Hristos este Împăratul cerurilor şi că S-a născut de curând, au venit să-L vadă şi să I se închine ca unui Împărat. Deşi „Împărăţia Domnului nu este din lumea aceasta“3, totuşi acei înţelepţi ştiau că El este Împăratul Care a înspăimântat pe Irod şi pe tot poporul lui Israel. Deci, pentru a-L cinsti cum se cuvine, ei au cutreierat lumea, lăudându-L nu numai pentru timpul lor, ci pentru toate generaţiile şi pentru toate timpurile viitoare. După ce au ajuns la Betleem, ei au intrat în peşteră cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Pruncul dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Bineînţeles că ar fi trebuit să vadă prima dată pe Maica Domnului, înainte de a vedea Pruncul, dar Sfântul Evanghelist ne spune că au văzut pe Prunc şi apoi pe Fecioara Maria, iar despre dreptul Iosif nu aminteşte. Ordinea prezentării Sfântului Evanghelist are o însemnătate aparte, deoarece, pentru magi, lucrul cel mai de seamă era să vadă pe Împăratul Hristos, apoi pe Maica Sa, şi în urmă pe ceilalţi. Cum ştim, Dumnezeu l-a rânduit pe dreptul Iosif lângă Fecioara Maria din pricina iudeilor, nu din cauza păgânilor. Ca atare, pentru iudei, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Fecioarei, pentru a o ocroti de legea omenească, însă pentru alte popoare el nu avea nici o importanţă.

Dreptmăritori  creştini,

Voia lui Dumnezeu, desigur, a fost dintru început ca omul să fie liber şi să lucreze în toată libertatea mântuirea sa. În alegerea liberă Dumnezeu a aşezat toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi fost doar un lucru oarecare, un înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de voia şi puterea divină. Tocmai pentru că omul este o creatură raţională şi liberă, Dumnezeu i-a dat lui Adam o poruncă, care nu era una simplă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“4.

Prin această lege, Dumnezeu a arătat că libertatea este capacitatea omului de a stăpâni Raiul după voia Sa, de a mânca din toate roadele din Paradis şi de a stăpâni animalele în chip raţional. Iar ca principiu călăuzitor al acestei libertăţi, omul trebuia să aibă ascultare smerită faţă de Dumnezeu şi să-L iubească din toată fiinţa lui. Dar, îndată ce Adam şi Eva s-au apropiat de pomul încercării fără smerenie, au căzut în păcatul mândriei şi neascultării. Fără îndoială, Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc, încât strămoşii noştri să nu se poată apropia de el, dar atunci unde ar mai fi fost libertatea lor? Unde ar mai fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte creaturi, cărora nu le fusese dată această libertate?

Evident, pentru a răscumpăra greşeala lui Adam şi a Evei, care au dus neamul omenesc în robia morţii, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în trup în ascultare smerită. Ca Fiu al Tatălui, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup, El S-a făcut supus până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Astfel, firea Sa umană smerită, pe care a luat-o din Preacurata Sa Maică, a devenit locul nostru de întâlnire cu Dumnezeu şi de împărtăşire a harului Duhului Sfânt. Întru ea, Domnul a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu Tatăl asupra vieţii şi a morţii, în chipul cel mai deplin. De aici se înţelege lămurit că Noul-Născut este Emanuel, Dumnezeu cu noi, nu o idee sau o cugetare filosofică, ci o persoană reală, cum suntem noi - cu suflet şi trup, născut în sărăcie şi suferinţă şi în moarte, aşa cum suntem şi noi. Prin urmare, rostul înomenirii Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică, cum spune cântarea bisericească: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!“5

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Văzând măreţia acestei Taine a Naşterii Mântuitorului, vă îndemnăm stăruitor pe toţi, clerici, monahi, monahii şi binecredincioşi creştini, să vă împărtăşiţi cât mai des cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Cel născut în Betleem, răstignit şi înviat, ca să primiţi iubirea Lui milostivă şi sfântă. Această împărtăşire impune de la sine să fiţi cu toţii milostivi faţă de suferinţele semenilor dumneavoastră pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat.6

Apoi, deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vine în lume ca să ne cheme la Tatăl Cel ceresc, să ne rugăm Lui mai mult, cu smerenie şi cu frică, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Acesta este şi mesajul pe care preoţii îl aduc de Crăciun în casele dumneavoastră, atunci când poartă icoana Naşterii Domnului spre închinare. Ei simbolizează pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu Tatăl către noi oamenii şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea Lui. Deci, dacă cerul s-a unit cu pământul, iar îngerii s-au bucurat împreună cu păstorii, această comuniune care se regăseşte în Sfânta Liturghie, săvârşită pe pământ de păstorii sufleteşti, iar în ceruri de către îngeri, se cuvine să ne silim şi mai mult şi cât mai des să participăm la Sfânta Liturghie, unde vom întâlni pe Pruncul Mântuitor şi ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui.

Iar pentru că Naşterea Domnului este o sărbătoare de familie, să nu uităm de sfinţenia acesteia şi de respectul care se cuvine soţilor şi copiilor pentru păstrarea ei. Să nu uităm de asemenea că Domnul vine astăzi tainic la noi şi prin cei săraci şi fără adăpost, prin copii şi bătrâni abandonaţi, prin bolnavi şi oameni singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. În chip deosebit, în aceste zile, să urmăm îndemnul colindului: „Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când eşti voios, române, să fii bun“.

Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Note:

1 Matei 13, 17.

2 Matei 1, 18.

3 Ioan 18, 36

4 Facere 2, 16-17.

5 Utrenia din 25 decembrie, Canonul I, Cântarea 1, p. 437.

6 „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împarţind averea ta cu cei săraci“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, introducere, traducere, indici şi note de pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 584).

Sursă: Ziarul Lumina