Eugenia: Metamorfozele răului

Recenzie de Andi Daşchievici

Pentru cei care mai cred că planificarea, avortul şi alte metode contraceptive au avut la bază un gând umanitar, acest articol pune în altă lumină drumul parcurs de gândirea evoluţioniştilor, precum Carles Darwin sau Sir Francis Galton. La începutul secolului XX, oameni de ştiinţă şi personalităţi din elita intelectuală şi financiară a Americii au preluat de la ei conceptul de control al populaţiei şi de micşorare a numărului celor „nepotriviţi". Colaborarea oamenilor de ştiinţă germani cu Societatea Americană de Eugenie a deschis drumul pentru aplicarea celei mai cumplite forme de eliminarea sistematică a celor indezirabili: soluţia criminală a Holocaustului. Teoria evoluţionistă, transformată în Eugenie, s-a metamorfozat în promovarea avortului şi a planificării familiale.

Cartea lui G.K. Chesterton Eugenics and Other Evils (Eugenia şi alte rele) (apărută în 1922) scoate la iveală ideile profetice ale autorului despre Eugenie şi Cultura Mortii. În 1910 când Chesterton a început scrierea cărţii sale, publicată abia în 1922, a prevăzut în eugenie ceea ce trăim noi azi: controlul naşterilor, avort, eutanasie etc.

Eugenia este un cuvânt care sună frumos, căci el combină cuvintele greceşti „bun” şi „naştere”, adică „naştere bună”. Francis Galon „părintele eugeniei” vedea în aceasta „îmbunatăţirea omenirii”, şi o cale ca ea să „progreseze”. Dar iată cât de departe poate ajunge acest cuvânt care sună atât de bine... Definiţia actuală a eugeniei este înspăimântătoare: înmulţirea selectivă şi controlată a rasei umane. Sir Galton şi-a fundamentat ideile pe teoriile vărului său Charles Darwin - luând regnurile din teoria evoluţiei şi aplicându-le principii sociale. 

La începutul secolului XX, când teoria lui Darwin a fost îmbrăţişată cu toată încrederea de către ştiinţă, eugenia a avut parte de o bună mediatizare în presă. Ziarul The New York Times a publicat constant articole pozitive despre eugenie. Biologul Luther Burbank şi alţi oameni de ştiinţă au promovat eugenia. În anii `20 ea era la modă printre cei care considerau că este dreptul lor să creeze tendinţe sociale. Familiile bogate au luat-o ca pe o cauză măreaţă, finanţând cu generozitate cercetările în domeniu şi numind-o „noua ştiinţă”.

Profesori renumiţi ca Charles Elliot, rectorul Universităţii Harvard, promovau eugenia ca pe o soluţie la bolile sociale. În 1920, aproape ¾ din manualele de ştiinţă socială din învăţământul preuniversitar includeau predarea principiilor acestei noi idei. Judecătorii şi medicii cereau ca asemenea principii să devină legi. Congresul american a adoptat în 1924 Legea imigrării, pentru a-i opri pe oamenii veniţi din sudul şi estul Europei - consideraţi „inferiori”, iar în 1927 Curtea Supremă a SUA s-a alăturat acestui cor de voci, votând cu o majoritate de 8 la 1 ca sterilizarea bărbaţilor şi a femeilor „nedoriţi de societate” să devină constituţională.

Eugenia a condus direct la mişcarea pentru controlul naşterii. Aici au fost implicaţi aceiaşi actori, ca Margaret Sanger, care era membru al Societăţii Americane de Eugenie şi editor al revistei Birth Control Review. Filozofia primordială a grupului era trâmbiţată prin sloganele de pe coperta revistei Birth Control Review: „Mai mulţi copii pentru cei potriviţi şi mai puţini pentru cei nepotriviţi”. Sanger nu ascundea pe cine îi considera „nepotriviţi”: „evrei, slavi, catolici şi negri”. Ea îşi înfiinţa clinicile de control al naşterilor chiar în vecinătatea acestora şi promova deschis ideea că asemenea oameni ar trebui să facă o cerere pentru a li se permite în mod oficial să aibă copii, la fel cum „imigranţii fac cerere pentru vize”.

Astăzi nu mai auzim nimic despre legătura cu eugenia a lui Margaret Sanger, fondatoarea organizaţiei Planned Parenthood - cea mai mare organizaţie de planificare familială din SUA şi care are o reţea întinsă de clinici de avorturi.

În Germania Adolf Hitler a instituit oficial eugenia, făcând ca o ţară întreagă să-i pună în aplicare principiile, care urmăreau să înmulţească numărul celor din “rasă superioară” şi să-i elimine pe toţi cei pe care el îi credea „inferiori”. Unde a găsit Hitler susţinere pentru ideile sale eugenice? La Margaret Sanger şi la cercul său. Oamenii de ştiinţă din Germania nazistă scriau articole în revista lui Margaret Sanger Birth Control Review, iar membrii Ligii pentru Controlul Naşterilor a lui Margaret Sanger au vizitat Germania nazistă, au participat la şedinţele Curţii Supreme de Eugenie şi s-au întors în America cu studii despre modul în care Legea sterilizării din această ţară „stârpea cele mai rele tendinţe moştenite ale rasei germane într-un mod ştiinţific şi uman cu adevărat.”

După cel de-al doilea război mondial, când lumea a aflat despre ororile Holocaustului şi lagărele de concentrare, termenul de eugenie a fost discreditat total. Margaret Sanger s-a distanţat rapid de eugenie şi a început să scoată în evidenţă ideea controlului naşterilor ca fiind “o chestiune feministă”. Nu s-a mai auzit nimic despre eugenie.

În general vorbind, toate argumentele iniţiale în favoarea eugeniei au devenit aceleaşi argumente în favoarea controlului naşterilor, a avortului, a eutanasiei şi chiar a clonării. Eugenia, ca şi avortul, îşi sprijină avantajele pe negarea umanităţii unei clase întregi de oameni. Pentru eugenie, „nepotriviţii” însemnau de obicei cei săraci, cei slabi sau pur şi simplu etniile cu mulţi copii. În cazul avortului, trebuia eliminat cel mai slab şi mai lipsit de apărare dintre fiinţele umane: copilul nenăscut.

Chesterton afirma că ştiinţa oficială a devenit treptat tot mai oficială, dar în acelaşi timp tot mai puţin ştiinţifică.

Eugenia înseamnă tirania ştiinţei. Uitaţi de vechiul argument conform căruia „religia persecută ştiinţa”. Chesterton arată faptul evident că în lumea modernă se întâmplă complet invers. Ştiinţa este cea care încearcă o tiranie prin intermediul statului. Totul a început cu Evoluţia şi a sfârşit cu Eugenia.

Eugenia şi avortul sunt două idei ale tiraniei elitei, care decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. Şi, dacă este vorba despre elită, este vorba despre bani. Lorzii capitalului au finanţat cercetările eugenice din anii ’20 şi au continuat să fie susţinătorii principali ai organizaţiei Planned Parenthood. Pe plan internaţional, există Internaţional Planned Parenthood Federation (IPPF), cu sediul la Londra, iar în România organizaţia are numele Societatea pentru Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS)

Prelucrare după Chesterton.org, ProVita

Totul despre românii din Herţa

De Viorel Dolha

Cele două ultimatumuri sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 cereau transmiterea către URSS şi evacuarea trupelor româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord. Ţinutul Herţei nu făcea parte nici din Bucovina de Nord (care mai fusese răpită de Habsburgi la 1774) şi nici din Basarabia (care mai fusese răpită la 1812 de Rusia ţaristă). Herţa va ajunge în componenţa URSS graţie unor „greşeli”.

Pe harta sovietică anexată la nota ultimativă teritoriile cerute erau marcate cu un creion roşu gros. În 29 iunie tancurile sovietice au intrat în Herţa omorând doi ofiţeri şi 4 ostaşi care s-au opus acestui abuz.[1] Întrebaţi asupra acestui caz de un delegat al Armatei române ruşii au declarat că „au greşit că au mers până la Herţa”.

Bazându-se pe linia groasă trasată cu creionul roşu de tâmplărie pe hartă, guvernul sovietic a interpretat nota sa în sensul că Herţa făcea parte din teritoriul ce îi revenea. Delegaţii români nu vor obţine decât unele mici modificări datorită faptului că reuşiseră să se adopte ca linie de hotar median a zonei determinate pe harta Molotov cu creionul roşu şi să se admită principiul că în interiorul acestei zone să se evite divizarea localităţilor. [2]

La 29 iunie ruşii au încercat să-şi continue drumul spre Dorohoi. Acolo însă îi aştepta colonelul Bota, comandantul regimentului de artilerie din Bacău cu şoseaua minată, obstacole antitanc şi trăgând o salvă de avertisment cu tunurile ruşilor. Aceştia au ridicat un steag alb, au coborât din tancuri şi-au bătut ţăruşii de frontieră chiar acolo. Au urmat zilele următoare un adevărat „război al bornelor de hotar”, românii şi sovieticii mutându-le noaptea, având loc schimburi de focuri şi pierderi de vieţi omeneşti. O coloană sovietică a mai comis „o greşeală” pătrunzând la 3 iulie în Maramureş spre Borşa provocând incidente soldate cu pierderi umane.

Ţinut la atingerea Bucovinei, Moldovei şi Basarabiei, acest teritoriu aparţinând României Vechi şi niciodată înstrăinat, avea o populaţie sută la sută românească, ce locuia în oraşul Herţa şi comunele Lunca, Târnăuca, Buda, Godâneşti, Mamorniţa, Tureatca, Mogoşeşti, Hreatca şi Hârbova care au fiecare câteva sate în componenţă.

În acest ţinut, în comună Lunca se găseşte o biserică din lemn construită la 1677 (monument istoric) iar la Herţa s-a născut la 1 martie 1788 omul de cultură Gheorghe Asachi. [3]

În prezent actualul raion Herţa face parte din regiunea Cernăuţi a Ucrainei. [4] Conform recensământului din 1989 în localităţile rurale din raion, populaţia românească constituie între 92 şi 99%. În orăşelul Herţa, românii reprezintă 68%. Numărul total al românilor din raion este de 27.517. [5]

În 1993, în 16 comune din raion s-a ţinut un referendum aprobat de populaţie, în proporţie de 93% pentru revenirea la vechile denumiri istorice, dar sub diferite pretexte aceasta nu s-a înfăptuit iar pe considerente financiare, nu s-au aprobat tăbliţe pentru denumiri bilingve. [6]

Însuşi regele Carol al II-lea i-a cerut lui G. Tătărăscu să arate ruşilor că „atingerea unui colţ al României Vechi nu se poate admite”. G. Gafencu declara şi el că „România nu va uita niciodată nedreptatea ce i s-a făcut la Herţa”. Autorul francez Henri Prost în lucrarea „Destin de la Roumanie” se întreabă: "De ce oare pe lângă Basarabia, Moscova a pretins şi o parte a Bucovinei, care nu a făcut parte niciodată din imperiul ţarist şi în plus chiar câţiva kilometri pătraţi din Moldova cu Herţa". [7]

Actul final de la Helsinki consemnează: "Statele participante consideră că frontierele pot fi modificate în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord." [8]

NOTE

[1]. A.Cretzeanu, Şedinţele Sfatului Ţării, Patrimoniu”, Chişinău, nr. 1/1992, pag. 151.

[2]. I.Şişcanu, Revista Istorică” nr. 5-6/1995, pag. 477.

[3]. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., Basarabia” nr.2/1992, pag. 139.

[4]. I.Gherman, Herţa, Herţa, Herţa, România liberă”, 29. III.1997.

[5]. V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România liberă” 29. III.1997.

[6]. M.Irimescu, R.Economu, Memoriu privind situaţia românilor din Cernăuţi, România liberă”, 29. III.1997.

[7]. I.Gherman, Opinii, argumente, Cugetul”, Chişinău nr.2/1993, pag.49.

8.R.Stanca, Insula misteroasă sau culisele diplomaţiei, Cotidianul”, 10 IV ’97, pag. 4

Sursă: altermedia.info

Perverşii

Radu Preda 

Asaltul antireligios la care asistăm – de la chestiunea banilor pentru culte la cea recentă privind minorităţile sexuale – are un mare defect pe care nu îl poate ascunde. Este nefiresc, anapoda, în răspăr, artificial. Pe scurt: pervers. Cum aşa?

Ei bine, perversitatea rezidă în caracterul provocator. Locul în care se impune o astfel de agendă falsă este cât se poate de impropriu. Muzeul Ţăranului Român nu celebrează bucolismul, perfecţiunea ipotetică a satului, ci aspiraţia concretă a ţăranului la sfinţenie printr-o adecvare simbolică la cele ale pământului şi ale cerului deopotrivă. A face dintr-un astfel de spaţiu gazdă a mesajului imoral este de aceea pur şi simplu o enormă neruşinare. Ca şi cum ne-am pălmui bunicii.

Că reacţiile celor care se autoproclamă apărători ai valorilor tradiţionale suferă de lipsă de stil, este evident. Nu vreau să îi apăr sau să le justific excesele. Dar nici să trec cu vederea că la o provocare grosolană se răspunde, instinctiv, cu un plus de violenţă verbală. Acesteia îi urmează parada ostentativă a „victimelor“ care îşi arată cu satisfacţie „rănile“. Am reuşit să fim bătuţi! Victorie! Autovictimizarea pe post de martiraj. Încă o dovadă irefutabilă de perversitate.

Modul pervers de a gândi se vede mai ales în invocarea drepturilor omului. Or, acestea sunt interpretate abuziv, blasfemiator. Nu au murit generaţii întregi, convinse de necesitatea instaurării unei etici a spaţiului comun, pentru a promova deviaţiile. Înrădăcinate în solul antropologiei biblice, drepturile omului nu pot servi drept paravan excesului. Altminteri, genul proxim dispare sub povara diferenţelor specifice. Iată de ce, activismul agresiv al grupurilor „îndreptăţite“ reprezintă un atentat la substanţa celei mai importante construcţii a lumii moderne şi a statului de drept.

Să ne înţelegem. Din perspectiva neutră a autorităţii publice, atracţia pentru acelaşi sex nu trebuie incriminată. Vezi articolul 200 din fostul Cod Penal. Depenalizarea nu reprezintă însă acordarea unui cec în alb. Cuplurile de acelaşi sex nu sunt asimilabile, cultural şi religios, familiei. Punkt. De aceea, este profund discutabilă adopţia sau chiar naşterea, prin mame-surogat, a copiilor în asemenea condiţii. Am să fiu acuzat de obscurantism. Şi totuşi: credinţa mea îmi spune că ceea ce este lăsat de Dumnezeu nu poate fi greşit. Nu înseamnă că îi resping pe cei de altă orientare. Dimpotrivă. Îmi dau seama că nu le-am acordat până acum destulă atenţie, că i-am exclus, fără voie, din rugăciune.

Biroul de presă al Patriarhiei, de regulă foarte prompt să dea replici, majoritatea nefericite, culminând în oferta unei înmormântări la jumătate de preţ, tace suspect. Asta după ce, doar câteva zile în urmă, anunţa că „s-au înmulţit acţiunile social-filantropice“ sau, răspunzând unui articol, împărţea epitete pastorale oscilând între „ignoranţă“ şi „frustrare“. Acum, după cele întâmplate la MŢR şi valul de comentarii care pun semnul egalităţii între Ortodoxie şi fundamentalism, Colina Bucuriei se învăluie în ceaţă. Nu îi place tema. Iată o altă formă de perversitate.

Sursă: Ziarul Adevărul

Psihologul ajută, însă nu suplineşte duhovnicul

Nici la psiholog, nici la duhovnic nu poţi să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr, spune în interviul acordat ziarului nostru psihologul Mihaela Sahlean.

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, mai spune terapeutul, care recunoaşte că cere sfatul duhovnicului mult mai des decât al psihologului.

Pornind de la faptul că pentru un creştin sensul în viaţă este Dumnezeu, vă rugăm să ne spuneţi ce semnifică sensul în viaţă din punctul de vedere al unui psiholog.

Are legătură cu ceea ce defineşte traiectoria pe care poţi să o ai în viaţă, drumul care te duce către ceva, dar pentru a ajunge la destinaţie contează foarte mult cum ne alegem drumul, dacă ştim ce înseamnă acest drum şi dacă ne-am putut defini unul sau mai multe obiective în viaţă.

Este foarte important să ne supraveghem propriile gânduri, să le observăm, să le monitorizăm, pentru că identificarea gândurilor noastre chiar este importantă. Sunt foarte multe persoane care operează cu etichete mentale sau cu tipare reactive. Ele îngustează foarte mult realitatea. Gândirea prefabricată nu este o gândire creativă. Din cauza ei se pierde foarte mult din ceea ce realitatea oferă.

Şi atunci, din punctul de vedere al psihologului, sensul nostru nu este către Dumnezeu, ci spre ceea ce gândim?

Eu nu văd psihologia desprinsă de religie, deşi sunt psihologi care văd psihologia strictamente ca ştiinţă. Eu consider că toate ştiinţele, câte există în lume şi câte vor mai putea să apară, adunate, sunt sub Dumnezeu. Ele au apărut cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot fi desprinse de El.

Între psihologie şi religia ortodoxă există părţi comune. De exemplu, la Taina Spovedaniei creştinul vine şi spune preotului tot ce are pe suflet. Şi în psihoterapie pacientul vine şi spune psihoterapeutului ceea ce are pe conştiinţă, lucruri din cauza cărora nu mai are linişte sau nu-şi mai regăseşte liniştea. Greşeli, vinovăţii pe care consideră că le-a făcut, aspecte ale vieţii pe care nu le poate înţelege ori propriul comportament pe care nu-l poate înţelege în multe din circumstanţe. Toate lucrurile acestea se discută la terapie, se analizează. Terapeutul, psihologul ajută, însă nu se poate suplini părintelui duhovnic.

Pentru că părintele duhovnic şi vindecă...

Sunt vindecări diferite. Ca terapeut ajuţi mult pacientul să se înţeleagă pe sine, cu mecanismele lui, cu gândirea lui, cu simţirea lui. Trebuie să ai acele iluminări în care să îţi dai seama unde ai greşit. Prima condiţie este să recunoşti că ai o problemă, că conştientizezi asta, şi după aceea să o rezolvi. Nu poţi să rezolvi ceea ce nu conştientizezi că ai.

Aşa e şi cu păcatul, dacă nu îl recunoşti, nu îl spui la spovedanie.

Da, la fel. Sunt credincioşi care au tendinţa să spună 10% din păcatele lor. Nu îşi fac lor bine în felul acesta. Această negare a păcatului, şi nu prin uitare din cauza unei boli (amnezie, Alzheimer), ci prin uitare cu bună ştiinţă, este un păcat în plus. La fel şi în psihoterapie. Dacă tu consideri că ai făcut numai lucruri bune, dar multiple probleme se ţin de tine, de fapt nu te-ai uitat corect în trecut, de fapt nu te-ai autoanalizat corect. Nu te poţi analiza cu indulgenţă, nu poţi nici aici şi nici la spovedanie să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr. Valoarea adevărului există şi în spoveda-nie, şi în psihoterapie. Nu poţi progresa altfel. Cu minciuna nu poţi merge înainte, baţi pasul pe loc sau chiar mergi în urmă, regresezi, nu progresezi.

Preotul şi psihologul nu sunt în opoziţie

Cred că aţi primit sfatul unui psiholog, şi cred că şi al unui duhovnic.

Sfatul duhovnicului îl primesc mult mai des, pentru că îl caut mai des.

Din experienţa dumneavoastră, care este graniţa dintre psihologie şi duhovnicie?

Sunt două compartimente diferite, care nu se află în conflict. Vorbim într-o parte de un accent pe psihic, şi în cealaltă parte de un accent pe suflet. Psihicul şi sufletul sunt două entităţi fără legătură. Ambele ne cer un efort de introspecţie. Dacă am face o operaţie de neurochirurgie unui om, nu o să găsim psihicul niciodată. Nici dacă facem o operaţie pe inimă, nu o să găsim sufletul. Deci şi psihoterapia, şi duhovnicia lucrează cu ceva invizibil, însă care este simţibil, dacă mă pot exprima astfel. Dacă nu-l vedem în momentul acesta pe Dumnezeu lângă noi, nu înseamnă că nu există.

Cum poate să-l ajute pe un creştin psihologul?

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, sau cel puţin ar trebui. M-a ajutat Dumnezeu să am pacienţi care, chiar dacă au avut o deschidere mai mică spre religie, după mai multe şedinţe, am constatat că şi-au deschis calea mai mult spre Dumnezeu.

Un om care merge la psiholog se poate spovedi mai uşor şi mai bine decât unul care nu merge la psiholog?

Cred că un om care merge la psiholog deja şi-a depăşit o limită în a vorbi despre problemele lui, şi atunci poate reuşeşte mai uşor să ajungă la duhovnic. Pe de altă parte, şi enoriaşul care vine şi vorbeşte cu duhovicul şi-a depăşit nişte limite. Şi atunci, dacă el constată că are nişte probleme în plan psihic, va vorbi uşor despre ele şi la psiholog. De aceea spun că nu le văd în opoziţie sub nici o formă. Şi nu întâmplător v-am spus că ambele se ocupă de aspecte practic invizibile, mintea şi sufletul. Mintea şi sufletul nu sunt palpabile, dar ele sunt foarte vii. Un om nu suferă din cauza creierului mai mare sau mai mic, dar poate să aibă o depresie. Nici dacă are inima mai mică sau mare nu suferă, dar sufletul lui poate să plângă.

Psihologia nu anulează credinţa

Ce boli se pot trata doar la psiholog?

Sunt anumite derapaje în planul psihic care au neapărat nevoie de intervenţia psihoterapeutului. Adică anumite depresii foarte puternice unde este nevoie şi de psihoterapie, dar şi de medicaţie, care este prescrisă tot pentru ajutorul omului. Însă ea nu anulează credinţa. Medicamentele toate sunt făcute să uşureze, să simplifice, să reducă partea de boală, pentru ca persoana să ajungă mai repede la sănătate. Deci nu orice se poate substitui oricând şi oricum, dar credinţa trebuie să-l însoţească pe om permanent.

Aşadar, rolul psihologului este esenţial?

Da. De asemenea, şi rolul părintelui duhovnic, şi relaţia calitativ bună pe care enoriaşul trebuie să o aibă cu el sunt foarte importante.

Dialog cu psihologul clinician Mihaela Sahlean

Sursă: ziarullumina.ro

7 Martie: Colocviile Putnei, Ediția a XIII-a, Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", Bucureşti

Mormântul Sfântului Ştefan cel Mare din biserica Mănăstirii Putna

Pe 7 martie începând cu ora 9.30, sub egida Centrului de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna, se va desfăşura, la Bucureşti, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ediţia a XIII-a a Simpozionului internaţional de istorie Colocviile Putnei.

Colocviile Putnei sunt dedicate în special istoriei Sfântului Ştefan cel Mare şi istoriei Mănăstirii Putna. Această ediţie va cuprinde două secţiuni: De la „sfântrăposaţii înaintaşi” la „marele Io Ştefan voievod” şi „Mănăstirea lui dragă”. Vor prezenta comunicări: Acad. Şerban Papacostea (Bucureşti), Prof. Univ. Dr. Ştefan S. Gorovei (Iaşi), Prof. Univ. Dr. Maria Magdalena Székely (Iaşi), Conf. Univ. Dr. Olimpia Mitric (Suceava), Lector Univ. Dr. Liviu Pilat (Iaşi), cercetătorii Ivan Biliarsky (Sofia) şi Nagy Pienaru (Bucureşti), Arhim. Policarp Chiţulescu (Bucureşti), Drd. Ioan Augustin Guriţă (Iaşi), Ierom. Dosoftei Dijmărescu, monahii Timotei Tiron şi Iustin Taban (Mănăstirea Putna). Comunicările vor prezenta noi informaţii despre: Alexandru cel Bun, Moldova lui Ştefan cel Mare în cronicile străine, manuscrise şi documente din secolele XV-XVI, Mitropolia Moldovei în secolul XVIII şi Mănăstirea Putna în secolul XVIII şi în secolul XX.

Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna a fost înfiinţat la 2 ianuarie 2005, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Întemeierea lui nu a fost întâmplătoare. În cursul activităţilor ştiinţifice circumscrise anului comemorativ „Ştefan cel Mare şi Sfânt” – 2004 s-a conturat nevoia existenţei, la Mănăstirea Putna, a unei structuri care să trezească şi să menţină interesul pentru cunoaşterea trecutului nostru şi care să impulsioneze cercetarea lui.

Scopul Centrului este cercetarea istoriei epocii ştefaniene şi a istoriei Mănăstirii Putna. De la înfiinţare până în prezent, Centrul a organizat la Mănăstirea Putna şi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi unsprezece ediţii de comunicări ştiinţifice, sub numele Colocviile Putnei. Dat fiind caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada de ocupaţie austriacă (1775-1918), începând cu ediţia a IX-a, Simpozionul Colocviile Putnei cuprinde şi o secţiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în această epocă.

Sursă: Monitorul de Suceava

Pildă - Niciodată nu judeca pe nimeni!

In imagine doctorul Pesamosca !

Un doctor a intrat grăbit în spital, după ce fusese chemat la telefon pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât a putut de repede, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie.

L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor şi aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: “De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?”

Medicul a zâmbit şi a spus: “Îmi pare rău, nu eram în spital, şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba.”

“Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce aţi face??” a spus tatăl furios.

Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns: “Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă - ¤ Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului. ¤- Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu."

“A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor”, a murmurat tatăl.

Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit. “Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Şi fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. “Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!”

“De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase.

Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă: “Fiul său a murit ieri într-un accident de maşină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său.”

NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec...

Preoți creștini uciși în Tanzania

Duminică, 17 februarie, un preot catolic a fost ucis de către extremiștii musulmani pe insula semi-autonomă Zanzibar. În timp ce se îndrepta spre biserică preotul a fost atacat de către doi extremiști musulmani și împușcat, fiind al doilea preot ucis într-o singură săptămână. Pe 11 februarie unui alt preot i s-a tăiat capul într-o ceartă pentru magazinele creștinilor.

„Preotul Evarist Mushi a fost prins de către doi tineri la intrarea în biserică” în orașul capitală Zanzibar, unde „unul dintre atacatori l-a împușcat în cap”, a declarat presei purtătorul de cuvânt al poliției, Mohammed Mhina.

Este a doua oară când un asemenea atac este realizat de către populația islamică majoritară de pe această insulă. În ziua de Crăciun, persoane înarmate au împușcat și rănit destul de grav un preot catolic în timp ce acesta se întorcea de la biserică. Poliția nu știe dacă aceste două atacuri au vreo legătură între ele, dar creștinii de aici spun că atacurile islamice împotriva Bisericilor minoritare sunt într-o continuă creștere.

Un alt preot, Mathayo Kachili, a fost decapitat luni, 11 februarie, de către ceea ce martorii numesc o gașcă de extremiști și radicali islamici.

Comandantul poliției, Denis Stephano, a spus reporterilor că crima din orașul Buseresere a fost iscată de către tensiunile deschiderii în zonă a unor magazine deținute de creștini.

Ca reacție, Organizația Internațională Creștină (ICC) ocupată cu drepturile omului afirmă că aceste reacții fac parte dintr-o campanie islamică mai mare derulată împotriva creștinilor din Africa de Est.

Sursă: Doxologia.ro