„Trebuie să ne întoarcem la rădăcini” – o convorbire cu părintele Gabriel Bunge

Interviu al Maicii Cornelia (Rees) cu Părintele Arhimandrit Gabriel Bunge, pravoslavie.ru

Acum vreo cincisprezece ani, am avut ocazia unică de a vizita un părinte-călugăr catolic – și teolog –, care trăia într-o sihăstrie din munții Elveției. Părintele era bine cunoscut pentru scrierile sale despre Sfinții Părinți ai Bisericii creștine timpurii, dar și pentru stilul său neobișnuit (din perspectiva modernă, occidentală) de viață monahală. Fiind familiarizată, într-o anumită măsură, cu mănăstirile catolice din ziua de astăzi, nu mă așteptasem să mă simt atât de „la mine acasă”, ca monahie ortodoxă, în sihăstria acestui părinte catolic.

După ce am urcat pe o cărăruie de munte, prin pădure, ajungând la o locuință mică, aflată printre arbori, am fost întâmpinați de un bărbat mai degrabă în vârstă, cu înfățișare austeră și o barbă sură care i se revărsa peste straiele negre. Avea capul acoperit cu o glugă, pe care era cusută o cruce roșie, în dreptul frunții. Ne simțeam ca și cum am fi ajuns în pustia Egiptului și îl priveam pe Sfântul Antonie cel Mare. În timp ce părintele și tovarășul său de nevoință, părintele Rafael, ne serveau cu ceai, am stat de vorbă despre Biserică, despre Răsărit și Apus și despre Biserica Ortodoxă Rusă. Însă nu s-a adus nici un moment vorba despre alăturarea celor doi părinți Bisericii Ortodoxe - ar fi fost stânjenitoare chiar și simpla menționare a acestui lucru.

Ne simțeam ca și cum am fi cunoscut, pentru puțin timp, un monah care era una în duh, cu noi, deși nu era în Biserica noastră și ne-am despărțit cu bucurie la gândul acesta, în timp ce părintele Gabriel făcea semnul crucii asupra noastră, în maniera ortodoxă.

Mănăstirea Sfintei Cruci – Roveredo, Elveția 

Părintele Gabriel nu a avut vreodată și nu are mijloace de comunicare electronică cu lumea exterioară, iar după vizita noastră, am mai avut foarte puține vești de la el sau despre el. Cu toate acestea, nu l-am uitat, iar în timpul care s-a scurs de atunci, ne gândeam neîncetat ce bine ar fi fost dacă părintele ar fi fost în comuniune cu noi, ortodocșii. Însă nu am fi încercat niciodată să abordăm acest subiect cu el; simțeam cumva că Dumnezeu îl îndrumă așa cum consideră El mai potrivit.

Pr. Rafael - un elvețian - a trecut, între timp, la cele veșnice, iar părintele Gabriel este starețul - și singurul monah - în ceea ce este acum Mănăstirea Sfintei Cruci, parte din Biserica Ortodoxă Rusă. Părintele a primit botezul ortodox în ajunul Adormirii Maicii Domnului, la Moscova, în august 2010. Este acum părintele schim-arhimandrit Gabriel.

Recent, la Moscova, în ciuda unui program foarte încărcat, părintele Gabriel și-a făcut timp și a stat de vorbă cu noi.

* * *

-Părinte Gabriel, deși ați mai vorbit despre viața dvs. și în alte interviuri, vă rugăm să ne spuneți și nouă câteva cuvinte despre dvs.

-Locuiesc în Roveredo, un sat foarte mic, cu circa 100 de locuitori. Mănăstirea mea este deasupra satului, în pădure, în munții din regiunea Lugano, partea italiană a Elveției.

-Ați fost catolic de mic?

-Da, dar nu un catolic practicant toată viața. Tatăl meu era luteran, iar mama, catolică; eu am fost botezat catolic. Însă, așa cum se întâmplă deseori în astfel de cazuri, nici unul din părinții mei nu și-a practicat religia. Nici tata, nici mama nu se duceau la biserică. Așa că nici eu mă duceam. Dar, cum tinerii merg întotdeauna pe calea lor, mi-am redescoperit și eu credința în care fusesem botezat. La început, mă duceam singur la Biserica Catolică. Părinții nu mă încurajau; doar îmi tolerau asta.

-Chiar și mama dvs.?

-Mama era o catolică credincioasă, dar din cauza căsătoriei ei cu un luteran, își pierduse practica. Numai mult mai târziu, când eu mă călugărisem deja, s-a întors la biserică și a început să-și practice credința catolică. Tatăl meu o însoțea morocănos, cel puțin de Paști sau de Crăciun, pentru că nu vroia să stea singur acasă de sărbători.

-Unde v-ați născut? 

 Catedrala din Köln în timpul celui de-al doilea război mondial

-M-am născut la Köln, dar noi am plecat de-acolo când eu aveam doi ani, din cauza războiului. Orașul acesta, vechi de aproape două mii de ani, a fost aproape ras de pe fața pământului. Era ca Hiroshima. Cam optzeci la sută din el a fost distrus, iar americanii chiar au propus să fie reconstruit altundeva, pentru că părea inutil să mai încerci să îl reconstruiești din cenușa care era tot ce mai rămăsese din el. Însă oamenii țineau foarte mult la orașul lor; catedrala mare era încă în picioare, deși mult afectată. Cele douăsprezece biserici romanice  erau și ele îngrozitor de deteriorate. Timp de zece ani, nu am locuit în Köln, ci într-un orășel din provincie. Abia în 1953 ne-am putut întoarce. Așa că tinerețea mi-am petrecut-o în Köln și am făcut gimnaziul acolo. Și acum iubesc orașul acesta foarte mult.

 Biserica Sf. Gereon (absidă)

Catedrala gotică – o minune a arhitecturii gotice – a fost construită într-un loc în care fuseseră toate catedralele, încă din perioada creștină timpurie. Unul dintre primii episcopi ai Köln-ului a fost un colaborator apropiat al Împăratului Constantin cel Mare. Sub turnul nordic al catedralei se găsește un baptisteriu din secolul al IV-lea. În Köln există o biserică a Sfântului Gereon, unde octogonul măsoară aproape cinci-șase metri. Este o biserică romanică de secol IV și conține moaște de mucenici romani. Sunt acolo atâtea urme ale Bisericii nedespărțite, ale începuturilor creștinismului... Și tocmai aceste lucruri, de natură arheologică, m-au împins să cercetez mai adânc bazele Bisericii. Eu sunt istoric, de formație; numismat.

-V-au stârnit aceste amintiri dorința de a „reuni” Europa cu Biserica creștinismului timpuriu?

-Eu, bineînțeles, mult timp, n-am știut nimic despre Biserica Ortodoxă. Am descoperit existența ortodoxiei abia puțin câte puțin. Unii din prietenii mei ortodocși de astăzi îmi spun că catolicii știu că noi „existăm” - și nimic mai mult. Oamenii cu mai puțină pregătire chiar întreabă: „Vă închinați și voi la Maica Domnului?”. Iar asta se întâmplă, iată, chiar și după cincizeci de ani de la Conciliul al II-lea al Vaticanului, care părea să fi „deschis ferestrele” Bisericii Catolice, care era foarte închisă – iar cunoașterea pe care o au ei despre ortodoxie este și la ora actuală foarte slabă. Eu a trebuit să aflu aceste lucruri puțin câte puțin, de unul singur. Nu știam de existența nici unei comunități ortodoxe; în orașe nu existau biserici ortodoxe, pentru că rușii, cel puțin, slujeau în biserici protestante, care li se dădeau pentru folosință pentru câteva ore, duminica (așa cum se întâmplă deseori chiar și în ziua de azi). În Lugano, ortodocșii ruși au cumpărat o mică biserică protestantă, care era goală și nefolosită. Toate celelalte comunități ortodoxe – cum ar fi românii – slujesc în biserici catolice, care li se oferă în acest scop. Însă noi, acum, avem o bisericuță pentru care trebuie să plătim. Este pe cale să fie transformată, treptat, într-o biserică ortodoxă, cu catapeteasmă și toate celelalte.

Așadar, a trebuit să descopăr ortodoxia puțin câte puțin. Pe la nouăsprezece ani, după gimnaziu , am mers la Roma cu un prieten, iar acolo am descoperit perioada creștină timpurie: catacombele, bisericile vechi – cele construite de Sfinții Constantin și Elena – și așa mai departe. A fost foarte impresionant. Trebuie să mărturisesc că asta mi-a întărit conștiința faptului că eram catolic. Roma este un pământ apostolic: aici e mormântul Sfântului Petru, dincolo - al Sfântului Pavel; ai bisericile Santa Maria Maggiore, Santa Croce, San Giovanni Laterana... toate aceste biserici paleocreștine, această continuitate arheologică incredibilă. Dar abia mult mai târziu am descoperit că, deși există continuitate din punct de vedere arhitectural, nu există continuitate la nivelul Bisericii Apostolești – baza.   

 Frescă reprezentând Nașterea Mântuitorului. Biserica Santa Maria Maggiore, Roma

Abia mai târziu am descoperit că biserica Santa Maria Maggiore și toate celelalte biserici au fost întotdeauna la fel, însă această continuitate nu există la alte niveluri - cele esențiale. La fel este și în cazul anglicanilor. Pe de o parte, ei au Catedrala Sfântului Augustin, din Canterbury, însă la nivel teologic nu există continuitate, ci o ruptură.

Însă pe vremea aceea eram prea tânăr ca să îmi dau seama că există atât de multe rupturi și întreruperi în istoria Bisericii Apusene. A trebuit să descopăr asta singur, încet-încet.

Sunt adesea întrebat de ce am devenit ortodox și dacă a existat vreun moment sau eveniment crucial care m-a îndreptat în direcția asta. Am avut un astfel de moment crucial și – deși am mai povestit asta – o să repet. A trebuit să descopăr ortodoxia - mai întâi, la nivel cultural: prin cărți, literatură etc. La fel și călugăria: i-am descoperit duhul prin scrierile Părinților pustiei. Însă am descoperit ortodoxia reală, trăitoare, la vârsta de douăzeci și unu de ani, când am fost în Grecia. Eram student pe vremea aceea; încă nu mă călugărisem. Nu puteam intra încă într-o mănăstire, pentru că nu îmi dădea voie tatăl meu. Eram prea tânăr. Astăzi, îi mulțumesc Cerului că nu mi-a dat voie, pentru că în felul ăsta am avut ocazia să merg în Grecia cu alți studenți și să descopăr ortodoxia trăitoare, acolo. Am vizitat sfinte mănăstiri și chiar am avut ocazia să cunosc un călugăr sfânt. Am mers la Sfânta Liturghie... Asta se întâmpla înainte de Conciliul al II-lea al Vaticanului. Grecii erau extrem de amabili și prietenoși față de mine - un catolic. Astăzi, lucrurile ar sta, probabil, altfel, pentru că catolicii s-au schimbat total față de ortodocși.

-În bine sau rău?

-De la foarte rău, la foarte bine. Însă acum, ortodocșii mențin distanța, pentru că se simt invadați.

Am vizitat seminarii și mănăstiri din Grecia și, la un moment dat, le-am spus călugărilor și studenților: „Totul e foarte frumos, la voi, aici și îmi place, dar... păcat că v-ați despărțit de noi”. Imediat, răspunsul a fost: „Greșești; voi sunteți cei care v-ați despărțit de noi.”. Și așa m-am lovit pentru prima dată (aveam doar douăzeci și unu de ani) de această problemă fundamentală a separării [Bisericii], care este văzută diferit în Răsărit și în Apus. Cine are dreptate? La douăzeci și unu de ani nu aveam mijloacele de a verifica răspunsul. Le-am dobândit numai în timp, puțin câte puțin - și așa am descoperit că, de fapt, Apusul este cel care se separase de temelia comună. Există acea continuitate arhitecturală în celebrele biserici de pe timpul Împăraților Constantin și Elena, de pildă, însă la nivel esențial (teologie, liturgică și toate celelalte) – nu. Cărticica pe care am scris-o – „Vase de pământ”  – vorbește despre un aspect mic, dar de mare însemnătate: faptul că a existat o întrerupere.

-Spuneați mai devreme că ați citit cartea istoricului german Johannes Haller, despre istoria Bisericii până în anii 1500, precum și alte cărți despre papalitate, cum ar fi cea scrisă de Abatele Guettée.

-Da; de fapt, citesc chiar acum cartea lui Haller. Este pur și simplu o carte de istorie – pe când cartea lui Guettée este o lucrare polemică. Haller era o persoană imparțială și foarte tăcută; a avut acces liber la biblioteca Vaticanului. Lucrarea lui este o carte de istorie obiectivă; este scrisă într-un duh foarte liniștit, însă este foarte puternică. Faptele descrise în ea sunt copleșitoare.

-Spuneați că vă pare bine că citiți despre istoria Bisericii acum și nu mai demult, pentru că asta v-ar fi putut face să vă pierdeți credința. Puteți să dezvoltați această idee? Considerați că aveați nevoie să fiți mai puternic, pentru a face față faptelor... - e corectă interpretarea mea?

-Eu cred că, la oamenii tineri, credința trebuie să fie păstrată, ocrotită. Atunci când ai o bază solidă, criterii suficiente în mintea ta și o credință mai puternică, ești în stare să judeci lucrurile.

-Vreți să spuneți o bază puternică în credința creștină, nu neapărat în credința romano-catolică?

-Da. Apoi poți sta față în față cu această masă de informații referitoare la faptele istorice.

-Pentru că, după părerea dvs., dacă sunt luate ca atare, aceste fapte pot fi prea smintitoare, sau șocante, pentru oameni?

-Bineînțeles că da. Vedeți, istoria nu e teologie. Istoria înseamnă doar fapte: ce s-a întâmplat. Lucrarea lui Haller descrie toate suișurile și coborâșurile... Este o lucrare fascinantă, dar este istorie adevărată. Te pune pe gânduri...

-Istorie – cu toate bubele ei?

-Da, cu toate bubele ei; și cu pretenția Papei la întâietate, la calitatea lui de cap al Bisericii. Este foarte ciudat. Încă din secolul al IV-lea, Papa Damasus pretindea că Biserica Romană (nu și Papa – încă) are întâietate în fața tuturor celorlalte biserici, din cauza spuselor lui Iisus Hristos către Petru: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:8). Așadar, Roma a identificat în foarte mare măsură această piatră cu o instituție, cu ceva vizibil: Biserica Romano-Catolică. Deși foarte mulți Părinți ai Bisericii, atât din Răsărit, cât și din Apus identifică această piatră – după cum a făcut-o Sf. Ambrozie al Mediolanului în anul 382 – cu credința oamenilor. Este mărturisirea lui Iisus Hristos, ca Fiu al Dumnezeului Celui Viu. Nu era vorba de credința personală a lui Petru; el nu a fost un teolog sau un apostol mai bun decât ceilalți apostoli. I s-a revelat acest lucru, de către Tatăl. Aceasta este piatra care nu poate fi distrusă. La scurt timp după aceea, Petru dovedește că nu a înțeles nimic din această mărturisire, fiind numit „diavol”. Domnul spune: „Mergi înapoia mea, satano!” (Matei 16:23) și așa mai departe. Nu numai Sfântul Ambrozie, ci și cei mai importanți Părinți, atât din Răsărit, cât și din Apus spun același lucru. Pentru romano-catolici, este absolut evident că această piatră este persoana lui Petru. Și, conform tradiției, Petru a murit la Roma și, deci, piatra trebuie să fie Biserica Romano-Catolică și succesorul lui, episcopul Romei. Însă Petru a fost în multe locuri. De ce trebuie să fie doar locul unde a murit? Mulți ar putea pretinde că mormântul lui se află la ei... dar el a murit la Roma, la fel ca Sf. Pavel. Dar este, oare, acest lucru un motiv suficient pentru ca acest oraș, care era capitala Imperiului Roman, la timpul acela, să devină și capul tuturor Bisericilor? Dacă există vreun oraș care ar putea să emită o astfel de pretenție, acesta ar fi Ierusalimul, orașul unde a adormit Domnul nostru Iisus Hristos, nu Petru. La Ierusalim este mormântul Domnului nostru și tot acolo a și înviat El. Capul Bisericii este, în orice caz, Domnul.

-Asta mi s-a părut întotdeauna un exemplu devastator a ceea ce în rusește se numește „плотское мудрование” - „cugetare trupească”, un mod de gândire pur pământesc.      

-Da - și e un mod de gândire care a „prins” imediat. Și ceea ce este atât de șocant în această istorie a papalității scrisă de Haller este tocmai acest aspect pământesc: modul în care mijloacele duhovnicești - ca excomunicarea și interdicțiile - au fost folosite continuu, sute de ani, pur și simplu din motive politice. Și ceea ce este încă și mai șocant este că oamenii nici măcar nu s-au deranjat să se supună acestor interdicții. Au fost sub interdicție țări întregi; asta însemna că slujbele, euharistia, clopotele – toate – erau interzise.

-De ce?

-De ce? Pentru că regele respectiv nu vroia să cedeze pretențiilor teritoriale ale Papei. Papa s-a luptat întotdeauna pentru statul său, care a devenit din ce în ce mai mare, apoi din ce în ce mai mic - și care încă există, așa cum și este funcția Cetății Vaticanului. Întotdeauna s-a acționat din aceste motive politico-teritoriale. Însă majoritatea acestor țări, sute de regi – chiar și episcopi – pur și simplu nici nu s-au deranjat să-l asculte pe Papă. Au continuat să își țină slujbele, să dea Sfintele Taine și așa mai departe.

-Deci, practic, erau „în neascultare” față de Papă?

-Absolut. Pentru mine, a fost șocant să realizez asta. Chiar și astăzi mi se pare șocant. E șocant ca aceste mijloace duhovnicești să fie utilizate din motive pur materiale, politice - iar cei care au făcut obiectul acestor interdicții nici nu s-au obosit să le respecte. Așa că vă imaginați că un asemenea lucru avea să ducă la distrugerea treptată a Bisericii, din interior. Înțelegeți acum mult mai bine de ce creștinătatea occidentală s-a distrus și continuă să se distrugă pe sine, din interior. Nu din afară. Mărturisesc că mi se pare ceva îngrozitor. Este ceea ce numesc eu „secularizare”. Există Papi care au participat la bătălii personal. Era ceva obișnuit pentru cardinali să aibă armate - și așa mai departe. Asta înseamnă secularizare. Înseamnă că Biserica își închidea propriul ei orizont asupra ei însăși, înglobând, în schimb, interese cu caracter secular din ce în ce mai pronunțat. Papii își apărau (e de înțeles) propria independență: față de împărat – de care, de fapt, aveau nevoie, pentru că fără împărat, nu ar mai fi fost independenți față de duci, de regele Siciliei etc – sau oricine mai conta în sensul acesta. Începi să înțelegi, astfel, tot felul de lucruri.

-Bănuiesc că citiți această carte în original, în germană. Există traduceri?

-Cartea este o lucrare clasică, dar nu știu... Există zeci de cărți de tipul acesta. Am menționat doar această carte ca să vă spun că chiar și acum, după convertire, încă sunt interesat de genul acesta de lucruri, citind cărți pe care, în perioada mea de căutare, nu aveam voie să le citesc. Oricum, nu știu dacă mi-ar fi fost de folos citirea lor la momentul acela, pentru că mi-aș fi pierdut credința total.

-Cine nu vă dădea voie să le citiți?

-Profesorii mei de la facultatea catolică, de la universitate. În Germania, teologia este predată de stat, iar eu mi-am primit educația teologică în cadrul unei universități de stat.

Așa că eu continui să studiez, pentru a-mi aprofunda, pur și simplu, înțelegerea motivelor separării dintre Răsărit și Apus. Desigur, poți să înțelegi foarte multe lucruri din această istorie – însă pentru mine, rămâne încă un mare mister pe care încă nu sunt în stare să-l înțeleg: de ce a permis Dumnezeu asta? 

 Pr. Gabriel Bunge în mănăstirea lui din Elveția

Putem să spunem că a fost greșeala Papei – dar credincioșii n-au avut de ales. Asta e ceea ce le spun prietenilor mei, acum. Le spun: „Uitați, n-ar trebui să-i criticați sau să-i condamnați pe catolici. Pur și simplu, s-au născut pe partea proastă a străzii. Nu e vina lor. N-au de ales. N-au avut niciodată. Tot Occidentul ținea de Patriarhia Romană, care, treptat, a devenit din ce în ce mai mare; ei nu făceau parte din alte patriarhii. În orice caz, nu astăzi. Singura lor „vină” e asta: că s-au născut acolo.

-Totuși, asta îmi aduce în minte o întrebare pe care mi-o pun mereu. Și eu sunt occidentală, o persoană convertită la ortodoxie. Nu am rădăcini ortodoxe răsăritene, deci, intenția întrebării mele nu este anti-occidentală. Și totuși: de ce suntem noi, din cât se pare, atât de înclinați către gândirea pământească, seculară, în domeniul religiei, mai mult decât Răsăritul creștin? Teoretic, acest proces ar fi putut avea loc oriunde.  

-Teoretic, da, însă în practică, nu s-a întâmplat așa. Cred că este din cauză că secularizarea este un proces foarte îndelungat – iar expresia ei cea mai clară este protestantismul, care este un fenomen intern al catolicismului. Este un fenomen intern al catolicismului, din interiorul Bisericii Apusene, care a intervenit după separarea acesteia de partea răsăriteană a Bisericii. Acest fenomen nu ar fi putut avea loc anterior acestui moment. Să vă povestesc o întâmplare teribilă prin care am trecut. Stăm aici de vorbă despre istorie, dar probabil că ar fi mai bine să vă vorbesc despre propria mea „mică istorie”, a celor șaptezeci și trei de ani pe care îi am. Am intrat în mănăstire la vârsta de douăzeci și doi de ani, exact în anul în care a avut loc cel de-al doilea Conciliu al Vaticanului. După experiența mea în ortodoxia greacă și așa mai departe, am fost tuns în monahism la Chevetogne; eram toți plini de speranță că acum, Biserica Romano-Catolică se va întoarce înapoi din drumul ei - și erau multe semne că așa se va întâmpla. Paul al VI-lea nutrea o dorință foarte puternică și profundă de reconciliere cu Biserica Ortodoxă. Acest papă a fost personificarea acestei „fețe de Ianus” (față dublă) a Bisericii Apusene. Pe de o parte, vroia să slujească Liturghia alături de Patriarhul Atenagora, când s-au întâlnit la Ierusalim și a și adus cu el un caliciu de aur în acest scop. Însă ecumeniștii (slavă Domnului) i-au despărțit pe cei doi bătrâni, pentru că după un asemenea act, situația ar fi fost mai rea decât înainte. Așa că împreună-slujirea nu a mai avut loc. Papa s-a oferit să îi dăruiască Patriarhului caliciul respectiv. Însă s-a dovedit clar că el dorea, prin reforme liturgice, să îi convingă pe protestanți să accepte mesa latină, negândindu-se, nefiind conștient că același lucru ar fi devenit instantaneu total inacceptabil pentru ortodocși. Se poate vedea că Biserica Catolică se situează între aceste două poziții opuse: Răsăritul ortodox și Occidentul protestant. Însă atunci, evoluția generală a lucrurilor nu a fost către Răsărit, ci către Apus. S-a transformat într-o „autoprotestantizare” lentă a Bisericii Catolice; o autosecularizare, cu toate distrugerile – fizice și spirituale – la care asistăm.

Acesta este un adevărat dezastru istoric, de dimensiuni nemaiîntâlnite până acum. Vedeți, protestantismul este un virus intern al catolicismului. Iar Biserica Romano-Catolică nu are anticorpi pentru acest virus. Anticorpul este ortodoxia – care nu a fost niciodată, în ultimii cinci sute de ani, ispitită de protestantism.

Chiar dacă ar exista un patriarh ecumenic care ar simpatiza cu calvinismul (așa cum s-a întâmplat odată), fenomenul este local. Nu are influență asupra conștiinței ortodoxe. Este ceva limitat și atât. Biserica Ortodoxă a avut o mulțime de ocazii în care ar fi putut fi infectată de protestantism și secularism, dar nu a cedat. Doar la suprafață.

-O răceală, mai degrabă decât un cancer?

-Da, o răceală, nu un cancer. Este, efectiv, o tragedie de dimensiuni istorice.

Mulți catolici sunt conștienți de asta, pentru că nu mai văd în Biserica Ortodoxă un concurent sau un adversar. Din cauza asta îi ajută pe ortodocși prin toate căile, pentru ca aceștia să își poată înființa parohii în Vest. Le dau biserici, ca să poată sluji Liturghia în altarele catolice – un lucru de neimaginat, altădată.

 Liturghie ortodoxă în „Capella Palatina”, Palermo

-Apropo: primăvara trecută, o delegație din Rusia a fost prezentă la un moment comemorativ din Sicilia, dedicat ajutorului dat de soldații ruși victimelor cutremurului mare din Messina, din 1908. Clericii ruși de față au fost invitați să slujească Sfânta Liturghie pentru congregația ortodoxă locală, în Capela Palatina din Palermo.

-Ah, frumos. Rușii slujesc tot timpul Sfânta Liturghie în Catedrala Sf. Nicolae din Bari. Am asistat odată la o liturghie acolo, slujită de un mitropolit rus, circa douăzeci de preoți și un cor mare. Și mă gândeam: „Asta este Liturghia de care este nevoie în catedrala asta frumoasă. Dar după ce s-a terminat, a început mesa latină... și îți vine să strigi. Îți vine să întrebi: „Ce căutați voi aici?”.

Într-un fel, lucrurile de genul ăsta sunt ieșite din comun, însă arată, totodată, faptul că mulți catolici nu mai sunt siguri dacă au dreptate. 

 Catedrala Sf. Nicolae, Bari, Italia

-Dintre cei care încă oscilează, credeți că ar putea fi persoane care să se îndrepte către ortodoxie? Sau poate vor renunța la ambele confesiuni?

-Singurul mod în care cred că s-ar putea întâmpla așa ceva ar fi dacă aceste persoane s-ar îndrepta către ortodoxia din propria țară; pentru că, dacă Dumnezeu nu face vreo minune nemaipomenită, care să întoarcă pe toată lumea către ortodoxia bizantină, există această întreagă cultură [occidentală], care prin însăși prezența ei împiedică acest lucru. Nu e doar o chestiune de texte sau de formulări. Acești oameni trebuie să se întoarcă la propria lor ortodoxie, la propriile lor tradiții. În toți acești ani, cât mi-am scris cărticelele mele, ținta mea a fost una singură: ca monah, am vrut să ajut oamenii să ducă o viață duhovnicească; să își redescopere și să își reintegreze propria moștenire spirituală – care, desigur, este aceeași cu a noastră, pentru că avem aceleași rădăcini. Însă reușita demersului meu – cel puțin în rândul preoților – este aproape zero. Mai ales printre preoți. Cărțile mele sunt citite, în cea mai mare parte a cazurilor, de mireni, nu de preoți sau de călugări. Călugării sunt cei care practică yoga, Zen, reiki și așa mai departe. Când le povestești asta călugărilor ruși, sunt șocați; nu își pot imagina că se întâmplă așa ceva. Eu nu îi judec; slavă Domnului, El va fi Cel care va judeca lumea și nu eu. Însă asta înseamnă că oamenii nu caută o soluție, un răspuns, în interiorul propriei lor tradiții. Acești oameni se uită în afara ei, la religiile necreștine. Pentru mine, un călugăr catolic care practică meditația Zen este ca și cum călugării Zen ar spune rugăciunile Drumului Crucii. E total absurd. În budism, suferința are altă origine şi este depăşită altfel decât în creştinism. La ei nu există un Mântuitor care s-a răstignit pe Cruce. Aşa că de ce ar medita călugării lor la opririle de pe Drumul Crucii? Bineînţeles, ei nu fac aşa ceva.

-Şi cum ar putea un călugăr creştin, care crede într-un Dumnezeu personal, să i se roage universului impersonal Zen?

-În mănăstirile acelea, au grădini Zen... Dar vă puteţi închipui opririle Crucii într-o mănăstire Zen? Călugări budişti, care să îngenuncheze la fiecare oprire? E ceva de neimaginat.

-Se comportă de parcă şi-au pierdut identitatea.

-Dar ce este şocant este că nici măcar nu încearcă să-şi exploreze propriul „teren”, să îşi găsească propriile rădăcini; izvorul, care a fost înfundat cu gunoi. Par să fie siguri că nu există şi nu a existat niciodată nimic, acolo.

Aşa că trebuie să căutăm şi acest izvor. Îmi aduc foarte bine aminte de tinereţea mea de călugăr... Erau acolo, în mănăstire, călugări care considerau că nu aveau nimic, acolo unde erau; că totul era sec. Apoi a apărut un maestru Zen, un iezuit (foarte bine cunoscut; a murit de mult) şi a fost o revelaţie. Cel puţin era ceva spiritual... Până atunci, nu văzuseră decât formalism. Cât despre mine, mulţumită lui Dumnezeu, descoperisem Sfinţii Părinţi şi literatura monahală de la începuturi, înainte să intru în mănăstire. Nu mănăstirea m-a învăţat asta. Eu doar mi-am continuat căutările, în mănăstire.

-La Chevetogne?

Abaţia Chevetogne, Belgia

-Da. M-am dus acolo pentru că mi se părea mai apropiată de ceea ce descoperisem în Grecia. Drept să spun, am fost trimis acolo. Eu intrasem într-o abație benedictină, din Germania. Părintele meu îndrumător, care îi sfătuia pe neofiți, abatele – un om sfânt – ținea la mine foarte mult și a văzut că nu mă aflam în locul potrivit. Așa că și-a sacrificat neofitul care promitea și l-a trimis la Chevetogne, să vadă dacă locul acela i se potrivea mai mult. După ce am devenit călugăr, a venit personal să mă vadă. Era un om sfânt. Duhovnicul meu – un părinte trapist – era tot un om sfânt. Am avut șansa să cunosc nu puțini oameni sfinți, chiar și în Occident. Încă există.

Consider că drumul meu este de a dovedi – chiar și ortodocșilor – că este posibil, chiar și în tradiția apuseană, să redescoperim un teren comun și să trăim pornind de la această bază. Se poate face asta – nu de unul singur, bineînțeles, ci numai cu harul lui Dumnezeu. Însă apoi am ajuns într-un punct în care nu mai puteam suporta să fiu doar în comuniune spirituală cu Biserica Ortodoxă, care îmi era atât de aproape de suflet. Vroiam o comuniune reală, sacramentală. Așa că am cerut-o.

-Credeți că, mergând pe această cale a căutării rădăcinilor propriei tradiții apusene, există oameni care ar simți imboldul pasului pe care l-ați făcut dvs.?

-E greu de spus, pentru că, concret vorbind, nu este posibil pentru toată lumea. În occident, Biserica Ortodoxă nu a fost foarte bine reprezentată. Acum, lucrurile se schimbă. Am mulți prieteni care merg pe aceeași cale; sunt „ortodocși”, dar nu din punct de vedere confesional. Nu știu dacă vor deveni vreodată ortodocși propriu-ziși. Experiența m-a învățat că nu găsești întotdeauna ajutor din partea ortodoxă. Prozelitismul nu este ceva normal în ortodoxie și uneori nu găsești nici măcar ajutor concret. Am avut și momente de descurajare. Era un teolog bine cunoscut (nu-i spun numele)... Eram tânăr student – iar el ne-a interzis, literalmente, mie și altor călugări din Chevetogne, să trecem la ortodoxie. Spunea: „Nu! Nu veți trece la ortodoxie! Trebuie să suferiți voi înșivă pentru tragedia separării.” Și așa am făcut, pentru că nu aveam altă cale. M-am adresat unui mitropolit ortodox rus, cerându-i ajutorul. Și nu m-a ajutat. Pur și simplu a refuzat să stea de vorbă cu mine. Asta a fost voia lui Dumnezeu. Dar la momentul potrivit, totul a mers extrem de lin. Vă spun sincer. Ca o scrisoare prin Poșta Elvețiană. Înainte de asta, însă, totul părea imposibil.

-Sunt sigură că totul se întâmplă potrivit voii și planului lui Dumnezeu, însă nu credeți că ortodocșii ar trebui, poate, să le dea mai mult curaj celor care caută sau ezită? Celor care „sapă” adânc, dar nu ajung la rădăcini?

-Ar trebui ca acești oameni să își cunoască mai bine credința proprie și să fie capabili să își răspundă la întrebări. Nu ar trebui să îi critice pe toți și pe toate.

-Așa cum tind să facă mulți convertiți.

-Da, convertiții sunt cei mai aspri judecători. Însă, da, ar trebui să își poată răspunde la întrebările esențiale. Totuși - eu vorbesc despre propria mea experiență, din Elveția. Presupun că lucrurile sunt diferite în America, unde sunt sute de biserici diferite, denominațiuni protestante - și toți sunt egali, ca să spun așa. Din păcate, sunt și zeci de Biserici Ortodoxe.

-Da, America are problema opusă: o paletă de opțiuni mult prea largă.

-Se creează confuzii.

-Chiar și așa, este greu pentru unii ortodocși americani să iasă în față și să spună: „Aceasta este Biserica adevărată”.      

-Și totuși, este mai ușor în America, pentru că acolo nu există o Biserică „dominantă”. Nu este ca în Italia, Spania, sau chiar și în Germania, unde sunt două Biserici dominante – Catolică și Protestantă. Una lângă alta, sau una peste cealaltă – în funcție de cum vezi problema – Biserica Catolică este confesiunea dominantă. Presupun că orice activitate ortodoxă ar fi primită prost – cu atât mai mult cu cât ortodocșii depind de bunăvoința Bisericii Catolice. Ca să găsești o biserică, să slujești – când ești prea sărac să îți construiești propria biserică – ai nevoie de bunăvoința episcopilor catolici. Dar cred că situația e diferită în America.

-Desigur, Biserica Catolică este puternică în America; însă în America de Nord, la început, oamenii intrau într-un mediu protestant, anglo-saxon. Cu toate acestea, Biserica Catolică a realizat multe lucrări caritabile, a adus spitale și școli în America, deși multă lume uită asta.

-Da, dar nu ar trebui să uite.

În fine, sunt împotriva oricărui fel de prozelitism, dar trebuie să răspundem la întrebări, să spunem cum stau lucrurile, dacă oamenii vor să știe. Dumnezeu îi cheamă pe toți în acest – să-i spunem – „loc potrivit”.

-O ultimă întrebare. Vi se întâmplă să intre în mănăstire la Sfinția Voastră oameni care nu sunt ortodocși și să vă pună întrebări despre ea?

 Gabriel Bunge – tunderea în Marea Schimă

-Oamenii din partea locului mă cunosc de treizeci de ani, însă viața pe care am dus-o eu a fost întotdeauna o viață monahală, cu reguli foarte precise. Și pentru că ei nu cunosc călugări - nu sunt călugări pe-aici (am avut câțiva frați franciscani în zonă, care nu sunt călugări) -, oamenii s-au întrebat întotdeauna ce fel de frați suntem. Ne vedeau în straie negre, purtând bărbi; de obicei, cu glugi pe cap și cu un aspect de-a dreptul demodat. Sfântul lor local, din secolul al V-lea se îmbrăca și el tot așa, dar ei nu mai știu asta. Știau că suntem foarte apropiați de răsăritul creștin, de Sfinții Părinți - și că ceea ce spun astăzi nu diferă cu nimic față de ce am spus întotdeauna. Acesta este un lucru pe care l-au observat oamenii, în momentul în care am devenit ortodox. O doamnă – o simplă casnică, fără educație universitară, care știa că noi, ce-i de-aici, trecusem la ortodoxie – a spus: „Vreau să știți că pentru noi, o să fiți întotdeauna părintele Gabriel, părintele nostru și că faceți ceea ce ne-ați învățat și pe noi întotdeauna să facem: să ne întoarcem la rădăcini. Biserica Ortodoxă este exact cum era la început.” Deci, o persoană simplă, fără studii teologice poate sesiza tot înțelesul acestui lucru. Oamenii de aici nu au fost șocați. Nu au manifestat nici un fel de opoziție față de noi. Câteodată ni se întâmplă, mergând pe stradă, să fim întrebați: „Părinte, pot să vă întreb ceva?” Zic, bine. „Sunteți călugăr ortodox?” Zic, da. „Bravo!”.

[Oamenii de aici] nu mai sunt obișnuiți să vadă călugări. Singurii călugări pe care îi văd acum sunt monahi ortodocși. Frații franciscani purtau haine de mireni, așa că dacă nu-i cunoșteai personal, n-aveai cum să știi că erau călugări. Însă călugării ortodocși sunt întotdeauna recunoscuți ca atare. Iar pentru cei care îi văd, nu este o provocare. Se simt întăriți. Reacția lor e: „Bine! Bravo!”.

Trebuie să spun că nu mă așteptam la reacția asta. Când am fost numit stareț al mănăstirii (cuvânt mare, pentru o realitate mică), erau prezenți mai mulți catolici, mulți dintre ei călugări benedictini. M-au întrebat dacă pot să vină; vroiau să fie prezenți. Au fost de față la slujba Sfintei Liturghii ortodoxe și i-am prezentat episcopului nostru, care i-a primit prietenos. Tot acest lucru nu a fost perceput ca un act ostil împotriva lor sau împotriva Bisericii Catolice, ci, mai degrabă, ca o consecință finală a ceea ce îi învățasem pe oameni întotdeauna.

-Au putut vedea astfel integritatea dvs.

-Mulți dintre ei ar vrea, chiar, să facă același lucru, dar sunt prea legați de lumea în care trăiesc – sau cunoștințele lor despre ortodoxie sau Tradiția apostolică sunt prea slabe.

Deci, trebuie să ne întoarcem la rădăcini. 

Traducere: Mihaela Marinoiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Dragostea este libertate / Cuvinte pentru tineri

 

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”.

După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudodragoste… 

Extras din Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Ed. Sophia, 2012, pp. 10-11

Preluare de pe Ortodox.md

Virgiliu Gheorghe: Conferinţa „Fericire versus divertisment în epoca mass-media” / Constanţa, 8 mai

Comunicat de presă

Într-o epocă în care depresia se anunţă a fi boala cea mai răspândită a secolului al XXI-lea, deşi divertismentul cucereşte tot mai mult din spaţiul mental al populaţiei lumii, este tot mai important să înţelegem, să ne lămurim privind la ceea ce se întâmplă cu noi şi lumea în care am ajuns să trăim. Care este cauza pentru care deşi se distrează tot mai mult, deşi confortul creşte, oamenii sunt tot mai trişti şi se simt tot mai nefericiţi?

La această întrebare şi multe altele privind natura fericirii sau nefericirii omului modern, va încerca să răspundă bioeticianul Virgiliu Gheorghe, în data de 8 mai, începând cu orele 18.00,la Casa de Cultură din Constanţa (Sala Mare), în cadrul conferinţei cu titlul: Fericire versus divertisment în epoca mass-media, eveniment organizat de Şcoala şi Grădiniţa Brâncovenească.

Intrarea este liberă!

Fragmente din jurnalul nescris al unui convertit - Stelian Crăciun, fostul rapper Cedry2k / Şcoala de Duminică

Stelian Crăciun, fostul rapper Cedry2k

Întoarcerea la Hristos presupune foarte mult efort, muncă, sacrificiu. Schimbarea se petrece în timp, iar convertirea ţine până la sfârşitul vieţii. Eu şi prietenii mei nu suntem cu nimic mai presus decât alţi tineri, atâta doar că spre deosebire de unii dintre oameni, noi avem în sfârşit o direcţie. Aş împărţi oamenii în două categorii: unii care învaţă doar după ce dau ei cu capul de prag şi alţii care învaţă şi din greşelile celorlalţi. Personal am căutat toată viaţa adevărul. L-am căutat în filozofie, în psihologie, în ştiinţă. Am evitat pe cât am putut Biserica. Când chema mama preotul să facă sfeştanie, eu o zbugheam de acasă. Credeam că Biserica este doar o instituţie, iar omul se poate mântui prin simpla lui bunătate, prin propriile fapte bune şi prin credinţă. Totuşi, viaţa mea a continuat să se afunde într-un gol. Mergeam din rău în mai rău. Am căzut în tot felul de patimi. Când eram puşti, apucasem să mă spovedesc de câteva ori, dar de la vârsta de 14 ani am devenit un tip teribilist. În şcoală eram măscăriciul clasei, iar în liceu, mai mult de-atât. Am început să beau, să chiulesc, să consum droguri, să vând droguri şi aşa mai departe. M-am oprit la un moment dat, am renunţat la muzică şi mi-am zis: „Hai s-o încerc şi pe asta cu biserica“. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Şi am stat şi m-am gândit: de când Sfântul Andrei a venit prin părţile noastre, acum 2.000 de ani, românii şi-au acceptat foarte simplu şi natural condiţia de creştin-ortodocşi. Brusc, acum, generaţiile acestea de rebeli din care fac şi eu parte au decis să caute adevărul în orice alt loc în afară de Biserică. Mi-am dat seama cât de nenatural era acest gând şi mi-am spus că nu e cazul să mă pun eu mai presus de strămoşii mei şi să încerc să văd realitatea mai simplu, aşa cum au văzut-o şi ei. Lucrurile s-au schimbat într-un mod radical şi neaşteptat pentru mine. Dumnezeu mi-a arătat şi dat în ultimul an bucurii mai mari decât ce am trăim în tot restul vieţii mele, când am căutat singur aceleaşi bucurii, dorind însă să fac exclusiv voia mea. Momentul în care am acceptat că trebuie să fac voia Domnului, cu toate ispitele şi greutăţile pe care le-am întâmpinat, a fost clipa de pace şi linişte pe care o căutam de mult şi pe care nu am găsit-o în nici un alt loc. Mi-ar plăcea să cred că pot să mor pentru credinţa mea, fiindcă dacă nu sunt gata să mor, nici nu sunt gata să trăiesc pentru ea.

Dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi să-L acceptăm pe Hristos. El este iubirea necondiţionată. Aceasta nu există în nici o altă religie şi asta m-a făcut bucuros în credinţa mea de creştin ortodox. Consider că dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru, iar drogurile sunt doar calmante la acea suferinţă interioară. Atâta timp cât iei drogul, e posibil să te simţi bine, dar după ce efectul se duce, simţi golul din suflet mult mai adânc, mult mai pregnant decât înainte de consumarea drogului. Când eram mai mic, nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea, dar pe măsură ce timpul trecea, golul se adâncea, devenea aproape insuportabil, şi de la tristeţe, depresie am ajuns la nepăsare, nesimţire şi deznădejde. De aceea avem atâtea cazuri de sinucidere între tinerii de astăzi, pentru că la un moment dat, nemaiputând umple acest gol din suflet cu aceste surogate ieftine, oamenii ajung la disperare. Ajung să creadă că nu mai există nici o altă soluţie şi practic din pricina lipsei curajului de a face sacrificii aleg nişte variante mult mai scurte, acele scurtături, care sunt de fapt păcăleli. Ele nu duc niciodată acolo unde duce drumul jertfelnic al Crucii, cruce pe care trebuie să o purtăm până la sfârşit. Cel mai mare vis al meu este să ne mântuim cu toţii.

Nu am avut exemple pe care să le urmez în viaţă, dar acum modelul meu este Hristos. Nu regret că m-am lăsat de muzica pe care o făceam, ci că aceasta nu m-a condus către Adevăr. Ne grăbim cu toţii să importăm din străinătate cam tot ce e rău, şi asta nu e bine.

Ani întregi, din cauza nepăsării, a nesimţirii, am avut senzaţia că nimic nu are rost, că adevărul nu poate fi găsit, că totul e minciună, că existenţa este lipsită de orice esenţă. Nesimţind pe Hristos în viaţa noastră, nesimţind iubire cu adevărat, mereu totul pare fără sens. Pentru că sufletul nostru căutând iubire, iar mintea nerealizând că sufletul caută dragoste, ajungem la un fel de conflict. Mintea cere tot felul de refugii, ajungem dependenţi de muzică, de tot felul de substanţe, de facebook. Nu căutăm oare dragoste pe facebook? Ba da. Căutăm atenţie din partea celorlalţi. Dar găsim? Nu. Nu aflăm acolo decât „dă-mi like“ ca „să-ţi dau like“ şi cam atât.

M-au întrebat mulţi de ce cred în Dumnezeu. L-ai văzut, ca să crezi în El? Da, L-am văzut, le-am răspuns, chiar dacă nu în mod fizic. Dar dacă e să credem doar în ce se supune percepţiei vizuale, nici curentul electric nu-l vedem şi totuşi nimeni nu se apucă să-şi bage mâinile în priză. Pe Dumnezeu Îl simţim în momentul în care acceptăm să-I ascultăm cuvântul din Sfânta Scriptură şi din graiul Sfinţilor Părinţi. Citind Scriptura vom înţelege ce vrea să ne spună Dumnezeu şi atunci ne va fi mai uşor să înţelegem şi anumite realităţi din jurul nostru, mai greu digerabile acum. Să nu uităm că prima virtute este răbdarea. Cu răbdare putem obţine toate celelalte lucruri bune în viaţa noastră.

Sursă: Ziarul Lumina

Lansarea volumului O viaţă de ţărancă, de Marghioriţa Huzum

Predica la Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor) / Sf. Ignatie Briancianinov : Cine ne va prăvăli noua piatră de la uşa mormântului?

APOSTOLUL

 

În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei.

EVANGHELIA

MARCU 15, 43-47; 16, 1-8 

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând; şi chemând pe sutaş l-a întrebat dacă a murit de mult; şi aflând de la sutaş, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in şi pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr, şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. El însă le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Despre starea de moarte a duhului omenesc- fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironosiţelor

“Cine ne va prăvăli noua piatră de la uşa mormântului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină. El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră. Inima a fost cândva biserica; ea s-a făcut mormânt. În el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi. Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul vieţii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună. Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră. Biserica nefăcută de mâna lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos.

La intrarea acestuia este prăvălită o piatră mare foarte. Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatră, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afară greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră. Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina Învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă. Piatră este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc nesimţire. “Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi. După definiţia Părinţilor, nesimţirea este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată viu faţă de lucrurile materiale. Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boală, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsându-l istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nicio suferinţă aparte. Acelaşi lucru are loc şi în sufletul omenesc.

Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei: ei bine, această viaţă răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor. Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat. Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului.

Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca! Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simtirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră. Pentru ce am uitat de veşnicie? Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea, aşa cum îi aşteaptă şi pe ceilalţi oameni? Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească. Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşita viaţa noastră pământească. Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfa stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osândirea aproapelui, batjocurile muşcătoare? De ce petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii fără a simţi nicio greutate, de ce nu ne mai săturăm de ele, de ce ne străduim să trecem de la o îndeletnicire deşartă la alta şi nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre, plânsului pentru ele? Fiindcă am dobândit împreună-simţirea faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucrul prin care intră păcatul în om şi prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om. Nesimţirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi de îngerii căzuţi cei vrăjmaşi lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după principiile lumeşti; ea creşte şi se întăreşte atunci când omul urmează propriei sale raţiuni şi voi căzute, când el părăseşte slujirea lui Dumnezeu şi când slujeşte lui Dumnezeu cu nepăsare.

Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însuşirea de către duhul omenesc a întipăririlor lăsate în el de către duhurile căzute, în supunerea faţă de silnică înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate. Cine ne va prăvăli noua piatră de pe uşă mormântului? Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire. Simt această grijă, aceasta întristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii. Ele doresc şi să se roage cu străpungere, şi să se îndeletnicească cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, şi să îşi vadă necurmat păcătoşenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu. Şi aceste suflete întâmpina înăuntrul lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii. Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă niciun semn de viaţă. În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţirea faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nicio legătură. Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului.

Cine ne va prăvăli noua piatră de pe uşă mormântului? Piatra aceasta e mare foarte. După povaţa Sfinţilor Părinţi, pentru nimicirea nesimţirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viaţă statornică, evlavioasă, de trezvie. Numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de luptă împotriva vieţii de nesimţire – însă, la porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului Învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice.

Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie. Ce este umilinţă? Umilinţa este simţirea de către om a milei şi a împreună-patimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică. Despre ierusalimitenii care au fost aduşi la această aşezare sufletească prin propovăduirea Sfântului Apostol Petru şi au primit creştinismul, Scriptura spune că s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul preţios al mironosiţelor. Prin Înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineaţă, o dată cu primele raze ale soarelui, la mormântul de viaţă purtător, neluând în seamă strajă care păzea mormântul şi pe Cel îngropat în el, au arătat şi dovedit cu fapta aşezarea inimii lor faţă de Domnul. Darul lor s-a arătat a fi de prisos însă el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivăzut de către femei, prin vestea – ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credinţă – a Învierii Dumnezeu-Omului şi a învierii, o dată cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viaţa noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta. Să le aducem ca pe un mir la mormântul Domnului. Să cumpărăm din vreme mir – aplecarea cea bună a voii noastre. Din tinereţile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preţ să cumpărăm mirul – aplecarea cea bună a voii noastre. Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceşte pe a doua! Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simţirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce este dumnezeiesc! Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu peceţile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică. Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vremea potrivită cunoaşterea cu lucrul a Învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al Învierii înaintea fraţilor săi. Cine s-a robit păcatului din neştiinţă sau târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătură cu Dumnezeu şi cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăinţă. Să nu amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu mistuie niciodată.

Tămăduirea bolilor învechite se săvârşeşte nu atât de grabnic şi nu atât de lesne cum îşi închipuie neştiinţa. Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă; nu fără temei toţi sfinţii îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăinţă. Este nevoie de vreme pentru ştergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceţilor păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu peceţile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curăţim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuţilor, ca să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului. În omul pregătit pentru aceasta învie Hristos, şi mormântul – inima- se preface iar în biserică a lui Dumnezeu. Învie, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): în această tainică şi totodată adevărata Înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin”.

(în: Sfântul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2008)

Preluare de pe Război întru cuvânt

Următoarea redefinire a căsătoriei? Primul triunghi de lesbiene „căsătorite” aşteaptă primul lor copil

de Ben Johnson, LifeSiteNews.com,

Trei lesbiene „căsătorite” între ele în statul american Massachusetts au anunţat că aşteaptă primul lor copil.

Apărătorii căsătoriei naturale avertizează că aceasta confirmă panta alunecoasă pe care au pornit statele care au ales să redefinească noţiunea de căsătorie pentru a include şi cuplurile de acelaşi sex. Dacă incluzi în noţiune caracteristici legate de auto-identificarea persoanelor, s-ar putea să te trezeşti legalizând nu numai căsătoria între persoane de acelaşi sex, dar şi cea între persoane care pretind că şi relaţiile poligame trebuie luate în consideraţie.

Cele trei americane, Doll, în vârstă de 30 de ani, Brynn, de 32 şi Kitten, de 27 au organizat ceremonia de nuntă în care şi-au jurat credinţă fiecare celorlalte două, cu toate că aşa ceva nu este prevăzut în nicio lege a statului Massachussets.

Din punct de vedere legal, căsătoria oficiată este valabilă între Brynn şi Kitten. Doll le-a jurat doar credinţă celorlalte două. „Am avut avocaţi specializaţi care au făcut toate documentele pentru ca averea noastră să fie împărţită în mod egal”, a explicat Brynn.

Ele îşi caracterizează relaţia drept „throuple”, echivalentul englezesc al noţiunii de cuplu, cu excepţia faptului că se aceasta cuprinde trei persoane.

Fiecare mireasă a fost condusă la altarul în aer liber de către tatăl ei. A fost ideea lui Kitten, care a declarat că ideea de modul tradiţional în care a fost crescută a făcut-o să vadă căsătoria drept „un simbol important de angajament”.

Brynn, web designer, va munci 40 de ore pe săptămână pentru a aduce bani în casă, Doll va găti, iar Kitten va face curăţenie şi va naşte copii.

La data filmării interviului publicat de revista dailymail.co.uk, cea din urmă anunţa că este deja însărcinată în cinci luni cu un copil conceput prin inseminare artificială cu sperma de la un donator anonim. Ea speră să nască trei copii, câte unul pentru fiecare din cele trei membre ale acestui „comitet romantic”, după cum l-a caracterizat Brynn.

Apărătorii căsătoriei între persoane de acelaşi sex au respins argumentul că, odată îndepărtată cerinţa complementarităţii sexuale din definirea acestei realităţi, se va deschide uşa către alte tipuri de definire, ruinând şi trăsătura monogamă a căsătoriei. Dr. Jennifer Roback Morse, fondatoarea Institutului Ruth din SUA, care se dedică sprijinirii familiei naturale şi ajutării a ceea ce ei numesc „victimele revoluţiei sexuale”, a declarat pentru LifeSiteNews.com: „De mult timp am spus că, odată îndepărtată cerinţa complementarităţii sexelor în căsătoriei, nu va mai exista niciun motiv pentru care aceasta să se limiteze şi la numărul de doi membri ai relaţiei conjugale”.

Ca şi mişcarea pentru drepturile homosexualilor, această cascadorie mediatică face apologia drepturilor persoanelor cu preferinţe sexuale poligame.

Brynn spune: „Polifidelitatea nu este ceva promiscuu, care trebuie ascuns. Poate fi o opţiune perfect acceptabilă şi funcţională de viaţă şi de iubire”. Ea a mai fost căsătorită cu alte două femei şi vrea ca acum societatea să recunoască acelaşi statut şi pentru tipul de relaţie pe care şi-a oficiat-o cu celelalte două femei: „suntem pur şi simplu nişte oameni care încearcă să trăiască viaţa despre care simt că e cea mai bună pentru ei şi merităm toate drepturile de care se bucură şi ceilalţi”, spune ea.

La fel cum au făcut şi activiştii homosexuali când au cerut redefinirea căsătoriei, poliarmonicii par să se prezinte ca persoane a căror preferinţă sexuală pentru mai mulţi parteneri este înnăscută.

Dr. Jennifer Roback Morse de la Institutul Ruth spune însă că orientarea sexuală este o categorie la care oamenii se definesc ei înşişi ca aparţinând şi din care pot oricând să se autoexcludă. De aceea, „nu e nevoie ca juriştii să creeze o clasă protejată pentru o trăsătură pe care o defineşti tu însuţi” în mod absolut subiectiv.

Robert P. George, profesor de jurisprudenţă la Universitatea Princeton, a declarat că asta se întâmplă deoarece uniunea conjugală între persoane de două sexe (bazată pe realităţi verificabile şi vizibile) a fost redefinită ca uniune de iubire (criteriu neverificabil şi subiectiv). Dacă definim căsătoria pe baza sentimentelor, nimic nu ne mai opreşte să legiferăm şi căsătoria între mai multe persoane. „Ideile au consecinţe”, avertizează el.

De altfel, lobby-ul LGBT a semnat un manifest intitulat „Beyond Same-Sex Marriage (Dincolo de căsătoria între persoane de acelaşi sex)”, care-şi propune să obţină sprijinul guvernului şi al instituţiilor private pentru diverse tipuri de parteneriat de viaţă. Cu alte cuvinte, semnatarii recunosc că lupta pentru „căsătoria” gay e doar parte dintr-un efort cu bătaie mai lungă. Şi mai largă.

Ei cer aceeaşi recunoaştere şi aceleaşi beneficii acordate cuplurilor heterosexuale căsătorite, pentru tipuri de relaţii precum:

„cămine angajate şi iubitoare formate din mai mult de doi parteneri conjugali”
„cupluri queer care se decid să crească un copil împreună cu altă persoană queer sau alt cuplu queer, în două cămine separate”

De altfel, în 2012, la Festivalul Scriitorilor de la Sidney, scriitoarea lesbiană Masha Gessen a recunoscut faptul că mişcarea pentru dreptul la căsătorie pentru persoane gay a minţit şi manipulat pentru a distruge înţelegerea generală cu privire la noţiunea de căsătorie: „Lupta pentru căsătoria gay înseamnă să minţim în legătură cu ce vom face când o vom obţine – fiindcă minţim atunci când pretindem că instituţia căsătoriei nu se va schimba. Aceasta se va schimba, aşa cum şi trebuie. Eu nici nu cred că ar trebui să existe”, a mărturisit ea.

În privinţa trio-ului din Massachusetts, dr Morse de la Institutul Ruth face o predicţie: „În termen de cinci ani de la naşterea copilului, această relaţie va fi pe butuci. Toată lumea ştie ce se întâmplă când pui un copil în braţele unei mame. Multe lucruri se schimbă în mod imprevizibil”.

Dr. Morse a mai explicat: „Am citit multe cazuri de cerere a custodiei pentru un copil de către o mamă lesbiană. Printre rânduri am observat că mama nu poate accepta ideea ca copilul ei să-i spună mamă şi unei alte femei. Mama crede că trebuie să fie unică şi are mai multe probleme decât s-ar fi aşteptat să împartă îngrijirea copilului cu o altă femeie”.

Din păcate, o altă previziune făcută de dr. Morse este că, la un eventual proces de custodie, legea le va da dreptate celor două femei care nu sunt mamele biologice ale copilului. (n.red. – în primul rând pentru că, aşa cum s-a precizat mai sus, deocamdată legea din Massachusetts nu recunoaşte decât parteneriatul dintre Brynn şi Doll. Kitten, cea „însărcinată” cu treburile gospodăreşti şi literalmente cu copilul, va rămâne pe dinafară) „În detrimentul copilului”, remarcă dr. Morse.

Traducere: Ştefana Totorcea

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Distrugeri și profanări la mănăstirile din Maaloula (FOTO)

 

preluare de pe Drum european

 

Patriarhul Ioan al X-lea, împreună cu Patriarhul melchit Grigore al III-lea, cu reprezentantul Vaticanului în Damasc, cu reprezentanți ai oficialităților siriene, cu reprezentanți ai tuturor bisericilor creștine și cu clerici musulmani au vizitat, în Duminica Paștilor, localitatea Maaloula.

Maaloula este monument UNESCO, singura localitate în care se vorbește aramaica – limba în care a vorbit Mântuitorul Iisus Hristos. Orașul a fost atacat prima dată în 4 septembrie 2013. Aproape toți cei 3.300 de locuitori, în mare parte creștini, au părăsit localitatea. Printre cei 50 de locuitori care nu au plecat s-au numărat și cele 13 maici din Mănăstirea Sfintei Tecla, împreună cu 3 ajutoare civile. Orașul a fost eliberat de armata siriană, dar a fost din nou atacat pe 30 noiembrie 2013. Armata și civilii care mai rămăseseră pe loc au trebuit să fugă, iar cei care nu au reușit să o facă la timp au fost împușcați. După ce au pus mâna pe oraș, rebelii au aruncat în aer porțile de metal ale mănăstirii și le-au răpit pe cele 13 maici – dintre care una avea 90 de ani – și pe cele 3 ajutoare.

Maicile au fost eliberate în martie 2014, în schimbul eliberării unor prizonieri dintre rebeli și a plății unei răscumpărări consistente.

În Maaloula, crucile de pe turlele bisericilor din oraș au fost dărâmate. Mănăstirea Sfânta Tecla a fost profanată și incendiată. Mănăstirea Sf. Serghie și Vach, din secolul IV, a fost transformată în ruine.

După ce a fost recucerită de armata siriană, localitatea a fost vizitată – tot în prima zi de Paști – de președintele Siriei. Delegația de reprezentanți ai cultelor și oficialitățile au vizitat și locașurile creștine profanate, dar și moschei din Maaloula.

FOTO: Înainte de conflict

Notă: În cea mai mare parte, informaţiile si fotografiile au fost preluate de pe site-ul oficial al Patriarhiei Greco-Ortodoxe a Antiohiei si a Intregului Orient: http://antiochpatriarchate.org/en/gallery/457/. Au fost folosite şi alte surse online.

Te-ar putea interesa şi:

Călugăriţele răpite în Siria au fost eliberate

Conferinţa de presă a Patriarhului Ioan al-X-lea de Antiohia şi al întregului Orient despre răpirea mai multor maici ortodoxe cât şi a orfanelor de la mănăstirea Sfânta Tecla

Rebelii islamişti sirieni au răpit 12 maici de la mănăstirea Maaloula din Siria

Predica Episcopului Vasile de Wichita și America Meridională privind criza din Siria

În plin conflict, o statuie gigantică a lui Iisus a fost ridicată în Siria