Curtea Supremă a Italiei respinge pedeapsa unui pedofil de 60 de ani pe motiv că el şi fata de 11 ani erau îndrăgostiţi

de Leonardo Blair, 3 ianuarie 2014

De curând, Curtea Supremă a Italiei a făcut vâlvă la nivel internaţional după ce a respins pedeapsa unui bărbat în vârstă de 60 de ani care s-a implicat într-o relaţie sexuală cu o fată de 11 ani. Motivaţia respingerii a fost că cei doi erau îndrăgostiţi.

O relatare a agenţiei AFP arată că la început nu s-a luat în consideraţie „relaţia de iubire” dintre fata de 11 ani, a cărei identitate nu a fost făcută publică, şi Pietro Lamberti, un asistent social în vârstă de 60 de ani din Catanzaro, în sudul Italiei.

Lamberti a fost condamnat în februarie 2011 la cinci ani de închisoare pentru relaţii sexuale cu o minoră, iar verdictul a fost ulterior confirmat la recurs.

Dar, printr-o întorsătură neaşteptată, Curtea Supremă a Italiei a cerut rejudecarea, deoarece verdictul nu lua în considerare „existenţa unei relaţii de dragoste consensuală, absenţa forţării fizice şi sentimentele de iubire ale fetei”.

Ziarul Blitz Quotidiano relatează că Lamberti a cunoscut-o pe fată la o cabană de vară din Roccelletta di Borgia, Catanzaro. Convorbirile telefonice înregistrate pe parcursul anchetei o prezintă pe fată întrebându-l dacă o iubeşte. Tot din convorbiri reiese şi teama lor de a nu fi prinşi. Lamberti îi cerea în mod repetat fetei să ţină secretă relaţia lor şi să evite să-l sune la sfârşit de săptămână, când era cu familia. Au fost surprinşi în cele din urmă în timp ce făceau sex într-o vilă de pe malul mării.

Fata provine dintr-o familie defavorizată, care a primit drept compensaţie 40.000 de euro.

Răsturnând verdictul în cazul Lamberti, judecătorii de la Curtea Supremă au adus ca argumente faptul că fata de 11 ani înţelegea cuvântul „iubire” şi au citat un caz din 2008 în care un tribunal a arătat indulgenţă unui măcelar de 34 de ani care se iubise cu o fată de 13 ani.

Măcelarul a primit o pedeapsă „blândă”, de numai un an şi patru luni, pe motiv că fata înţelesese şi consimţise că acesta „se îndrăgostise” de ea.

Decizia în cazul Lamberti a fost făcută publică luna trecută în ziarul Il Quotidiano della Calabria şi a făcut vogă pe reţelele de socializare online, unde a strâns reacţii virulente la adresa sistemului de justiţie italian.

Şi comentatorii de pe site-ul AFP s-au arătat deranjaţi: „Justiţie italiană? Pedofilii îşi manipulează victimele. Un copil de 11 ani nu este capabil să-şi dea consimţământul pentru a face sex cu un om de 60 de ani. Ruşine justiţiei italiene! Pare mai degrabă un caz al unui bogat împotriva sărăntocilor, bietul copil de ţărani e cântărit în bani, spre deosebire de asistentul social cu facultate. Însuşi titlul de asistent social ar fi trebuit să-i aducă o pedeapsă mai severă”, scrie comentatorul Basil.

„Aparent, Curtea Supremă crede că o fată de 11 ani e capabilă de consimţământ la relaţii sexuale intime. Mă întreb care ar fi limita consensualităţii pentru aceşti judecători: 5, 6 sau 7 ani? Dacă ducem lucrurile la concluzia lor logică, se poate pretinde consensul pentru orice copil de orice vârstă când e vorba de pedofili”, a scris şi un comentator pe nume Philip T.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Ştefana Totorcea 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Cuvinte către tineri (XI) - Părintele Zaharia Zaharou: Când nu iertăm rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu

De ce nu putem ierta? De ce avem tendinţa de a răspunde răului cu rău?

Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorinţa de a supravieţui; ne iubim viaţa noastră mai presus de orice. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ne spune că cei care au trăit temându-se de puterea morţii au crescut în păcate și au îngăduit morții să fie stăpână pe viaţa lor  (cf.  Evr. 2, 15). Dar atunci când ne încredem în cuvântul Domnului și mai ales când urmăm pildei lui Hristos, Care nu Și-a cruţat viaţa pentru mântuirea tuturor, ne putem încumeta să-i iertăm pe cei care ne rănesc. 

Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire. Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbește ca și cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierţi greșeala aproapelui tău, și Eu o să îţi iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14).

Înţelegerea este inegală: ea îl cinstește pe om. Când primim această cinste și încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu și începem să înţelegem că un singur lucru este important în viaţa noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micșorăm pe noi înșine, să ne micșorăm egoismul. Precum spunea marele Prooroc și Botezător Ioan: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).  Și a spus acest cuvânt în ceasul în care slava lui ajunsese la apogeu în Israel; unii îl considerau a   chiar Mesia (cf. Luc. 3, 15). Și deși era cel mai mare s-a făcut pe sine cel de pe urmă spunând că el nu e vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălţămintei Domnului (cf. Ioan 1, 27). Pentru că el s-a considerat pe sine a   cel mai mic, Dumnezeu l-a înălţat și l-a făcut să fie cel mai mare (cf. Luc. 7, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă răspundem cu răutate celor care ne fac rău, atunci ne urâm sufletul. Dar dacă ne silim pe noi înșine să primim ocara și umilirea, am urcat deja pe prima treaptă a scării care duce la desăvârșirea dumnezeiască. Și dacă ne rugăm pentru cel care ne-a nedreptăţit, am pășit pe a doua treaptă a scării. Și dacă simţim milă pentru cel care ne-a nedreptăţit, căci prin aceasta el și-a vătămat sufletul, am urcat chiar mai sus. Și dacă ne bucurăm pentru că am fost învredniciţi să suferim pentru porunca Domnului, precum apostolii atunci când au fost alungaţi din sinedriu (cf. Fapt. 5, 41), am ajuns la desăvârșirea acestei scări a urcușului dumnezeiesc.

Cum explicaţi sentimentul de respingere faţă de un lucru care se repetă, precum slujbele zilnice din Biserică?

Eu cred că slujbele ne oferă un cadru în care ne putem ruga. Dar ca să primim folos deplin din participarea la slujbe și din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinţei noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspiraţiile de iubire frăţească, toate dispoziţiile noastre duhovnicești. Dacă aducem toate aceste dispoziţii, tot ce avem noi mai bun, ca pe un dar la întâlnirea cu frații, atunci înfăţișarea noastră înaintea Domnului nu va   în deșert și nu va rămâne fără roadă. Micul dar pe care l-am adus și noi la adunarea Bisericii ne va uni cu restul Trupului Bisericii  și ne va ajuta să intrăm în comuniunea darurilor tuturor mădularelor Bisericii, a celor prezenţi acolo în chip văzut și a celor care sunt prezenţi în chip nevăzut, dar cât se poate de real. Astfel, intrând în comuniunea darurilor sfinţilor, a fraţilor noștri, devenim bogaţi, cu toate că suntem săraci. Și atunci  caare cuvânt rostit în timpul slujbei nu va spus din puterea noastră, ci din puterea harului la care noi ne-am făcut părtași.

Sfinţii ne spun că atunci când slujeau Sfânta Liturghie, fiecare cuvânt al Liturghiei pe care îl rosteau era încărcat de energia harului și ieșea din gura lor asemenea unei limbi de foc. Trebuie să încercăm să ne creăm acest loc tainic înlăuntrul nostru, care ne va oferi libertatea duhovnicească de a ne înfăţișa înaintea Domnului în biserică, într-un chip care ne va însufleţi și ne va aduce folos duhovnicesc. Atunci cuvintele Domnului și ale rugăciunilor vor fi pentru noi mereu noi. Iertaţi-mă!

Cum să nu văd păcatele aproapelui și să nu îl judec?

Nu putem să nu vedem păcatele aproapelui, dar putem să ne ferim să îl judecăm. Trebuie să încercăm să îl vedem cu ochii lui Dumnezeu, Care moare pentru păcatul fiecăruia dintre noi, și de aceea să avem compătimire pentru fiecare chip al Său. Așa cum Domnul a murit pentru cei păcătoși, așa și noi, când avem compătimire faţă de aproapele atunci când acesta păcătuiește, Îi bineplăcem lui Dumnezeu. Păcatul este „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7) și atunci când avem compătimire pentru cel păcătos, Dumnezeu ne consideră aceasta ca pe o virtute și ne dă în schimb harul Duhului Sfânt.

Cum putem păstra pacea sufletului într-un mediu care ni se pare plin de răutate? Ce putem face ca să-i iubim pe cei din jurul nostru, pe cei care sunt mai dificili?

Apostolul spune că Domnul Care este în noi este mai mare decât cel care stăpânește în lume (1 Ioan 4, 4). Dacă avem o legătură strânsă, puternică cu Dumnezeu, în lumina acelei legături vom găsi o cale fără de păcat pentru a supravieţui în orice condiţii. Autoritatea poruncilor Domnului este absolută în orice împrejurare și datoria noastră este să stăm întotdeauna înaintea Domnului și, cu îndrăzneala dragostei, să-I spunem: „pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (Ps. 16, 4) și atunci putem birui toate ispitele. Este bine sau nu să ne smerim în faţa unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos faţă de El. Cum a reacţionat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68, 11; Rom. 15, 3)? Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credinţă. Dar duhul pe care îl învăţăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nici o rezistenţă, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8).

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieţi: noi vom dărui mica și mărginita noastră viaţă lui Hristos și vom primi în schimb viaţa Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruinţă pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată”. La această biruinţă ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul (cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptăţească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieţii desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Fragmente din cartea "Merinde pentru monahi" - Părintele Zaharia Zaharou

Cartea este disponibilă în format PDF pe site-ul Mănăstirii Putna

Sursă foto: Revista Cuvinte către tineri 2012 

Consilierea în criza de sarcină ajută femeia, copilul și familia / 5 / Lumina lumii – povestea lui Steven Tyler şi Julia Holcomb

Julia Holcomb

Notă introductivă: Pe 4 mai 2011, National Review Online a publicat articolul meu intitulat „Traumă post-avort – Doamne, ce am făcut?” bazat pe experienţa avortului din tinerețea lui Steven Tyler solistul trupei Aerosmith şi membrul juriului emisiunii American Idol . La puţin timp după aceasta am fost contactat de Julia Holcomb. Julia este mama fiului avortat al lui Steve Tyler despre care am vorbit în articolul meu.

Julia şi soţul ei şi-au exprimat dorinţa să-mi încredinţeze mai multe detalii despre relaţia Juliei cu Steven Tyler, avortul şi viaţa ei de după avort. Julia a citit timp de mai mulţi ani amintirile şi reconstruirea evenimentelor făcute de Steve Tyler din anii relaţiei lor şi cel  mai recente prezentate în autobiografia lui, „Does the Noise in My Head Bother You?” (Te deranjează zgomotul din capul meu?). Julia vrea ca după atâţia ani să aibă şansa să prezinte evenimentele în versiunea ei.

Dar, în cele din urmă, motivul pentru care Julia îşi împărtăşeşte acum povestea este inspiraţia, vindecarea şi credinţa care sunt reflectate în viața ei. Julia crede că articolul meu publicat pe NRO şi faima lui Steve Tyler din acest moment oferă o ocazie providenţială pentru a prezenta povestea ei.

Kevin Burke, LSW

Celebra fotografie alb-negru a Juliei Holcomb şi Steve Tyler

Povestea Juliei

Numele meu de fată este Julia Holcomb şi scriu ca răspuns la articolul lui Kevin Burke „Traumă post-avort” din National Review. Mi s-a părut că articolul scris de el despre Steven Tyler este deosebit de compătimitor, subliniind trauma avortului. Numele meu a fost menţionat în acest articol, cum a fost şi în alte articole recent scrise, şi în câteva cărţi. M-am decis că este timpul să-mi relatez sincer povestea, străduindu-mă să îmi amintesc cât mai exact cele întâmplate atunci, sperând că voi încheia şi voi aduce pace acestei perioade a vieţii mele.

În Noiembrie 1973, la scurt timp după aniversarea a 16 ani, l-am cunoscut pe Steven Tyler la un concert în Portlan, Oregon. Ca să înţelegeţi ce poate duce o fată de 16 ani în culisele unui concert rock Aerosmith, şi în decurs de trei ani într-o relaţie cu Steve Tyler, aveţi nevoie de informaţii esenţiale din trecut.

Trauma din familie

Tatăl meu biologic a părăsit-o pe mama când eram copii mici. Era un derbedeu fermecător, împătimit de jocurile de noroc, care intra şi ieşea din vieţile noastre, lăsând valuri de datorii şi infidelitate. Când a aflat că era însărcinată cu mine, copilul mijlociu, mama fost îndemnată de mai mulţi membrii ai familiei să facă avort, care pe atunci era ilegal. Din fericire m-a născut şi peste ceva timp l-a născut şi pe frăţiorul meu şi a fost o mamă iubitoare. Când datoriile de pe urma jocurilor de noroc ale tăticului nostru au dus la cheltuirea totală a micului ei salariu de profesoară, a divorţat. Chiar şi după primul divorţ a fost o mamă bună, ducându-ne la biserică, citindu-ne dimineaţa înainte de a pleca la şcoală din Biblie, cântându-ne noaptea şi rugându-se împreună cu noi pentru tatăl nostru rătăcitor. Era blândă şi de încredere şi am ştiut mereu că pot să mă duc la ea pentru ajutor. Când mama s-a remăritat cu primul meu tată vitreg, care era alcoolic, lucrurile s-au înrăutăţit.

O traumă devastantă s-a abătut asupra familiei noastre în vara anului 1971, când aveam 13 ani. Fratele meu mai mic a fost omorât într-un accident de maşină în timp ce eram în drum spre casă, întorcându-ne dintr-o excursie cu bunicii noştri. Avea zece ani. Bunicul meu murit și el, bunica şi-a pierdut un picior şi sora mea a fost rănită. Accidentul de maşină şi traumatizarea familiei au declanşat un lanţ de evenimente care au dus la divorţul mamei mele de primul tată vitreg.

Tatăl meu vitreg la scurt timp a fost internat la un spital pentru bolnavi mintali, iar mama a avut o cădere emoţională. Eu şi cu sora mea am locuit pentru câteva luni la mătuşa şi unchiul nostru.

Când ne-am reîntors acasă după divorţul mamei lucrurile nu mai erau la fel. Mama părea rănită şi dezamăgită de viaţă. Fără a mai avea stabilitatea pe care o dau familia sau biserica, cu toţii ne-am luptat din greu să ne revenim după moartea fratelui. Mama mai lucra ca profesoară, dar locuia cu al doilea tată vitreg, deşi încă nu erau încă căsătoriţi. El este un om de care, cu trecerea timpului, m-am ataşat şi am ajuns să-l iubesc şi să-l respect, deşi în în anii ‘70, când locuia cu mama, era altfel decât este astăzi şi exista o antipatie reciprocă între noi.

Eu şi sora mea am rămas de capul nostru majoritatea timpului. Înainte fusesem crescută să merg la biserică, dar după accident nu ne-am mai dus niciodată. Am devenit amândouă rebele. Sora mea a plecat de acasă când a împlinit 16 ani, în călătorie cu rucsacul în jurul ţării, împreună cu prietenul ei. Aşa am ajuns la vârsta de 15 ani, cu sora plecată, şi simţindu-mă că stau în calea cuiva. Mi se părea că eram un obstacol în relaţia mamei mele cu acest nou bărbat.

Prieteniile mele s-au schimbat, din copii pe care îi ştiam de la biserică la cei care îşi petreceau timpul la Teen Center (Centrul Adolescenţilor). Unii dintre ei luau droguri şi beau.

Întâlnirea cu Steve Tyler

Cu câteva luni înainte să fac cunoştinţă cu Steven, când nu trecusem de 15 ani, m-am împrietenit cu o fată care avea acces la culisele petrecerilor şi concertelor. Ea avea 24 de ani şi deşi legătura noastră a fost de scurtă durată această legătură s-a dovedit a fi un schimbare majoră în cursul vieţii mele. Prietenia cu ea a fost una dintre cele mai periculoase din câte am avut.

M-a învăţat repede cum să mă îmbrac în aşa fel încât să nu trec neobservată şi să folosesc sexualitatea ca momeală pentru vedetele rock. Ţin şi acum minte când m-am îmbrăcat pentru concertul Aerosmith, cu intenţia de a mă duce în culise cu ea. Ascultasem piesa „Dream On” şi am văzut poza lui Steven pe coperta albumului. M-am dus la concert cu speranţa să îl întâlni pe Steven şi după concert ne-am întâlnit pentru prima dată. La vremea aceea, am crezut că el este cel mai bun lucru din viaţa mea. Povestea mea tristă, tinereţea şi flerul meu au atras interesul lui Steven.

Mama i-a dat drept de tutelă asupra mea lui Seven după ce m-am mutat la Boston. Îmi amintesc uimirea mea când mi-a spus că mama a semnat documentele şi încercarea mea de a mă obișnui cu acest lucru. Un sentiment de vulnerabilitate m-a cuprins ştiind că sunt sub tutela lui, dar că nu suntem căsătoriţi. Nu şi-a exprimat intenţiile de a avea o relaţie de lungă durată. A menţionat că a vrut să aibă tutela pentru ca eu să pot călători peste hotare împreună cu el când era în turnee. I-am spus că mama nu ar fi semnat documentele și l-am întrebat cum a convins-o. A răspuns: „I-am spus că am nevoie de tutelă ca să te înscriu la şcoală”. M-am simţit abandonată de mama la fel cum am fost abandonată de tata şi de tatăl vitreg. Steven era chiar singura mea speranţă la acel moment.

M-am pierdut într-o cultură rock and roll. În lumea lui Steven erau sex, droguri şi rock and roll, dar nu părea mai puţin haotică ca lumea pe care o lăsasem în urmă. Atunci încă nu ştiam, dar de  abia am scăpat cu viaţă din ea.

Sarcina

Când am început să locuim împreună luam anticoncepţionale. Nu este adevărat că sarcina mea cu Steven a fost neplanificată, așa cum s-a scris. După câteva luni împreună, Steven mi-a vorbit despre dorinţa lui de a avea un copil. El a crescut la ţară, în regiunea New Hampshire, şi câteodată se comporta ca un ţăran cu picioarele pe pământ. Voia o familie şi m-a întrebat dacă sunt dispusă să facem un copil. Am fost sensibilizată de sinceritatea lui şi am acceptat. Voiam copii şi am început să cred că trebuia să mă iubească cu adevărat din moment ce m-a luat sub tutelă şi mă întrebă dacă vreau să avem un copil împreună. Mi-a aruncat anticoncepţionalele de la balconul hotelului unde stăteam, departe în stradă.

Peste un an am rămas însărcinată. Nu mai rămăsesem niciodată însărcinată până atunci, contrar cu ceea ce a afirmat Steven. La început ambii eram bucuroşi de copil. Îmi amintesc când i-am spus „sunt însărcinată” şi după reacţia lui am crezut că este într-adevăr entuziasmat. M-a cerut în căsătorie peste câteva luni şi i-am răspuns „da”. M-a dus la New Hampshire să le spună părinţilor de copil şi de căsătorie. A întrebat-o pe bunica lui dacă poate să-mi dea mie verigheta ei. Părinţii lui nu se înțelegeau pe tema căsătoriei noastre. Mama lui îl sprijinea pe Steven în tot ce făcea şi îmi amintesc că îl iubea cu adevărat. Era o doamnă atât de bună la suflet şi cu un minunat simţ al umorului. Tatăl lui avea mari rezerve din cauza tinereţii şi imaturităţii mele.