Predică la Duminica Ortodoxiei / Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

APOSTOLUL

Fraţilor, prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

EVANGHELIA

IOAN 1, 43 – 51

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

R. Rădulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume. Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a făcut. Îşi începe prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, într-adevăr, Cel aşteptat?

Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit, ci este vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe care i-o dă lui Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi noi, deseori, o experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi, liniştiţi, cu discurs neduplicitar, cu duh drept. Avem o certitudine care vine dinlăuntru, dincolo de semnele exterioare, dincolo de conţinutul cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă, care este o întâlnire în adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului Hristos, din care vor face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip, Natanail, Petru şi Andrei, vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui Dumnezeu. Aceste încredinţări nu ţin foarte mult.

Întorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă, la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de atitudine este una radicală. Din momentul acela, nu mai există niciun fel de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă, deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi încredinţarea duhovnicească lăuntrică.

R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.

Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt, dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.

R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce această părere a vremii despre Nazaret?

Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.

R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?

Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realistă asupra lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi lumea duhovnicească accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească. În Dumnezeiasca Liturghie, preotul se roagă la ieşirea cu Sfânta Evanghelie:

„Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta!”

Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, să mărturisească:

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”.

Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă. Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovnicească, nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu ma arăt, în care trăiesc,  în care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce este? Iertarea ce este? Îndelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini, mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinta de sine este o sinteză a fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor. Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.

Noi credem că această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există!

Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină. Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.

Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. În istoria Bisericii există o neîntreruptă mărturie care vine din această zonă, până în secolul nostru. În ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi athoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt

Predica la Duminica a XXVII-a după Rusalii / Gârbovirea nevăzută – adâncul neștiut al patimilor

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

 

EVANGHELIA

LUCA 13, 10-17

 

În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de faptele măreţe săvârşite de Dânsul.

 

 

 

Jean Claude Larchet: Gârbovirea nevăzută – adâncul neștiut al patimilor
 

În starea de cădere în care se află, toţi oamenii suferă de patimi într-o măsură sau alta, adică sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-şi cunosc nici căderea, nici boala.
 

Îndeobşte, după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, oamenii nu ştiu că firea lor boleşte din pricina acelui rău dintâi al neascultării, care a răzbătut până la noi:
 

“Lumea cea văzută, de la împăraţi până la cerşetori, este într-o neîncetată tulburare, dezordine şi luptă şi nimeni nu cunoaşte pricina. Or, este vădit că răul care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor şi cauza morţii. Păcatul care a intrat în lume prin Adam şi care este ca o putere şi o esenţă a lui Satan, a semănat toate relele. El lucrează în ascuns în omul cel lăuntric şi în mintea lui şi-l războieşte cu gândurile. Oamenii nu ştiu că fac aceasta împinşi de o putere străină, socotesc că ele sunt lucruri fireşti şi că din propria lor socotinţa le fac [...]. Astfel, lumea suferă de patimile cele rele şi nu ştie”.
 

Sfântul Simeon Noul Teolog, la rândul său, constată:
 

“Suntem atât de stăpâniţi de patimi şi am ajuns într-o asemenea întunecare şi neştiinţă, încât nu mai simţim starea în care ne aflăm, nu mai ştim nici măcar că făptuim cele rele”.
 

“Lumina sufletului s-a întunecat într-atât, încât nu mai vedem cât de rănit şi sfâşiat este el”, spune un Părinte.
 

Lui Eusebiu, care-l întrebase pentru ce oamenii se străduiesc să se vindece de bolile trupeşti, dar nu se îngrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singurătate îi răspunde că, din pricina păcatului, “nu mai pot să vadă şi să priceapă nimic, fiind ca nişte morţi, nesimţitori la starea lor lăuntrică”.
 

“Că cei ce suntem în aceste boli [ale patimilor], nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinţei, fie din pricina adâncii lor înrădăcinări în noi”.
 

Sfântul Isaac Şirul remarcă faptul că “mulţi fiind bolnavi, nu ştiu nici măcar că sunt bolnavi” şi “cei mai mulţi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sănătoşi“.
 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el că “cel care s-a predat păcatului, asemenea celui ameţit de beţie, nu ştie deloc că este bolnav”.
 

Iar în altă parte spune limpede:
 

“Ce-i mai groaznic este că noi nici nu ne mai dăm seama de păcatele care ne stăpânesc [...]. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi de cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi”.
 

Neştiind că-i bolnav, omul căzut nu se îngrijeşte de sănătatea sa şi crede că n-are nevoie de tămăduire. Numeroşi sunt cei care “pentru că nu şi-au simţit patimile, nu s-au îngrijit nici de tămăduirea lor”, constată Sfântul Isaac Şirul. Ei se împotrivesc tratamentului duhovnicesc.
 

“Cum va primi să fie vindecat cel ce nu crede de fel că zace în boală sau cădere?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-şi cunoaşte starea în care se află nu face altceva decât să şi-o înrăutăţească.
 

“Boala cea mai rea este aceea care macină pe om fără ca el s-o ştie”, ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, care, în altă parte, spune în acelaşi sens: “a nu se cunoaşte omul pe sine este culmea nebuniei şi a patimilor”.
 

Chiar dacă începe să înţeleagă care-i este adevărata fire şi, aşadar, să-şi vadă decăderea, adâncurile fiinţei sale lăuntrice nu i se descoperă omului pe dată. Creştinul însuşi, care primeşte prin credinţă şi prin harul Duhului Sfânt puterea de a se cunoaşte, nu-şi vede de la început toate patimile care zac în el, căci pentru aceasta se cere multă nevoinţă. Nici cel care se străduieşte să le cunoască şi să scape de ele nu şi le cunoaşte pe toate; unele îi rămân multă vreme ascunse, iar pe altele şi le ştie numai în parte. Sfântul Macarie Egipteanul spune în nenumărate rânduri că răul moştenit prin păcatul strămoşesc a cuprins întreaga făptura a omului, iar rădăcinile lui sunt foarte adânci. Demonii îşi împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii şi de aceea ea rămâne ascunsă şi nevăzută.
 

“Şarpele care te-a ucis se cuibăreşte în partea cea mai profundă a minţii şi în adâncul cugetelor tale, în aşa-zisele cămări şi ascunzişuri ale sufletului. Într-adevăr, inima este un abis”.
 

Câtă vreme nu împlineşte toate poruncile lui Hristos, omul nu-şi cunoaşte deloc patimile sau le cunoaşte numai în parte, pentru că, aşa cum tâlcuieşte Sfântul Simeon Noul Teolog, are ca un val aşezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l împiedică să se vadă aşa cum este. Evagrie, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse în inimp”, iar Ioan din Singurătate, despre “mişcările ascunse ale inimii” şi “relele tăinuite”, despre “fiinţa ascunsă” a omului sau despre “lucrurile ascunse în adâncurile inimii”. Sfântul Ioan Scărarul, la rândul său, vorbeşte despre “întunecarea dinăuntru cea nevăzută”. Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte şi el despre patimile “ascunse în cutele cele mai tăinuite ale inimii”.
 

“Nenumărate patimi zac în sufletele noastre fără ca noi să le cunoaştem”, spune iarăşi Evagrie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Talasie şi Sfântul Isihie Sinaitul reiau această afirmaţie aproape cuvânt cu cuvânt. Sfântul Ioan Casian, în aceeaşi perspectivă, face aluzie la seminţele păcatelor care încolţesc în adâncul inimii, rămânând ascunse în tainiţele lui. Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse în inima sunt asemenea şerpilor care se furişează prin case şi vorbeşte despre “poftele ce zac înlăuntrul inimii şi se mişcă cu putere“. El arată că orice patimă, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curăţit deplin constă din predispoziţii latente care se manifestă atunci când află bun prilej. El vorbeşte astfel despre “gândurile rele care zac în noi”, despre “gândurile ascunse pe care le adăpostim în noi”, despre “roiul patimilor ascunse înlăuntru”. Dintre acestea, el pune în evidenţă uitarea, nepăsarea trândava şi neştiinţă, “patimile cele mai adânci şi mai lăuntrice”, “care zac în adâncurile inimii”, păcate rele necunoscute celorlalţi şi socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeşte despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) şi despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adresează astfel lui Dumnezeu:
 

“Greșalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-mă” (Ps. 18,13).
 

Omul îşi cunoaşte patimile pe măsură sporirii sale duhovniceşti. Celui care trăieşte departe de Dumnezeu, ele îi rămân cu totul ascunse ori le vede numai când se manifestă în mod grosolan sau cu violenţă.
 

Însă cel ce se apropie de El şi-I împlineşte poruncile, le vede tot mai limpede, în lumina Duhului Sfânt. În această privinţă, e mare deosebirea între omul păcătos, cu totul orb în fața patimilor, şi cel care sporeşte în nevoinţă. Cel dintâi nu-şi vede patimile până când acestea nu întrec măsura păcătoşeniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului însă le zăreşte pe cele ascunse în cele mai adânci tainiţe ale inimii sale.
 

“Câtă vreme cineva este ţinut de lucrurile cele văzute ale acestei lumi, este încurcat cu diferite legături pământeşti şi este antrenat în patimile cele rele, nici măcar nu ştie că înăuntrul său mai există o luptă, o bătălie şi un război. Abia atunci când omul se ridică la luptă şi se eliberează de legăturile văzute ale acestei lumi [...], când începe să stăruiască în poruncile Domnului, lepădându-se de lumea aceasta, abia atunci poate să cunoască lupta cea lăuntrică a patimilor, care se ridică în el, războiul cel lăuntric şi cugetele cele viclene. Dacă nu se ridică la luptă, după cum am spus mai înainte, dacă nu se leapădă de lume, dacă nu se dezbară din toată inima de poftele cele pământeşti şi dacă nu vrea să se lipească cu totul de Domnul, nu cunoaşte vicleniile ascunse ale duhurilor răutăţii, nici patimile cele ascunse în el, ci este străin de el însuşi, neştiind că poartă în sine răni şi patimi ascunse“.
 

Pentru a ne face să înţelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce război duhovnicesc şi orbirea celui care nici nu ştie că există un astfel de război, Sfântul Ioan Casian se foloseşte de o comparaţie foarte lămuritoare:
 

“Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casă nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese şi altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoşi vede chiar şi cele mai ascunse lucruri şi spune că în acea casă sunt multe şi nenumărate alte lucruri mici. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulţimea lor pe cele puţine, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Aşa sunt sfinţii, care sunt, ca să zic aşa, văzători. Ei, având cea mai mare dorinţă de desăvârşire, chiar pe acelea pe care ochii întunecaţi ai minţii noastre nu le văd, le surprind în ei repede şi le osândesc foarte aspru. Cei ce nu şi-au pătat conştiinţa cu nici cel mai mic păcat, tot aşa cum se vede bine un neg pe o piele albă ca zăpadă, se socotesc plini de multe pete [...]. Dimpotrivă, cei care îşi acoperă ochii inimii lor cu veşmântul gros al patimilor şi, potrivit cuvântului Mântuitorului, “văd fără să vadă şi aud fără să audă şi să înţeleagă“ (Mt. 13, 13) abia dacă văd în adâncul inimii lor păcatele mari şi aducătoare de moarte; cum ar putea ei să vadă cum se strecoară gândurile vinovate sau acele porniri ascunse şi necurate ale desfrânării, care atâta mintea prin uşoare şi viclene ispite. Ei nu pot să-şi privească cu vedere limpede robia sufletului lor”.
 

Dintre toate patimile, mândria întunecă cel mai mult conştiinţa omului şi-l face să nu-şi cunoască bolile sufletului, nici pe cele mici şi tăinuite, nici pe cele mari şi vădite. “Trufia pricinuieşte uitarea păcatelor”, spune Sfântul Ioan Scărarul.
 

“Mulţi dintre cei mândri nu se cunosc pe ei înşişi socotind că sunt nepătimaşi, şi-au văzut sărăcia virtuţii în ceasul ieşirii din viaţă“.
 

Mândria este cea care duce pe om la “îndreptăţirea de sine”, după cum spun Părinţii, care-l face să nu-şi recunoască păcatul şi să nu fie conştient de el.
 

Se întâmplă că însuşi omul duhovnicesc nu-şi cunoaşte patimile, pentru că adesea, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele se afla în stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormitează. Nemişcarea lor îndelungată îl face chiar pe cel veghetor să se socotească lipsit sau izbăvit de ele. Iar atunci, pacea sufletului său nu este altceva decât o mare înşelare.
 

Într-adevăr, pe lângă pacea pe care o rodeşte nepătimirea, la care se ajunge pe culmile nevoinţei, când omul este cu adevărat izbăvit de orice patimă, există, după cum arată Evagrie, o stare de pace mincinoasă, care rezultă din retragerea demonilor, atunci când aceştia sunt siguri că în fapt bietul suflet se află în stăpânirea lor. De pildă, atunci când fie slava deşartă, fie mândria iau locul tuturor celorlalte patimi.
 

Se mai poate ca, prins în mulţimea şi agitaţia treburilor lumeşti, omul să nu-şi simtă patimile, preocupările de zi cu zi împiedicându-l să-şi cunoască starea.
 

“Prin trup, sufletul e distrat şi uită de patimi”,
 

spune, în acest context, Avva Dorotei; însă, spune tot el,
 

“să vină careva dintre voi, să-l închid într-o chilie întunecoasă, să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu se întâlnească cu nimeni, să nu cânte psalmi, să nu se roage, nici să-şi amintească deloc de Dumnezeu numai trei zile. Şi vei afla ce fac patimile cu el”.
 

Când însă omul părăseşte cărările lumii şi începe să umble pe calea duhovnicească, se stârnesc în el cu furie patimi până atunci neştiute sau care-i păreau cu totul mici şi neînsemnate.
 

“Să nu ne mirăm – spune Sfântul Ioan Scărarul – dacă, intrând în arena nevoinţei, ne vom vedea la început mai pătimaşi decât în viaţa din lume [...]. Căci fiarele ascunse, mai înainte nu se arătau“.
 

Iar Avva Talasie atrage atenţia asupra faptului că:
 

“în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe faţă însă abia atunci când respingem lucrurile“.
 

Cel mai adesea, în vreme de ispită află omul care-i sunt patimile.
 

“Sunt multe patimi în suflet pe care nu le cunoaştem până când nu vine ispită, ca să ni le arate“, spune Evagrie.
 

De asemenea, omul nu-şi cunoaşte patimile câtă vreme nimeni şi nimic nu i le trezeşte şi nu i le răscoleşte. Dacă nu are gânduri păcătoase, aceasta nu înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar că pe moment lipseşte lucrul în stare să i le stârnească.
 

“Altceva este a te izbăvi de gânduri şi altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbăveşte cineva de gânduri, când nu sunt de faţă acele lucruri faţă de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arata lucrurile, ies la iveală“.
 

Ştim din viaţa pustnicilor că în singurătate nu se mişca în om patimile pe care le isca întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăseşte sihăstria.
 

“Negreşit, orice patimi nevindecate vom duce în pustie, le vom simţi acoperite în noi, şi nu sugrumate“,
 

spune Avva Ioan Casian:
 

“Câte un om pare răbdător şi smerit până nu s-a întovărăşit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. Patimile ce stăteau ascunse au şi irupt ca nişte cai fără zăbala care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din grajd, rănindu-l de moarte pe cel care-i mâna. Într-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii şi mai mult se aprind în noi patimile dacă n-au fost sugrumate mai înainte“.
 

Acelaşi Sfânt Părinte, în altă scriere a sa, spune din nou că dacă omul nu lupta împotriva patimilor sale şi nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotrivă, se întăresc tot mai mult:
 

“Să ştim bine că dacă ne retragem în locuri îndepărtate şi pustii fără să ne fi curăţit de toate patimile noastre, nu înseamnă că, nemaiputându-le practică acolo, ele nu există în noi ca dorinţă. Rămâne ascunsă în noi, şerpuind oarecum, rădăcina tuturor patimilor dacă n-a fost smulsă, şi o simţim după oarecare semne că trăieşte încă în noi. Şi nu doar trăieşte, ci şi sporeşte tot mai mult“.
 

“Lucrarea păcatului ne lipseşte, iar nu pofta. Aceste patimi, dacă ne amestecăm din nou cu oamenii, de îndată ies din hrubele simţurilor noastre, dovedind că ele nu se nasc atunci când ţâşnesc cu putere, ci că abia atunci au ieşit la iveală, după ce stătuseră multă vreme ascunse“.
 

Învăţătura Sfântului Părinte e limpede: până nu e deplin stârpită din suflet, patima rămâne vie şi creşte în ascuns, fără ca omul să-şi dea seama; şi, pe măsură ce creşte, capăta tot mai multă putere şi, îndată ce află prilejul, izbucneşte cu cea mai mare furie. Aceasta se întâmplă însă numai dacă omul e lipsit de luare-aminte şi nu se străduieşte s-o biruie cu puterea harului.
 

Vedem din toate aceste texte că pornirile pătimaşe ale omului nu sunt determinate, aşa cum se crede cel mai adesea, de circumstanţe exterioare. Evenimentele şi oamenii nu fac decât să dea la iveală patimile ascunse în suflet.
 

“Fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când e tras şi momit de ea“, spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa (1, 14). Iar Sfântul Ioan Casian atrage atenţia asupra faptului că:
 

“Negreşit, niciodată nimeni nu e împins la păcat fiind aţâţat de patima altuia dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor şi nici nu trebuie să credem că cineva este amăgit pe dată când, la vederea frumuseţii unei femei, cade în neruşinata desfrânare, ci mai degrabă că aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafaţă boala ascunsă, încuibată în adâncul lui“.
 

“E un lucru de râs şi o judecată strâmbă – scrie Avva Dorotei – să spună cineva despre un altul care l-a supărat zicându-i vreun cuvânt: “De nu venea acesta şi nu-mi vorbea şi nu mă tulbura, n-aş fi păcătuit”.Oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima care era în el [...]. Aşa şi acesta se socotea pe sine şezând în pace şi în linişte, dar înlăuntrul lui avea patima şi nu ştia. A fost de-ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt şi a scos la arătare putreziciunea ascunsă înlăuntru”.
 

Dând un acelaşi exemplu, Sfântul Ioan Casian conchide:
 

“Când cineva învins de o ocară se aprinde de focul supărării, trebuie să credem că pricină acelui păcat nu este muşcătura defăimării, ci mai degrabă vădirea slăbiciunii ascunse“.
 

Patimile pe care omul nu şi le cunoaşte generează o profundă stare de boală. Cu patimile ştiute – care şi ele rănesc grav sufletul – omul se poate lupta mai uşor. Însă cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul însuşi nu vrea să ştie, fie nemărturisite – sunt pricină de mult rău şi de boală grea a sufletului. Active şi puternice, pentru că au fost lăsate să crească şi să se întărească fără nici o oprelişte, ele rod şi măcină pe încetul sufletul, surpându-l pe neştiute.
 

“Gândul ascuns ruinează sufletul, iar cel ce se tăinuieşte pe şine se va îmbolnăvi“, spune Sfântul Ioan Casian. Iar într-una din convorbirile sale duhovniceşti aminteşte cuvintele lui Avva Theor despre “puterea pe care gândurile ascunse o au asupra noastră, despre natura lor şi despre robia groaznică în care ne ţin câtă vreme rămân nemărturisite”.
 

Un alt Sfânt Părinte învaţa, în acelaşi sens:
 

“Pe măsură ce omul îşi tăinuieşte cugetele, ele se înmulţesc şi se fac puternice [...]. După cum cariul macină lemnul, tot aşa gândurile păcătoase strică inima“.
 

Aşadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac în el, că omul să-şi vadă şi să-şi cunoască starea de păcătoşenie.
 

(Jean Claude Larchet, Creştinul în fata bolii, suferinţei şi morţii, Editura Sophia, Bucureşti, 2004)

 

Sursă: Război întru cuvânt

 

 

Copilul şi filosoful

Copilul trăieşte în anotimpul de acum, filosoful trăieşte în cel ce va să vină. O fetişcană rumenă atrage cu frumuseţea ei şi privirea copilului şi cea a filosofului. Copilul o priveşte şi se bucură de ceea ce vede ochiul. Filosoful o cântăreşte cu gândurile adâncite în alt anotimp şi, în locul fetişcanei frumoase, vede cu tristeţe un schelet uscat, în jurul căruia nu se aude zumzetul albinelor de primavară, ci vântul de toamnă.

Cine ar putea risipi norul de pe fruntea filosofului?

Nimic, în afară de întinderea cugetului înapoia tuturor anotimpurilor cunoscute, departe, în anotimpul veşnicei primăveri. 

Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău 

Sursă: Blog - Român Ortodox în Franţa