Cât este de răspândită practica pruncuciderii în clinicile de avort?

De Frank Ludwig,15 august 2013

În Roma Antică exista obiceiul ca noul-născut să fie prezentat tatălui, care decidea apoi dacă acesta va trăi sau va muri. Astăzi, acest drept este revendicat de mame.

În timp ce, chiar şi majoritatea susţinătorilor avorturilor târzii sunt de acord că viaţa începe cel mai târziu la naştere, acel moment magic în care o bucată de ţesut devine brusc o fiinţă umană, există şi persoane care promovează dreptul mamei de a-şi ucide propriul nou-născut, în special după o tentativă eşuată de avort. Nu toată lumea o spune atât de direct precum Alberto Giunilinişi Francesca Minerva, care folosesc oximoronul „avortul de după naştere”, dar eufemismele utilizate de alţii nu lasă nicio urmă de îndoială despre poziţia lor. Angajaţii clinicilor pentru avort, asemeni Centrului de Sănătate pentruFemei din Bronx, se referă la copiii născuţi vii folosind termenul de „specimene” sau, incorect, prin „sarcini”. Angajaţii le spun clienţilor lor ca aceştia vor fi puşi într-o soluţie toxică şi le oferă sfaturi despre cum să scape de copilul viu chiar acasă. Planned Parenthood, potrivit reprezentantei lor, Alisa LaPolt Snow, „crede că, ştiţi, orice decizie [în legătură cu un copil născut viu] trebuie luată de femeie, familia sa şi medic.” (Sub presiunea publică, Planned Parenthood s-a distanţat de această declaraţie.)

Unii merg la fel de departe precum gazda MSNBC Melissa Harris Perry, care crede că începutul vieţii „depinde foarte mult de sentimentul părinţilor. Un sentiment puternic – dar nu ştiinţă.” Conform acestei logici, nu există o limită superioară de vârstă pentru „avortarea” unui copil după naştere, aşa că, ar trebui să mergem pe vârfuri în preajma părinţilor noştri.

Pruncuciderea are suporteri influenţi precum Bill Clinton care a respins, în 1995 şi 1997, Legea de interzicere a avortului prin naştere parţială, lege care ar fi pus capăt torturii la care este supus copilul în timpul avortului (un act similar a fost în cele din urmă adoptat în 2003); şi Barack Obama, care a votat de câteva ori, în 2001 şi 2002, împotriva Actului de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii (care, aşa cum titlul sugerează, era conceput să protejeze copiii născuţi vii), declarând că: “Ceea ce facem noi aici este să împovărăm şi mai mult femeile” şi că “ar fi luat doctorilor capacitatea profesională de a decide când un făt este viabil.”

În mai 2003, ucigaşul în serie Kermit Gosnell a fost condamnat pentru trei capete de crimă (printre alte acuzaţii). Pentru cei ce urmăresc presa liberală, Gosnell efectua avorturi şi, în câteva cazuri, „a provocat travaliul, a forţat naşterea unor copiii viabili în a şasea, a şaptea sau a opta lună de sarcină pe care apoi îi ucidea prin introducerea unei foarfeci în spatele gâtului şi distrugându-le coloana vertebrală.” Deşi el a fost condamnat doar pentru trei capete de crimă, angajaţii săi descriu această tehnică ca fiind procedura standard pe care o foloseau de regulă. Având în vedere că Gosnell efectua avorturi din 1972 (înainte ca ele să fie legale) până în momentul arestării sale din 2011, el poate fi considerat cel mai prolific ucigaş în serie din lume.

Ca urmare a procesului lui Gosnell, trei foşti asistenţi ai doctorului Douglas Karpen care efectua avorturi în Texas, au mărturisit, oferind detalii înfiorătoare, despre cum angajatorul lor omora zilnic câţiva copii născuţi vii  sau îi aruncă la gunoi cât încă erau în viaţă.

Alte centre pur şi simplu abandonează nou-născuţii până mor, lucru ce poate dura câteva zile. Această practică a fost evidenţiată în 1999 de Jill Stanek, care lucra în Christ Hospital din Oak Lawn, Illionis, ca asistentă. Mărturia sa a dus la adoptarea în 2002 a Legii de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii.

În tratatul său, „Copiii: Lucruri pe care le aruncăm? („Children: Things We Thow Away?"), asistenta Melanie Green nu doar că descrie cum a fost martoră la moartea unui copil care a supravieţuit unui avort cu soluţie salină, dar, de asemenea, menţionează că aceasta este o practică obişnuită:

“Sunt casnică şi asistentă cu diplomă, în Jacksonville. Lucram pe tura de la 11 p.m la 7 a.m. şi când nu eram ocupaţi, mă duceam să ajut secţia de  nou-născuţi. Într-o noapte am văzut un coş pentru copii în afara camerei pentru ei. Era un copil în coş – un copil perfect dezvoltat care plângea – dar era ceva diferit la acest copil. Era o fetiţă şi avea arsuri pe tot corpul. Era copilul unui avort cu soluţie salină. Arata de parcă ar fi fost pusă într-o oală cu apă fiartă. Niciun doctor, nicio asistentă, niciun părinte nu îngrijeau acest copil rănit, ars. A fost lăsată singură să moară în durere. Nu au lăsat-o în camera pentru copii – nici nu s-au deranjat să o acopere. Mi-a fost ruşine de meseria mea în acea noapte! E greu să crezi că astfel de lucruri se întâmplă în spitalele noastre moderne, dar se întâmplă. Se întâmplă tot timpul. Credeam că spitalul este un loc unde bolnavii sunt vindecaţi – nu un loc al crimei. Am întrebat o asistentă de la alt spital ce fac ei cu copiii avortaţi cu soluţie salină. Spre deosebire de spitalul meu, unde copilul era lăsat singur să se lupte să respire, spitalul lor pune copilul într-un coş pe care îl acoperă cu un capac. Moarte prin sufocare!”

Susţinătorii dreptului la avort continuă să spună că Gosnell era un caz izolat, dar există multe indicii cum sunt declaraţiile mai sus menţionate ale lui Melanie Green, Jill Stanek, a angajaţilor lui Karpen, a asistenţilor de la Planned Parenthood şi ai Dr. Emily, printre mulţi alţii, care arată că “gosnellizarea” nou-născuţilor este o metodă obişnuită de a scăpa de avorturi nereuşite, în unele cazuri chiar şi în ciuda dorinţei mamei.

Mass-media liberală ignoră în general astfel de cazuri, şi nu doar pentru că aceste poveşti întorc pe dos stomacul oricărei persoane, fie ei pro-viaţă sau pro-avort. Aceste poveşti aruncă o lumină nedorită asupra realităţii industriei avortului şi îi pot face pe cei indecişi să se opună avortului iar pe cei pro-avort să pună la îndoială ceea ce cred. O procedură legală şi o crimă de gradul întâi sunt foarte apropiate. Un nou-născut nu este diferit de fătul care era cu doar câteva minute înainte de naştere şi asta poate duce la o întrebare tulburătoare: dacă sunt la fel, este nou-născutul încă o bucată de ţesut? Sau este fătul deja o fiinţă umană?

Sursă: LifeSiteNews

Traducător: Diana Lois

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Un pictor care a fost pe cale să fie avortat trimite picturi clinicilor de avorturi

de Kristi Burton Brown

Cunoscutul artist la nivel naţional, Ron DiCianni, a fost salvat de la avort cu câteva minute înainte de ora la care practic era programat să moară. În urmă cu şaizeci de ani mama sa s-a hotărât să plece de la o clinică de avorturi răzgândindu-se în ultimul moment. Ziarul U-T San Diego scrie:

“Renumitul artist creştin care trăieşte acum în Temecula a afirmat că mama sa se afla într-o clinică de avorturi unde urma să facă o întrerupere de sarcină, când o intervenţie divină a oprit-o. Ea spune că a auzit o voce spunând tare: "Nu face asta, am un plan cu acest copil!” a mărturisit DiCianni. “Aşa că a îndepărtat acul şi mi-a dăruit şansa la viaţă.”

DiCianini este un artist creştin, iar viaţa lui este plină de dovezi că Dumnezeu a avut, într-adevăr, un plan pentru el. Mai multe despre alegerea mamei sale şi primii ani ai lui DiCianni puteţi găsi aici.

Opera sa artistică i-a adus recunoaştere naţională fiind desemnat ca artist oficial al Comitetului Olimpic din Statele Unite ale Americii pentru Jocurile Olimpice de la Moscova.

Mai nou, DiCianni este fondatorul unei fundaţii pro-viaţă. DiCianni vrea să îşi folosească talentul pentru a încuraja şi alte mame să aleagă viaţa pentru copiii lor, la fel ca şi mama sa. În viziunea lui, fiecare copil a fost lăsat pe lume un scop.

În ianuarie 2013 fundaţia  “Before I formed you” a început să funcţioneze. Prin parteneriat cu biserica Rancho Community din California, DiCianni strânge fonduri pentru a pune o pictură specială în clinicile de avorturi, cabinetele de planificare familială, centrele de criză de sarcină, cabinetele de pediatrie şi ginecologie.

U-T San Diego explică: “Eforturile se centrează pe o pictură făcută de DiCianni, în care este reprezentată cumnata sa, când era însărcinată în 9 luni. Imaginea reprezintă mâna Domnului Iisus Hristos care atinge cu delicateţe abdomenul mamei şi o strălucire de stea care se aprinde în locul acela în care cei doi se intersectează…”

"Dacă tinerele femei ar arunca o privire la această pictură ar înţelege în inimile lor faptul că poartă o viaţă în pântece", a spus DiCianni. "În acest sens, oameni şi biserici pot dona fundaţiei pentru a putea plăti şi trimite  postere şi alte materiale către clinicile de avort şi centrele de criză de sarcină.”

DiCianni a recunoscut faptul că şansele ca un furnizor de servicii de avorturi să afişeze acele imagini sunt mici, dar a spus că merită încercat. “Poate că cel ce oferă servicii de avorturi vor spune: "nu ştiu dacă ceea ce fac este corect, dar din moment ce oferim oamenilor şi şansa să se răzgândească, vom agăţa acestea undeva unde oamenii care sunt la hotarul dintre cele două opţiuni le-ar putea vedea” a spus el.

Membrii Rancho Community Church au donat deja o sumă suficientă pentru a plasa 115 picturi, iar o altă biserică li s-a alăturat la scurt timp după aceasta. Se pare că oamenii susţin viziunea schimbării inimilor în orice mod posibil, bazată pe oricare talent cu care fiecare persoană a fost înzestrată. Directorul executiv al unui centru PRC (Pregnacy Resource Center), care urmează să primească un tablou şi-a deschis inima: “Sperăm că acest lucru va determina femeile să îşi dorească să îşi păstreze copiii sau să îi ofere spre adopţie. Şi mai sperăm ca persoanele care se ocupă de avorturi vor schimba în inima lor părerea legată de acestea.”

Într-adevăr, unul dintre scopurile principale ale lui DiCianni este acela de a împărtăşi acest tablou cu cei care sunt profund implicaţi în favoarea avorturilor.

În pagina fundaţiei sale, în secţiunea “Despre campanie”, există următorul text: “Ideea noastră a fost să trimitem postere oamenilor implicaţi în procedura avortului. Ei trebuie să deschidă cutia, să vadă imaginea şi apoi să sperăm că Dumnezeu le va vorbi într-un fel… Vrem ca acest print să ajungă în faţa fiecărei mame care aşteaptă un copil, la fiecare consilier pentru criza de sarcină, la fiecare doctor la care femeile merg pentru avorturi, la fiecare legislator care crede că avortul este un lucru bun şi în cele din urmă, la fiecare profesionist din domeniul medical care ar îndrăzni să opereze aşa ceva.”

O opţiune de donaţie ar fi aceea de a oferi 40 $ pentru “a trimite un print (poster), o scrisoare din partea lui Ron DiCianni şi o copie a filmului 180 (filmul lui RayComfort) către fiecare cabinet de planificare familială şi fiecare clinică de avorturi din America”.

Campania de sponsorizare a fundaţiei este foarte accesibilă, cu opţiuni de donaţii de 10-99$ pentru a trimite printurile în toată ţara – legislatorilor, centrelor de sarcină, medicilor pediatri, obstreticienilor şi ginecologilor. Desigur, există o mare nevoie de donatori, astfel încât campanile blitz, spoturile media şi reclamele să poată fi întreţinute. Fundaţia sa este non-profit şi Di Cianni nu urmareşte să câştige din aceste acţiuni.

Tu ce crezi despre pictură? Ai oferi 10 $ sau mai mult pentru asta? Îţi poţi imagina ce impact ar putea avea această sumă asupra nenumăratelor mame, politicieni şi cadre medicale care lucrează în clinici în care se fac avorturi?

Traducere: Alexandra Ioniţă

Sursa: http://liveactionnews.org

Răspunzător pentru 75.000 de avorturi

de Prof. Dr. Bernard Nathanson

Multă vreme am fost cunoscut drept directorul celei mai mari clinici de avorturi din lume, numită „Centrul pentru sănătate reproductivă şi sexuală” din New York. Timp de doi ani cât am lucrat acolo în calitate de fondator şi director al clinicii s-au făcut 60.000 de avorturi. Aveam în subordine 35 de medici. 

Activitatea începea la ora 8 dimineaţa şi ţinea până la miezul nopţii, în fiecare zi a săptămânii, inclusiv duminica. Împreună cu ceilalţi doctori făceam 120 de avorturi în fiecare zi a anului, cu excepţia primei zile de Crăciun.

„Mă simt răspunzător pentru 75.000 de avorturi”

Personal am mai făcut încă 15.000 de avorturi la clinica mea privată. Aşadar, mă simt răspunzător pentru 75.000 de avorturi. V-am prezentat o statistică de care nu sunt deloc mândru. Ceea ce vă voi prezenta în continuare este întru totul adevărat. 

Am fost unul dintre fondatorii unei organizaţii naţionale care milita pentru legiferarea avortului, numită N.A.R.A.L. (National Association for Reperal of Abortion Law), care mai târziu şi-a schimbat denumirea în „Liga Naţională pentru Dreptul la Avort” (National Abortion Rights Action League).

Era prima grupare politică din S.U.A. care milita în favoarea avortului. Am fondat această organizaţie în 1968 împreună cu Laurence Lader, Betty Freedan, o feministă convinsă, şi Carol Brightcer, pe atunci politiciană în New York. 


Pe vremea aceea era un act de bun simţ să vorbeşti despre abrogarea legii care interzicea avorturile. Dacă atunci s-ar fi făcut un sondaj de opinie s-ar fi constatat că 99% dintre americani sunt împotriva legiferării avorturilor. Dar iată că noi, o mână de patru oameni, cu un buget foarte mic, am reuşit într-un timp record, de numai doi ani, să abrogăm legea care interzicea de 140 de ani avorturile în statul New York.


Capitala avorturilor din S.U.A

Drept rezultat, New York-ul a devenit capitala avorturilor din S.U.A. Trei ani mai târziu am convins Curtea Supremă să accepte legalizarea avorturilor în toate cele 50 de state ale S.U.A. Cum am procedat? Este important să ştiţi ce tactică am folosit deoarece aceasta este folosită peste tot în Occident, cu mici deosebiri. Nicio societate occidentală nu este imună împotriva acestei plăgi. 

În 1968, gruparea noastră, N.A.R.A.L, ştia că dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie cinstit şi serios în rândurile americanilor, am fi fost învinşi de la bun început. Aşa că am procedat în felul următor: am realizat nişte sondaje de opinie în care întrebările erau confuze, cu dublu înţeles, astfel încât să putem folosi rezultatele după bunul nostru plac. 

Apoi am înaintat mass-media rezultatele lor, din care reieşea că 50-60% dintre americani sunt pentru legiferarea avorturilor. Am avut succes adoptând o asemenea tactică. Dacă spui publicului că majoritatea este pentru legiferarea avortului şi repeţi mereu acest lucru, cu timpul fiecare va ajunge să-şi schimbe părerea şi să fie favorabil avortului.

Manipulare pentru abrogarea legii

În general oamenilor nu le place să fie în minoritate. Tactica noastră era de a folosi sondaje prelucrate conform intereselor noastre. Vă atrag atenţia asupra unor asemenea sondaje, priviţi-le critic şi cu mare discernământ, deoarece şi astăzi sunt o metodă larg folosită de către mişcarea pentru avort. 

Ştiam, de asemenea, că, dacă dramatizam suficient de mult situaţia existentă privind numărul avorturilor ilegale, vom câştiga destulă simpatie din partea opiniei publice pentru a legaliza avorturile. Am făcut deci următorul pas: am falsificat numărul avorturilor făcute ilegal în S.U.A.

Ştiam că numărul real era de 100.000, dar numărul pe care îl raportam mereu era de 1.000.000. Iar dacă repeţi mereu un lucru, chiar dacă este o mare minciună, vei reuşi până la urmă să convingi publicul, după cum a reuşit şi Hitler în Germania.

Apoi, deşi ştiam că numărul real al femeilor care decedau anual în urma avorturilor era de 200-250, cifra pe care o repetam deseori în mass-media era de 10.000. Aceste cifre au început să se impregneze în mintea publicului american, fiind cel mai bun mijloc de a-l convinge de necesitate abrogării legii care interzicea avorturile. Dacă luăm în considerare numărul real al avorturilor înainte de legiferare, de 100.000 pe an, şi numărul avorturilor legale după aceea, de 1.550.000 pe an, rezultă o creştere de 15 ori a numărului de avorturi.

O altă tactică pe care am folosit-o a fost să convingem publicul că interzicerea avortului nu este o soluţie, femeile făcând oricum avorturi, dar ilegal. Ori acest lucru nu este adevărat! Dacă astăzi am interzice avorturile, nu s-ar mai face 1.550.000 de avorturi pe an în S.U.A. 

Fătul – ființă umană de la fecundarea ovulului

În afară de măsluirea datelor reale, am propagat şi o altă minciună. Am încercat să contestăm din punct de vedere ştiinţific teza că viaţa ar începe din clipa concepţiei, susţinând că această afirmaţie este de ordin teologic, etic sau filozofic, dar nicidecum ştiinţific.

Şi aceasta este o tactică preferată a susţinătorilor avortului. Ei spun că nu se poate defini clar momentul în care fătul devine o fiinţă umană. Totuşi, definirea acestui moment este o necesitate fundamentală, atât de ordin ştiinţific, cât şi moral pentru fiecare dintre noi. 

Viaţa începe din momentul fecundării. Din acea clipă ia naştere o fiinţă umană, o persoană cu drepturi depline. Nu există o trecere de la nimic la ceva, de la un ţesut impersonal la persoană. Nu putem defini un moment de cotitură în dezvoltarea fătului, căci viaţa este una singură, continuă, de la începutul ei până la moarte.

Avortul - un act de ucidere

De aceea, părerea mea este că avortul e o distrugere planificată a vieţii umane, e un act de ucidere. Sunt de acord că apariţia unei sarcini nedorite duce la o situaţie extrem de dificilă, dar a găsi soluţia în distrugerea cu premeditare a unei vieţi omeneşti înseamnă a ucide cea mai mare bogăţie a omenirii. Totodată, înseamnă capitularea moralităţii în faţa pragmatismului rece privind problemele sociale şi scopul omului în această viaţă. Ca om de ştiinţă ştiu – nu cred doar, ci ştiu – că viaţa începe din momentul fecundării. 

Cu toate că nu sunt un om foarte religios, cred din toată inima că există un Dumnezeu care ne cere să punem capăt odată pentru totdeauna acestei triste şi ruşinoase crime împotriva umanităţii.

Sursa: putna.ro