Scrisoare deschisă privind educaţia sexuală

Mai multe zeci de organizații non-guvernamentale, majoritatea creștine, au trimis, astăzi, 12 noiembrie, miniștrilor Educației și Sănătății, o scrisoare în care se arată preocupate și îngrijorate de presiunile în creștere pentru introducerea în școli a „educației sexuale”. Scrisoarea vine la câteva zile după ce un alt grup de ONG-uri s-a adresat celor doi miniștri în susținerea acestei materii. Organizațiile creștine, printre care Alianța Familiilor din România, Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România, Fundația Romanian’s Children Appeal, Asociația Familia Tradițională, Asociația Medicilor Catolici și Asociația Generală a Românilor Uniți (Greco-catolici) precizează că nu se opun unei educații care să pregătească copilul pentru viața intimă și de familie, dar această educație trebuie să rămână în primul rând în sfera şi de competenţa familiei și în nici un caz să fie impusă ca materie obligatorie în școli, întrucât statul nu poate lua locul familiei. De asemenea, materia trebuie construită pe premisele oferite de valorile și criteriile morale în abordarea sexualității și nu să constea în explicații despre actul sexual și în promovarea unei iluzorii „protecții” față de sarcină și de bolile cu transmitere sexuală.

Reproducem integral conținutul scrisorii ONG-urilor creștine mai jos.

În atenţia: domnului Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale

şi a domnului Nicolae Bănicioiu, ministrul Sănătăţii 

SCRISOARE DESCHISĂ privind educația sexuală” în școala românească

Domnilor miniștri, De mai bine de 10 ani, un grup de organizații civice și persoane publice exercită periodic presiuni asupra instituţiilor statului pentru a introduce în programa școlară obligatorie, fără consultări și indiferent de voinţa majorităţii, o materie numită „educaţie sexuală”. Acest grup se folosește de orice ocazie pentru a-și relua presiunile, așa cum a făcut-o și zilele trecute, motivând prin cazul într-adevăr foarte grav de la Segarcea, unde un tânăr a infectat intenționat cu HIV numeroase femei.

După cum am precizat în memoriile și scrisorile pe care la rândul nostru vi le-am trimis în ultimii ani pe acest subiect, ca organizații non-guvernamentale care reprezintă interesele părinților și copiilor din România, considerăm că numai o educație morală serioasă, conformă principiilor creștine, este calea și către adevărata sănătate trupească a copilului și adolescentului. Dar această educație trebuie să rămână în primul rând în sfera şi de competenţa familiei. Dacă ea se va face totuși în școli, materia trebuie construită pe premisele oferite de valorile și criteriile morale în abordarea sexualității și în nici un caz nu trebuie să constea în predarea mecanicii actului sexual și a unei iluzorii „protecții” față de sarcină și de bolile cu transmitere sexuală. În orice caz, în virtutea dreptului constituțional conferit părinților de a asigura „potrivit propriilor convingeri” educaţia copiilor lor, trebuie prevăzută posibilitatea părinților de a decide dacă minorii aflați în grija lor urmează aceste cursuri sau nu.

Vă rugăm să observați că semnatarii scrisorii deschise pro-„educație sexuală” datată 6 noiembrie 2014 sunt, cu excepțiile de rigoare, organizații cu o componentă ideologică pronunțată, care promovează o viziune ce favorizează promiscuitatea, sub aparența așa-numitelor „drepturi sexuale”. În urmă cu un an, asociaţia „Accept”, una dintre semnatarele scrisorii deschise, l-a invitat în România pe profesorul olandez Gert Hekma, care susţine că relaţiile sexuale adulți-copii sunt normale. Credem că aceasta spune totul despre ce fel de „educaţie sexuală” se vrea a fi aplicată asupra copiilor noştri!

În acest moment, la nivel mondial, nu există niciun indicator care să garanteze eficienţa unui program de educaţie sexuală în școli, ci mai degrabă dimpotrivă. În Marea Britanie, ţară cu experienţă de 30 de ani în domeniu, situaţia s-a înrăutăţit în urma introducerii acestei materii. Conform datelor UNICEF şi ONU, în Polonia, o ţară apropiată României, unde educaţia sexuală este absentă din şcoli, rata natalităţii la adolescentele între 15-19 ani este mult mai mică decât în SUA, Canada sau Marea Britanie, acolo unde se predă această materie de zeci de ani.

Ne permitem să subliniem că insistența pe introducerea unei asemenea materii obligatorii, în absența consultărilor publice și fără a ține cont de interesul real al copiilor (nu de mașinațiile ideologice ale unor ONG-uri), este de natură să declanșeze conflicte majore între autorități și societatea civilă, așa cum s-a întâmplat în alte țări din Europa, în ultimii ani. Croația, Slovacia, Germania, Spania și Elveția au experimentat, prin introducerea orelor de sexualitate, scandaluri publice majore, din cauza caracterului semipornografic al acestei „educații”. În Croația, programul a fost oprit de Curtea Constituțională, care a constatat încălcarea drepturilor parentale; în Spania, materia a fost eliminată de guvern la presiunea părinților; în Elveția și Slovacia sunt programate chiar referendumuri pe această temă; în Germania, mai mulți părinți execută pedepse cu închisoarea din cauza opoziției lor față de aceste ore, impuse printr-o lege draconică, de tip nazist.

Domnilor miniștri, Premisa unor generații viitoare responsabile este revigorarea și readucerea la statutul de participant major la viața cetății a instituției esențiale a Familiei. Încercările de a înlocui rolul firesc al acesteia prin etatizarea educației și a copilului (așa cum constatăm că se încearcă și prin scăderea continuă a vârstei minime de școlarizare obligatorie, de la 7 la 6 ani, acum de la 6 la 5 ani și în viitor la 3 ani) nu pot duce la nimic bun. Noi, cel puțin, NU dorim repetarea unor experimente istorice nefaste pe copiii noștri.

Sexualizarea copiilor prin mass-media, accesul neîngrădit la violenţă şi pornografie, lipsa unei educaţii moral-religioase solide sunt adevăratele motive pentru care apar nenorociri precum cea de la Segarcea. Nu putem combate viteza excesivă prin campanii de folosire a centurii de siguranţă! Mai exact, cea mai bună protecție în cazul precizat ar fi fost NU „utilizarea prezervativului”, așa cum promovează proponenții „educației sexuale”, ci o educație despre înfrânarea trupească a adolescenților și despre relația intimă numai în cadrul căsătoriei. Acestea sunt argumente suficiente pentru ca bolile cu transmitere sexuală să nu se răspândească. Iată de ce copiilor trebuie să li se insufle importanța unor noțiuni preum fidelitate, castitate, reținere – fără teama de a părea vetuști sau anacronici.

Domnilor miniştri, În calitate de părinţi şi reprezentanți ai familiilor din România, vă transmitem dorinţa comună de a avea un sistem educaţional care să asigure dezvoltarea firească a individului, spre prosperitatea familiei și binele societăţii. Pentru împlinirea acestui deziderat, vă solicităm: 1. Decizia introducerii „educației sexuale” în școli să se facă doar cu respectarea principiului democratic al consultării efective și consistente a cetățenilor în soluționarea problemelor de interes public. 2. În numele majorității cetățenilor, care se declară creștini, acest curs să fie construit pe principii moral-creștine. În acest sens, vă stăm la dispoziție cu propunerea noastră de curiculă. Vă rugăm să ascultaţi glasul majorităţii, încă, tăcute a acestei ţări. Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Pentru mai multe detalii și corespondență: Asociația PRO VITA filiala București, membră a Federației PRO VITA Ortodoxă, OP 15 – CP 410, București, Tel. 031 815 27 80, 0728 673 673, Email provitabucuresti@yahoo.com, www.provitabucuresti.ro

Sursă: ALianţa Familiilor din România

Povestea schimbării vieţii mele / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (11)

La începuturile terapiei mele de recuperare, acum aproape 12 ani şi jumătate, nu aveam nici cea mai mică bănuială despre darurile pe care mi le puteam face. Drumul a fost lung şi foarte dureros, dar lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii nu vin uşor. Acest principiu mi-a fost lumină călăuzitoare în perioadele întunecate şi în momentele de disperare. Dacă ceva era dificil, atunci gradul de dificultate era chiar semnalul că trebuie să fac exact ceea ce aş fi dorit să evit. E nevoie de curaj, de onoare, putere şi caracter pentru a face acel efort emoţional intens de a redirecţiona propriile energii sexuale. Nu întâmplător, aceleaşi trăsături intră şi în definiţia bărbatului puternic.

Am crescut cu cinci fraţi, eu fiind al doilea născut şi primul fiu. Familia copilăriei mele, cu un tată absent şi o mamă dominatoare era una clasică pentru formarea unei individualităţi homosexuale. Tatăl meu nu abandonase familia ca şi prezenţă, dar era alcoolic şi total absent emoţional. Nu a existat nicio legătură creată între mine şi tatăl meu. Nu am fost îmbrăţişat, nu am fost purtat pe umeri, lipsindu-mi cu desăvârşire toate lucrurile normale pe care un băiat le face cu tatăl său. Ca reacţie m-am îndepărtat în mod defensiv de tatăl meu de la o vârstă foarte fragedă. De altfel, până am început terapia de recuperare mi-am subestimat profunda rană pe care o purtăm în această privinţă.

Relaţia mamei mele cu tata era o ceartă constantă pe tema alcoolismului, a jocurilor de noroc şi a sosirilor târzii acasă. Tatăl meu era personajul negativ din casa noastră. Toţi eram de partea mamei, formând un al treilea jucător în relaţia dintre ea şi tatăl meu. Mama inspira mai multă siguranţă pentru că era mai prezentă şi ne oferea mai multă grijă şi atenţie decât tata. Cu toate acestea, mama suferea constant de migrene, de schimbări bruşte de dispoziţie şi de alte probleme. Cu siguranţă creşterea a cinci copii de una singură a presupus anumite costuri emoţionale şi fizice pentru ea. Mama însă ne agresa atât fizic, cât şi emoţional. Striga, ţipa des şi ne lăsa deseori singuri acasă pentru a merge să îşi caute soţul prin baruri. În răbufnirile de mânie şi frustrare, pentru a pacifica bătăile şi hârjonelile noastre, ale copiilor, ne bătea cu umeraşul pentru haine. În căminul nostru nu existau limite de protecţie şi siguranţă. Mama nu putea să facă faţă situaţiei, însă se agăţa de această relaţie nesănătoasă, cu orice cost.

Înaintând în adolescenţă, devenisem tânărul foarte bine educat. Aveam cele mai bune note la şcoală şi căutam cu disperare aprobarea mamei pentru a îi evita reacţiile de neplăcere. Nu eram tipul dur şi mă simţeam diferit de ceilalţi băieţi. Astfel am trăit fără nicio legătură de prietenie masculină. În şcoală şi liceu cele mai multe prietenii erau cu fete. Evităm băieţii populari din liceu din teamă şi ruşine, însă în acelaşi timp eram fascinat de aceştia. Nu a durat mult până ce sentimentele mi s-au transformat în dorinţă sexuală. Am avut o primă prietenă, dar relaţia, deşi sexuală, nu era normală. Nu am fost capabil să o iubesc şi am folosit-o doar pentru satisfacerea orgoliului meu. Ca urmare, s-a despărţit de mine, din frustrarea unei relaţii solitare.

Primul meu an de colegiu a fost înfricoşător pentru mine. Nu eram deloc atras de fete şi în acelaşi timp aveam teamă de colegi. Duceam cu mine multă teamă şi ruşine, deci am ales siguranţa preocupărilor şcolare. În timp, am devenit familiar cu colegul de cameră şi am început să luăm lucrurile în joacă. Pentru el era o curiozitate trecătoare, însă pentru mine a devenit o obsesie. A fost prima mea relaţie sexuală cu un bărbat. Insistenţa mea i-a atras atenţia şi m-a întrebat dacă sunt gay, ceea ce eu am negat, presupunând că ar fi reacţionat cu repulsie. Curând ne-am oprit, iar el a ajuns la maturitate un bărbat însurat, cu trei copii.

O a doua prietenă a apărut în viaţa mea în al doilea an de colegiu. Deşi am avut intimitate în acei ani, eu tânjeam după bărbaţii din cămin şi din campus. Fusesem contagiat şi cum aveam o relaţie strânsă şi deschisă, i-am mărturisit ei. Prietena mea a reacţionat surprinzător de bine şi ne-am angajat amândoi în misiunea elucidării confuziei mele sexuale. Avea o specializare în psihologie, iar eu studiam sociologia, deci cunoşteam practica cercetării, însă ţinta s-a dovedit descurajantă.

Resursele de literatură pe tema homosexualităţii erau masive. În esenţă, toate se refereau la conflictul dintre ereditate şi mediu. Totuşi, indiferent de ce arăta cercetarea, atracţia mea pentru bărbaţi era prea puternică, ceea ce m-a dus către concluzia că avea o cauzalitate genetică. Cum trei dintre fraţii mei aveau aceeaşi înclinaţie, argumentul genetic a fost câştigător.

Am absolvit colegiul, iar eu şi prietena mea am urmat căi diferite.

Nu am putut să îmi mai reprim atracţia pentru bărbaţi. Eram „liber”! Am început să mă manifest şi să îmbrăţişez stilul de viaţă gay. În primii doi ani am avut mulţi prieteni declaraţi gay. Ne distram împreună ieşind în West Hollywood, îmbătându-ne şi agăţând băieţi.

În următorii 10 ani am avut două relaţii de câte 5 ani cu bărbaţi gay. Primul mă înşela şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am luat SIDA. Am fost obsedat de acest bărbat şi a fost foarte dificil să mă despart de el. Al doilea era un bărbat minunat. Ţin la el şi acum, însă într-un sens mai profund, ca la un frate. Am construit împreună o casă în Mexic. Găsisem ce căutam!

Însă în curând am început să resimt acel sentiment agasant că ceva lipseşte din viaţa mea. Aveam totul, însă sufletul meu era gol, nu mă simţeam împlinit. Mi-am respins acest sentiment pentru aproape un an, apoi într-o zi inima a început să îmi vorbească. Îmi vorbea la propriu, prin bătăi neregulate. Am mers la medic în Mexic, care văzând teama din ochii mei, m-a întrebat dacă mă neliniştea ceva. Într-adevăr, era neliniştea golului interior. Am continuat însă să îmi ignor inima, deşi ştiam adevărul, urmând probabil exemplul mamei, de a rămâne pe loc, cu orice cost.

După o vreme, acum doi ani şi jumătate, întorcându-mă acasă ascultam radioul. Se prezenta o carte numită ‘Homosexualitatea: o libertate prea mare’, scrisă de Socarides. Se arăta că homosexualitatea nu este în realitate genetică, ci a fost scoasă din lista devierilor comportamentale din psihologie la presiunea unui grup de psihologi gay. S-a explicat de asemenea, cum Socarides lucrase cu sute de bărbaţi homosexuali şi cum în studiile sale clinice descoperise că homosexualitatea este o deficienţă emoţională şi de identitate.

Subiectul mi-a atras atenţia şi am cumpărat cartea. În cele trei luni de studiu am început să înţeleg adevărul despre homosexualitate, despre cauze, sensuri şi motivaţii. Cu fiecare capitol, inima îmi spunea că va trebui să ies din relaţia pe care o aveam. Dacă îmi doream fericirea adevărată în viaţa mea, trebuia să devin un bărbat adevărat şi să îmi repar acel încărcat bagaj emoţional care mă împovăra din copilărie. M-am despărţit de partenerul meu. A fost cel mai dificil lucru de până atunci, dar nu mai puteam nega că mai am lucruri de descoperit despre mine.

Nu îmi plăcea să citesc, dar aveam o foame nestăpânită pentru adevăr. Am citit multe cărţi* şi nenumărate articole. Nu mă puteam opri din căutarea adevărului. Toate cărţile purtau povestea mea în ele. Devenisem cunoscător al subiectelor de genul: traume paterne, traume materne, relaţii în triunghi, îndepărtarea defensivă, dezvoltarea incompletă a identităţii. Homosexualitatea mea s-a arătat a fi doar un simptom al unui blocaj emoţional profund. Era doar un vârf al icebergului. Am început terapia cu David Mathoson prin NARTH** şi nu m-am mai uitat înapoi niciodată.

În aceşti ultimi ani m-am implicat în activitatea de vindecare, cu ajutorul multor bărbaţi minunaţi, pentru care aleg să nu am sentimente homosexuale. Cel mai important, există în viaţa mea bărbaţi care nu sunt homosexuali. Ambele grupuri îmi sunt aproape, îmi sunt fraţi, îmi sunt taţi, îmi sunt tovarăşi de drum. Ei sunt legătura mea cu lumea bărbaţilor căreia îi aparţineam şi eu, deşi nu am simţit-o până acum. Mulţi dintre ei îmi sunt alături în cucerirea propriei mele masculinităţi, iniţiindu-mă în masculinitatea autentică. Având aceste legături masculine sănătoase, am învăţat ce fac bărbaţii, cum se poartă bărbaţii, cum simt şi se exprimă aceştia.

M-am transformat, chiar şi vocea mi s-a schimbat. Insă cel mai important - emoţiile mi s-au schimbat. Am mai multă pace interioară decât am avut vreodată, sunt mult mai echilibrat, iar vechile emoţii maniacale au dispărut. Energia mea este naturală şi mă simt mai bine conectat la propriul meu trup. Sunt confortabil în propria piele şi mă bucur acum de prieteniile masculine, pe care le-am dorit întotdeauna. Relaţia cu tatăl meu este cea mai bună de până acum, iar cel mai important aspect: atracţia fată de femei iese la suprafaţă din ce în ce mai mult. Am devenit bărbat în toate sensurile.

Acum sunt într-o nouă călătorie. Întind o mână de ajutor către bărbaţii atraşi de acelaşi sex care sunt doritori de schimbare, care abia îşi încep drumul vindecării. Misiunea mea este să le fiu un mentor şi un model. Îmi doresc să ofer ceva în schimbul a ceea ce am primit cu atâta generozitate. M-am vindecat în măsura în care paharul s-a umplut şi se poate revărsa. Am pus bazele unei iniţiative la biserica pe care o frecventez. Sunt voluntar permanent al acţiunilor ‘Journey into Manhood’ şi ‘New Warrior’. Am ajutat la crearea unui grup local de suport pentru bărbaţii homosexuali care doresc să îşi schimbe viaţa.

Câteodată mă întreb când mă voi opri. Ei bine, lumea trebuie să afle adevărul. Aceste acţiuni vin ca răspuns la această înşelătorie ‘genetică’ servită de media – minciună în a cărei capcană am căzut şi eu victimă. Odată cu extinderea valului de aceptare a căsătoriilor gay, tinerii şi tinerele ce suferă de confuzie sexuală, care provin din familii eşuate ca şi a mea pot cădea într-o deznădejde fără de întoarcere, iar tinerii îşi doresc cu ardoare adevărul.

Deci unde mă voi opri? Voi răspunde ‘niciodată’. Aceste eforturi sunt hrana sufletului meu!

*  Richard Cohen - "Coming Out Straight."

    Van Den Ardwig - "Battle for Normality"

    Nicolosi – cărţi diverse

**Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (Statele Unite)

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

S.C. Prospecţiuni S.A. a renunţat la folosirea exploziilor seismice pe terenul din jurul Mănăstirii Putna

După mai multe întâlniri şi dezbateri în lunile august-septembrie 2013, Mănăstirea Putna a ajuns la un acord de protecţie a zonei cu S.C. Prospecţiuni S.A. Bucureşti, firma care dorea să efectueze aici detonări seismice pentru descoperirea rezervelor de gaze (naturale sau de şist). Astfel, s-a interzis metoda de testare a straturilor solului prin explozii, care ar fi pus în pericol izvoarele de apă potabilă din jur, şi care ar fi presupus efectuarea a cca. 10-15.000 detonări la 10 metri adâncime a câte 2-3 kg explozibil. De asemenea, în urma discuţiilor de la nivelul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, din Proiectul E-III 1 Brodina al SC Prospecţiuni, care măsura iniţial o suprafaţă de 304 km2, au fost excluse de la operaţiunile de împuşcare cu explozibil zona Mănăstirii Suceviţa şi zona forestieră „Asociaţia Silva Bucovina”.

Dintre tehnologiile folosite în ultima vreme pentru prospecţiunea solului – geo-chimică, magneto-telurică, seismică – ultima are cel mai mare potenţial distructiv, putând duce la rupturi ale solului, deturnarea izvoarelor de apă, contaminarea pânzei freatice, alunecări de teren, precum şi la slăbirea treptată a structurii de rezistenţă a clădirilor datorită undelor seismice create, care pot fi înregistrate la o distanţă de peste 10 km. Pe lângă aceasta, activitatea de prospecţiuni seismice se desfăşoară în România fără să fie reglementată prin nici o lege, şi nu există o nici o ştiinţă care să prevadă efectele exacte ale exploziilor în sol, în toată complexitatea lor, astfel încât nu se poate vorbi nicidecum de „explozii controlate”.

În mod concret, în zona Mănăstirii Putna s-a creat un perimetru de protecţie cu o rază de 3-4 kilometri, denumit „Aria protejată Putna”, ferind de explozii mai multe obiective istorice, naturale şi de mediu, astfel:

Complexul monahal Mănăstirea Putna şi dependinţele sale – monument istoric de sec. XV, de importanţă naţională şi universală;

Complexul monahal Sihăstria Putnei – lăcaş de cult sec. XVIII;

Chilia Sf. Daniil Sihastrul – monument istoric sec. XV;

Mănăstirea Sf. Daniil Sihastrul – monument de cult local;

Poiana Jiji cu biserica – proprietate cu locaş de cult a Mănăstirii Putna;

Dealul Crucii – monument istoric clasat C.M.I. 1943;

Bazinele hidrografice ale mănăstirilor Putna, Sihăstria Putnei şi Sf. Daniil Sihastrul – resurse naturale de importanţă strategică;

Versanţii montani ai zonei Putna şi alte reliefuri ameninţate de degradări, seisme şi alunecări de teren. (vezi harta anexată)

În scopul delimitării exacte a zonei, reprezentanţi ai Mănăstirii Putna cu experienţă în teren dimpreună cu topografi şi ingineri ai S.C. Prospecţiuni au străbătut cu pasul conturul „Ariei protejate Putna”, folosind marcaje din loc în loc. Pentru radiografierea seismică a solului, în interiorul acestui perimetru S.C. Prospecţiuni a folosit o tehnologie nedistructivă, constând în montarea la câte 50 m a unor senzori seismici (geofoane), care au oferit o imagine a straturilor solului pe baza detonărilor seismice efectuate la distanţă, în afara zonei de protecţie. În prezent această activitate s-a încheiat, iar din 18 octombrie 2013, S.C. Prospecţiuni s-a angajat la strângerea şi îndepărtarea tuturor cablurilor, senzorilor şi echipamentele folosite la faţa locului, şi apoi la părăsirea definitivă a zonei.

Prin atitudinea şi poziţia sa de până acum, Mănăstirea Putna a urmărit în special să protejeze izvoarele de apă potabilă ale locului, o resursă strategică pentru vieţuitorii de aici, pentru noi şi pentru generaţiile care vor veni. Chiar dacă nu s-a ajuns încă la faza de exploatare de gaze în zona Putna, pericolul a venit de la activitatea de prospecţiune seismică în sine, ca fază preliminară a acestui proces. Oricât de legitime ar fi interesele publice sau private ale unor agenţi economici, prospectarea sau exploatarea resurselor naturale ale solului – fie gaze naturale, fie gaze de şist – nu trebuie să se facă prin punerea în pericol a resursei naturale esenţiale pentru toţi: apa. Nu putem răscumpăra cu nici o sumă de bani poluarea sau dispariţia apelor noastre, ori a monumentelor istorice, iar dacă gazele naturale sau de şist fac parte din politica de dezvoltare durabilă, cu atât mai mult apele, solul fertil şi monumentele naturale şi istorice pe care le deservesc fac parte din politica de dezvoltare durabilă. Numai în felul acesta credem că se poate asigura un just echilibru între interesul public şi interesul privat, căci dacă pământul şi apele sunt declarate proprietate publică, adică ale tuturor, în egală măsură ele trebuie să aparţină fiecărui cetăţean care-şi duce viaţa în locul respectiv, în funcţie de nevoile sale. De aceea, este firesc să apărăm această demnitate a noastră de stăpâni ai locului în faţa cererilor nedrepte ale unor investitori economici care nu se gândesc la mediul înconjurător în ansamblul său, şi nici la cei care îl vor moşteni după noi, ci numai la profitul personal cât mai rapid obţinut.

Cât priveşte problema gazelor de şist, poate că fiecare român de bună-credinţă ar trebui să-şi pună întrebarea: de ce ar fi obligate ţările „sărace” din Estul Europei să accepte exploatarea gazelor de şist, câtă vreme Franţa şi Germania – motoarele Uniunii Europene – au respins-o, chiar dacă şi ele sunt dependente de gazul rusesc? Din studiile şi filmele documentare care au circulat în ultima vreme, înţelegem cu toţii pericolele majore pe care le pune exploatarea gazelor de şist pentru mediul înconjurător. Dreptul la apă curată, la o palmă de pământ nepoluată, este o expresie a dreptului la viaţă. De aceea suntem alături de toţi membrii societăţii noastre – care sunt totodată şi membri ai Bisericii Ortodoxe Române – în lupta pentru apele curate ale României, în lupta împotriva exploatării gazelor de şist. Împreună, cler şi laicat, formăm un popor al lui Dumnezeu şi împreună vom continua să ne apărăm spaţiul nostru vital.

Arhimandrit Melchisedec Velnic,

Stareţul Mănăstirii Putna, cu obştea

18 octombrie 2013

            Harta prospecțiunilor seismice în zona Putna

 Fiecare cerc roșu marchează un punct de detonare seismică a 2-3 kg explozibil. Cercurile albastre reprezintă perimetrele inițiale de protecție propuse de S.C. Prospecțiuni. Conturul galben reprezintă perimetrul de protecție extins de Mănăstirea Putna.

  

Aria Putna protejată de explozii seismice

Anexe:

Cerere S.C. Prospecțiuni pentru aprobarea montării de senzori seismici în zona Silva Bucovina

Aprobarea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților pentru montarea senzorilor seismici

Sursă: Mănăstirea Putna

Cât este de răspândită practica pruncuciderii în clinicile de avort?

De Frank Ludwig,15 august 2013

În Roma Antică exista obiceiul ca noul-născut să fie prezentat tatălui, care decidea apoi dacă acesta va trăi sau va muri. Astăzi, acest drept este revendicat de mame.

În timp ce, chiar şi majoritatea susţinătorilor avorturilor târzii sunt de acord că viaţa începe cel mai târziu la naştere, acel moment magic în care o bucată de ţesut devine brusc o fiinţă umană, există şi persoane care promovează dreptul mamei de a-şi ucide propriul nou-născut, în special după o tentativă eşuată de avort. Nu toată lumea o spune atât de direct precum Alberto Giunilinişi Francesca Minerva, care folosesc oximoronul „avortul de după naştere”, dar eufemismele utilizate de alţii nu lasă nicio urmă de îndoială despre poziţia lor. Angajaţii clinicilor pentru avort, asemeni Centrului de Sănătate pentruFemei din Bronx, se referă la copiii născuţi vii folosind termenul de „specimene” sau, incorect, prin „sarcini”. Angajaţii le spun clienţilor lor ca aceştia vor fi puşi într-o soluţie toxică şi le oferă sfaturi despre cum să scape de copilul viu chiar acasă. Planned Parenthood, potrivit reprezentantei lor, Alisa LaPolt Snow, „crede că, ştiţi, orice decizie [în legătură cu un copil născut viu] trebuie luată de femeie, familia sa şi medic.” (Sub presiunea publică, Planned Parenthood s-a distanţat de această declaraţie.)

Unii merg la fel de departe precum gazda MSNBC Melissa Harris Perry, care crede că începutul vieţii „depinde foarte mult de sentimentul părinţilor. Un sentiment puternic – dar nu ştiinţă.” Conform acestei logici, nu există o limită superioară de vârstă pentru „avortarea” unui copil după naştere, aşa că, ar trebui să mergem pe vârfuri în preajma părinţilor noştri.

Pruncuciderea are suporteri influenţi precum Bill Clinton care a respins, în 1995 şi 1997, Legea de interzicere a avortului prin naştere parţială, lege care ar fi pus capăt torturii la care este supus copilul în timpul avortului (un act similar a fost în cele din urmă adoptat în 2003); şi Barack Obama, care a votat de câteva ori, în 2001 şi 2002, împotriva Actului de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii (care, aşa cum titlul sugerează, era conceput să protejeze copiii născuţi vii), declarând că: “Ceea ce facem noi aici este să împovărăm şi mai mult femeile” şi că “ar fi luat doctorilor capacitatea profesională de a decide când un făt este viabil.”

În mai 2003, ucigaşul în serie Kermit Gosnell a fost condamnat pentru trei capete de crimă (printre alte acuzaţii). Pentru cei ce urmăresc presa liberală, Gosnell efectua avorturi şi, în câteva cazuri, „a provocat travaliul, a forţat naşterea unor copiii viabili în a şasea, a şaptea sau a opta lună de sarcină pe care apoi îi ucidea prin introducerea unei foarfeci în spatele gâtului şi distrugându-le coloana vertebrală.” Deşi el a fost condamnat doar pentru trei capete de crimă, angajaţii săi descriu această tehnică ca fiind procedura standard pe care o foloseau de regulă. Având în vedere că Gosnell efectua avorturi din 1972 (înainte ca ele să fie legale) până în momentul arestării sale din 2011, el poate fi considerat cel mai prolific ucigaş în serie din lume.

Ca urmare a procesului lui Gosnell, trei foşti asistenţi ai doctorului Douglas Karpen care efectua avorturi în Texas, au mărturisit, oferind detalii înfiorătoare, despre cum angajatorul lor omora zilnic câţiva copii născuţi vii  sau îi aruncă la gunoi cât încă erau în viaţă.

Alte centre pur şi simplu abandonează nou-născuţii până mor, lucru ce poate dura câteva zile. Această practică a fost evidenţiată în 1999 de Jill Stanek, care lucra în Christ Hospital din Oak Lawn, Illionis, ca asistentă. Mărturia sa a dus la adoptarea în 2002 a Legii de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii.

În tratatul său, „Copiii: Lucruri pe care le aruncăm? („Children: Things We Thow Away?"), asistenta Melanie Green nu doar că descrie cum a fost martoră la moartea unui copil care a supravieţuit unui avort cu soluţie salină, dar, de asemenea, menţionează că aceasta este o practică obişnuită:

“Sunt casnică şi asistentă cu diplomă, în Jacksonville. Lucram pe tura de la 11 p.m la 7 a.m. şi când nu eram ocupaţi, mă duceam să ajut secţia de  nou-născuţi. Într-o noapte am văzut un coş pentru copii în afara camerei pentru ei. Era un copil în coş – un copil perfect dezvoltat care plângea – dar era ceva diferit la acest copil. Era o fetiţă şi avea arsuri pe tot corpul. Era copilul unui avort cu soluţie salină. Arata de parcă ar fi fost pusă într-o oală cu apă fiartă. Niciun doctor, nicio asistentă, niciun părinte nu îngrijeau acest copil rănit, ars. A fost lăsată singură să moară în durere. Nu au lăsat-o în camera pentru copii – nici nu s-au deranjat să o acopere. Mi-a fost ruşine de meseria mea în acea noapte! E greu să crezi că astfel de lucruri se întâmplă în spitalele noastre moderne, dar se întâmplă. Se întâmplă tot timpul. Credeam că spitalul este un loc unde bolnavii sunt vindecaţi – nu un loc al crimei. Am întrebat o asistentă de la alt spital ce fac ei cu copiii avortaţi cu soluţie salină. Spre deosebire de spitalul meu, unde copilul era lăsat singur să se lupte să respire, spitalul lor pune copilul într-un coş pe care îl acoperă cu un capac. Moarte prin sufocare!”

Susţinătorii dreptului la avort continuă să spună că Gosnell era un caz izolat, dar există multe indicii cum sunt declaraţiile mai sus menţionate ale lui Melanie Green, Jill Stanek, a angajaţilor lui Karpen, a asistenţilor de la Planned Parenthood şi ai Dr. Emily, printre mulţi alţii, care arată că “gosnellizarea” nou-născuţilor este o metodă obişnuită de a scăpa de avorturi nereuşite, în unele cazuri chiar şi în ciuda dorinţei mamei.

Mass-media liberală ignoră în general astfel de cazuri, şi nu doar pentru că aceste poveşti întorc pe dos stomacul oricărei persoane, fie ei pro-viaţă sau pro-avort. Aceste poveşti aruncă o lumină nedorită asupra realităţii industriei avortului şi îi pot face pe cei indecişi să se opună avortului iar pe cei pro-avort să pună la îndoială ceea ce cred. O procedură legală şi o crimă de gradul întâi sunt foarte apropiate. Un nou-născut nu este diferit de fătul care era cu doar câteva minute înainte de naştere şi asta poate duce la o întrebare tulburătoare: dacă sunt la fel, este nou-născutul încă o bucată de ţesut? Sau este fătul deja o fiinţă umană?

Sursă: LifeSiteNews

Traducător: Diana Lois

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com