Un fost taliban a fost creştinat la Muntele Athos

 

Ahmed s-a născut şi a crescut într-un sat din Afganistan în mijlocul războiului. Amintirile sale din copilărie se reduc la praf, sărăcie, război şi educaţie islamică obligatorie.

“Nu-mi amintesc cine cu cine lupta. Oricum, era un război continuu.”

Ani de zile a lucrat pentru talibani făcând diverse lucruri. A fost un musulman fanatic care a aparținut așa-numitului islamism radical. La un moment dat nu a mai putut suporta acest tip de viață: mizerie, sărăcie, violență, durere, și moartea pe care o vedea peste tot.

La 23 de ani a trecut munții în Pakistan și apoi în Iran. Singurul lui "pașaport" a fost limba comună, farsi.

A lucrat timp de doi ani fără documente și, în cele din urmă, a ajuns pe coasta Asiei Mici, în Turcia, care pentru el a fost poarta spre paradisul din Vest.

Într-o seară de iarnă, acum nouă ani, folosind o barcă gonflabilă cu care copiii se joacă pe plajă, două vâsle şi cinci sticle de apă, împreună cu un prieten, a sărit în mare, aproape de Lesvos, care părea atât de aproape.

Aceasta este povestea, cu propriile lui cuvinte:

„Marea era neagră ca smoala. A fost o noapte de iarnă fără lună, iar vântul bătea foarte tare. Nu știam să înotam, iar valurile arătau ca nişte munţi. Undeva, în depărtare, se vedea o lumină roșie intermitentă. Barca era ca o coajă de nucă pe valuri. Ne-am dat repede seama că drumul spre paradis nu era nici scurt şi nici ușor. După aproximativ zece ore am ajuns la coasta stâncoasă şi abruptă. Eram disperaţi pentru că nu știam dacă vom putea urca. În cele din urmă am reuşit să urcăm și am ajuns la un drum neasfaltat  Nu după multă vreme am întâlnit o femeie în vârstă îmbrăcată în negru. Femeia avea capul acoperit şi am crezut că este musulmană. Prietenul meu vorbea puţin engleza, în schimb ea nu. Prin semne ne-a arătat calea spre un drum asfaltat și ne-a dat câteva monede, despre care știam că erau tot ce avea, pentru a lua autobuzul spre oraș. Am ajuns în port și am luat primul feribot spre Piraeus. La uşa însă ne-au prins. După trei luni petrecute într-un mic centru de primire pentru imigranţi, în care se aflau mulți oameni ca noi, ne-au dat o hartă și am mers la Atena. Am învățat limba greacă și am avut mai multe locuri de muncă până când ne-am angajat într-o companie care instala panouri solare. M-au plătit bine, mi-au făcut asigurare socială şi am depus actele pentru a primi azil politic. Am lucrat pentru această companie timp de șase ani. În toți acești ani mergeam şi stăteam în apropierea bisericilor, ceva atrăgându-mă parcă acolo, apoi am început să şi intru în ele. Mă simţeam foarte liniştit. Pe măsură ce greaca mea se îmbunătăţea, am vrut să știu mai multe despre Hristos. Am găsit Noul Testament dar era într-o limbă pe care nu o înțelegeam – greaca koine. În cele din urmă am găsit unul albastru în greaca pe care o ştiam. Am început să-l citesc. Am decis că vreau să devin creștin. Am plecat din Atena atunci când compania s-a închis și am mers în provincie pentru a găsi alt loc de muncă. În cele din urmă, în orașul din apropiere, am găsit un apartament mic aflat la subsolul unei clădiri. La scurt timp înainte de Paști, în 2013, am decis să cer trecerea mea la Creştinism.”

În miercurea Înjumătățirii Praznicului, pe 5 iunie după vechiul calendar, seara, pe balconul chiliei athonite de la Marouda, deasupra de Karyes, cum te uiți spre Schitul Sf. Andrei și spre albastrul fără sfârșit al Mării Egee, aceeasi mare pe care o traversase cândva din directia opusă, sub un cer frumos și un soare strălucitor, Ahmed a devenit un creștin.

El a luat numele de Alexandru.

Traducere după MYSTAGOGY

Maxime Egger-Cum am devenit ortodox

Maxime Egger este un sociolog elveţian convertit la Ortodoxie. Începând a lucra mai întâi că sociolog, el va continua mai apoi ca jurnalist, vreme de zece ani, după care se va implica în dezvoltarea durabilă a acţiunilor de întrajutorare a unei companii elveţiene.

Convertirea la Ortodoxie va face din Maxime un adevărat teolog, trăitor şi scriitor ortodox deopotrivă. Astfel, el va edita o colecţie de texte ortodoxe numită "Sarea Pământului", va scrie cartea "Sa ne rugăm cincisprezece zile cu Sfântul Siluan Athonitul" şi va înfiinţa asociaţia "Trilogii", având drept scop organizarea dialogurilor intercrestine.

  

"Cum am devenit ortodox? Iată întrebarea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile tranşante. Astăzi, când, după lungi ezitări, consimt să răspund, luând condeiul nu pot să nu-mi spun că sunt totuşi cât se poate de imprudent, ba chiar inconştient, să accept un demers atât de dificil şi delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este imposibil să dezvălui în câteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani întregi. Delicat, pentru că în acest parcurs există (ca în orice înaintare spirituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atât de profundă şi intimă încât ezit la nesfârşit să vorbesc despre ea. Dar, dacă mâna îmi tremură, este mai cu seamă din teamă că nu cumva, slăvindu-L pe Dumnezeu, să mă slăvesc în ascuns şi pe mine însumi.

Itinerariul meu spiritual şi diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai întâi... copilăria... într-o familie catolică, mai degrabă pioasă decât rigoristă, cu catehismul şi slujba religioasă mai mult sau mai puţin "obligatorii". Apoi, îndată după confirmare (ritualul de îmbisericire în sens plenar, adică accederea la Tainele Bisericii Romano-Catolice), a venit timpul revoltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, culpabilizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăldătoare cu tot (adică instituţiile şi dogmele Sale). 

Pot spune că de pe la 15 ani devenisem agnostic, însă adânc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vieţii? De ce suferinţa şi moartea? etc. Sosise timpul căutărilor. Lectura marilor autori existenţialişti, studiile de sociologie, angajamentul cultural şi jurnalistic... toate acestea mă entuziasmau, însă nimic nu mă mulţumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret. Intuiam că omul nu poate să-şi fie propriul sens, să-şi fie izvorul propriei sale vieţi, în cele din urmă, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternităţi ale plăcerii" în care mă regăseam zilnic, m-am hotărât, în 1983 (data consacrării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilanţului şi al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai vechi. Aşa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin ţinuturile subcontinentului indian. Orientul - în această călătorie atât de bogată şi de tulburătoare încât nu am încetat nici până astăzi să mă bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a deşteptării, iar una dintre experienţele capitale mi-a fost dat să o trăiesc în deşertul Thar din Rajasthan.

Învins - şi sufleteşte, şi trupeşte - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în liniştea şi în singurătatea răsăritului, în transparenţă cristalină a apei şi a aerului, am fost deodată ca acoperit de o forţă a păcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv, între lume şi mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adâncul sufletului, o altă dimensiune a conştiinţei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adâncul fiinţei şi al lumii, o Forţă, o Fiinţă, o Prezenţă infinită, dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de realitatea pe care o susţine, într-adevăr, omul este un amestec de finitudine şi infinitate, de temporalitate şi eternitate, în acel moment, această Fiinţă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Şi nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu, însă era! 

La înapoierea mea acasă, în Elveţia, timpul întrebărilor retrospective şi introspective a sosit în mod firesc. Existenţa acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuiţie o avusesem, mă repunea în criză, întrebările mă asaltau haotic: cum urmă să-mi fie afectată viaţa de cele petrecute? Puteam oare să continui ca mai înainte, căutând iarăşi aceeaşi fericire facilă şi superficială, când în mine ardea dorul de infinit şi de eternitate? Autori precum K. G. Dòrckheim şi Rene Guenon m-au ajutat să înţeleg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpezea: ca să rămân în contact cu această Fiinţă supremă, Principiu al oricărei fiinţări, trebuia să mă purific, să mă eliberez de ego-ul, ca şi de iluziile mele. În acest scop, cărţile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc neîntârziat la fapte. Se impunea un exerciţiu de transformare spirituală. Alte câteva întâlniri şi anumite înclinaţii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe! 

Laic, fără dogme ori credinţe, "neutru" şi deci universal, axat pe experienţa nemijlocită a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea şi exigentele sale, dublate însă de o uimitoare şi perpetuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire şi de curăţare, de sedimentare şi de aprofundare, de deschidere interioară, va redeşteptă în mod paradoxal şi tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plină şedinţa Zen, chipul lui Hristos se înălţa iarăşi din mine, reizbucnind din tainicele străfunduri ale fiinţei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiinţă "impersonală şi abstractă", de care devenisem conştient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de meditaţie, un chip şi un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea şi mie să strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în mine adânc, şi mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci să-mi regăsesc rădăcinile creştine, cu următoarea întrebare zvâcnindu-mi în minte: Există oare în creştinism o cale care să ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientală ca fiind esenţiale oricărei încercări de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioară, exista o adevărată Tradiţie, o relaţie vie între maestru şi ucenic? O asemenea cale există cu adevărat, şi anume în creştinismul răsăritean. 

Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversaţie neobişnuită prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o mănăstire "extraordinară", ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către Arhimandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Stareţului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi care trăise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Această amintire m-a preocupat într-atât, încât am sfârşit prin a lua drumul Angliei.

Săptămâna petrecută la Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" a fost o experienţă cu totul tulburătoare. Dincolo de primirea rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) şi de apropierea dintre călugări, fraţi şi pelerini, trei lucruri m-au frapat încă de la început, întâi, atenţia cu totul deosebită acordată persoanei, respectul absolut pentru unicitatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertăţi, al cărei sens şi consistenţă veneau din dăruirea şi uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinţa întru Biserică", adică un mod de viaţă care transformă Biserica (sau care ar trebui să o transforme) în ceva superior unei simple societăţi sau instituţii. Apoi, oficierea Rugăciunii lui Iisus... 

Îmi voi aminti mereu zorii răcoroşi ai zilei în care am pătruns în Biserica "Sfântul Siluan". Totul era scăldat într-o luminoasă penumbră radiind din candele şi din icoane, iar tăcerea era însufleţita doar de cântecul păsărilor răzbătând prin ferestre. Şi, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră (formulă sacră hindusă ori budistă, "condensând" divinitatea pe care o invocă), "rugăciunea inimii" avea să-mi devină cu timpul o întâlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de pace şi purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în străfundurile inimii şi totodată o armă în lupta anevoioasă, adesea istovitoare, împotriva patimilor şi a gândurilor străine. Mă fascina faptul că această rugăciune se născuse în deşertul Egiptului într-al IV-lea secol creştin - prima întâlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile creştinismului, la Biserica una şi nedespărţită a primelor secole. Am fost desigur impresionat şi de frumuseţea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înţeleg mai târziu) era expresia simultană a bucuriei pascale şi a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să participe plenar: cu vederea - de către icoane şi lumânări, cu auzul - de către cântări, cu mirosul - de către tămâie, precum şi printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metăniile... India îmi descoperise, prin şocul realităţii sale neascunse, nu numai că aveam un trup, dar şi că eram unul. Ortodoxia urma să mă înveţe, prin slujbele sale liturgice, prin tradiţia sa mistică şi ascetică, prin tinereţea deloc rară a credincioşilor, că întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfânt. 

În timpul acestei prime săptămâni n-am reuşit să-l întâlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte să plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un şirag de metanii din lână neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se întredeschisese asemenea unei porţi înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul şi tenebrele sufleteşti. "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteşte Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, dar am învăţat că această metanoia (în gr. - "primenire lăuntrică", "întoarcere a sufletului către Dumnezeu") este cheia vieţii duhovniceşti. Dimpreună cu smerenia şi cu frângerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea către Duhul Sfânt. Cu adevărat, numai mărturisindu-ţi slăbiciunile, nedesăvârşirile, recunoscându-ţi starea de mizerie a sufletului, mai poţi să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare şi răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba însăşi substanţa lucrurilor. 

Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugăciunea lui Iisus, m-am avântat cu pasiune în lectura cărţilor recomandate la mănăstire: pe lângă Evanghelie şi Psalmi, în primul rând cartea părintelui Sofronie despre stareţul Siluan, apoi o lucrare despre rugăciunea inimii de Briancianinov şi Eseul asupra teologiei mistice în Biserică de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mă depăşea, însă două chestiuni rezonară în mine numaidecât, cu putere, întâi, unitatea profundă, de nezdruncinat, între teologie şi mistică, exprimată prin celebra formulă a lui Evagrie Ponticul: "Dacă eşti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog". Cu alte cuvinte, nu există teologie adevărată fără cunoaşterea dumnezeieştilor taine. Dar a cunoaşte aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfânt, care se ridică deasupra raţiunii, o crucifică şi o transfigurează! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este concepţia ortodoxă despre mântuire, considerată "transfigurare" şi "îndumnezeire", iar nu simplă "răscumpărare" sau "izbăvire". Astfel, "Dumnezeu s-a făcut om pentru că şi omul să se poată face Dumnezeu!", declară Sfântul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părinţii Ortodoxiei privesc fiinţa umană raportând-o la imaginea divinităţii din om, iar nu la păcatul din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de mândrie şi de celelalte boli spirituale, sufleteşti şi trupeşti, de unde decurge o abordare terapeutică, iar nu una culpabilizantă a păcatului, ca şi o viziune ontologică asupra sfinţeniei. "Sfânt nu este acela care s-a ridicat până la o treaptă înaltă a moralei omeneşti, sau care a ajuns să aibă o viaţă de asceză, chiar de rugăciune (şi fariseii posteau şi ziceau rugăciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfânt", ne spune părintele Sofronie. Înţelegem astfel creştinismul nu în primul rând ca etică, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformă într-o fiinţă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeieşti cu ajutorul cărora putem deveni (în viaţă şi conştiinţa noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveşte Biserica, ea nu e doar o instanţă morală, nici numai o organizaţie de caritate sau umanitară, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu şi că participăm la împărăţia Sa. Descopeream treptat faţa ascunsă a creştinismului, care mă cucerea şi mă fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, creştinismul se vădea a fi viu! 

La reîntoarcerea în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul", câteva luni după prima mea vizită, am avut nespusă bucurie să-l întâlnesc pe arhimandritul Sofronie; întâlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viaţa mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un stareţ adevărat, însă, respectându-i dorinţa, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în faţa ochilor dovada vie a vieţii întru Hristos şi a cunoaşterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrân ce înseamnă cu adevărat să fii "persoană", adică în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Atâta iubire, atâta libertate, atâta lumină şi forţa creatoare m-au făcut să mă încredinţez Căii şi Tradiţiei al cărei moştenitor era şi părintele. Treceam cu încetul de la credinţa moştenită în copilărie la dreapta credinţă, adică la o relaţie vie, personală, cu Hristos. 

Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinţa de a deveni ortodox, însă părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că trebuia "pur şi simplu" (!) să mă străduiesc să "îmi petrec zilele fără de păcat" şi că aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplări, nu cred să existe Biserică mai puţin preocupată de prozelitism decât cea ortodoxă). Mi-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani până ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de chemare la răbdare şi perseverentă, a fost plină de înţelepciune. Acest timp al aşteptării, adevărată kenoză ("golire", "tăiere a voii") s-a dovedit într-adevăr foarte folositor şi fecund, permiţându-mi să-mi adâncesc credinţa, să-mi răspund la anumite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite prejudecăţi asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profunzimea dorinţei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale. 

Am încercat totuşi, la un moment dat, părintele Sofronie refuzându-mă, să mă întorc la Biserica Catolică, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, irezistibil atras de spiritualitatea creştină a Răsăritului, acolo unde respiram din toţi plămânii. Şi apoi, într-atât de organic apropiat mă simţeam fată de teologia şi eclesiologia ortodoxă, şi într-atât mă poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales instituţia papală, sau concepţia despre Duhul Sfânt, sau un anume formalism juridic, încât... 

Am petrecut Săptămâna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul". Şi a fost o adevărată moarte întru înviere împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să fie pe cât de evidentă, pe atât de inevitabilă. Această "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenienţă, nici o alegere pur şi simplu subiectivă, superficială. Părintele Sofronie a înţeles şi câteva săptămâni mai târziu eram primit în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest "Paşte" personal şi a-mi încuviinţa într-un mod aparte dorinţa de a începe o viaţă nouă, părintele Sofronie îmi dădu prenumele de Maxime, aşezându-mă sub patronajul Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfântului Sofronie al Ierusalimului. 

Să fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflecţii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare, şi cu atât mai puţin de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în trupul lui Hristos, care este unică Biserică. Nu am ales o confesiune opunând-o celeilalte, după savante comparaţii între măsurile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se deschidea paşilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de o strălucire şi de o puritate nepământeşti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esenţial, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul şi Calea. 

Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox şi a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, eşti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentală şi prin credinţa pe care o mărturiseşti, dar devii creştin prin viaţa pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfânt o dată cu împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o mărturisire de credinţa mulţumită de sine, exclusivistă, naţionalistă, etnică sau triumfalistă. Personal, mă simt întâi creştin şi abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu concep Ortodoxia decât ca sinonimă vieţii creştine, plinătăţii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă doar să te acoperi cu haină nouă, ţesută-n rituri şi formule teologice, ci înseamnă să te învesmântezi cu însuşi Hristos. Dar a te înveşmânta cu "Noul Adam" ce altceva este dacă nu a accepta să mori vechiului Adam, să-ţi schimbi şi firea, şi viaţa? 

Am spus că intrarea mea în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, aş vrea să adaug că a fost de fapt un început. Căci adevărata convertire, şi singura ce contează dincolo de orice aparenţă spirituală, este abia metanoia, adică întoarcerea întregii noastre fiinţe, a simţămintelor noastre celor mai ascunse, către mila lui Dumnezeu. Or, în măsura în care rămân un păcătos, această revoluţie este una fără de sfârşit, care nu se opreşte şi nu-şi atinge capătul niciodată. Este o mişcare infinită, o devenire care nu încetează din devenire, înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreşte cu mine şi în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieşte! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineaţa, precum Sfântul Antonie: "Astăzi încep!"."

Sursă: Occidentali convertiţi la Ortodoxie, editura Christiana, 2002

Drumul către Ortodoxie al coreeanului Cyprian Song

 

foto:Tijara Lubura (Orthphoto)

Într-o zi, prin 2001, părintele Galeriu s-a îndreptat către pictorul Sorin Dumitrescu, amândoi fiind în biserica „Sfântul Silvestru“, şi i-a spus: „Vrei să fii naş?“ Răspunsul a fost „Da!“ şi, astfel, a ajuns pictorul să-l aibă drept fin pe coreeanul Cyprian Song. Povestea asiaticului mutat în România şi convertit la credinţa ortodoxă este una care impresionează pe oricine.

Cyprian Song lucrează ca specialist de marketing al guvernului sud-coreean, în România. Aici locuieşte împreună cu soţia, româncă, şi cele două fetiţe. De mic copil, a crescut în credinţa presbiteriană. La vârsta maturităţii, a primit botezul romano-catolic. După o experienţă de trei ani, a plecat la anglicani. Cu Ortodoxia a avut contact de mai multe ori. A devenit ortodox cu ocazia studiilor de doctorat. A primit mirungerea de la părintele Galeriu.

Cuvintele Mântuitorului „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ i-au fost călăuză lui Yong Ki Song pe drumul de pelerin spre ortodoxul Cyprian.

Familia i-a dat numele Yong Ki

A venit pe lume în urmă cu 43 de ani, într-o familie de ţărani din Coreea de Sud. Familia, care s-a mutat în Seul, i-a dat numele Yong Ki. Părinţii au primit creştinismul presbiterian. „Din braţele mamei am devenit credincios“, ne-a spus Cyprian, amintindu-şi cum mama lui îi ducea la biserică pe el, sora lui şi pe cei doi fraţi.

La sfaturile unchiului, care era pastor, şi ale mamei, „o femeie foarte credincioasă“, tânărul coreean s-a apropiat mai mult de Hristos. După ce a făcut studii teologice la prezbiterieni, şi-a dat seama că nu poate să Îl cunoască pe Hristos cu adevărat. „Este o Biserică mare, dar nu are adâncime spirituală. Biserica protestantă coreeană este «importată» de la americani şi chinezi. Sunt foarte riguroşi şi îndoctrinaţi. Dacă nu eşti din cultul lor, consideră că trăieşti în greşeală.“

Perioadă de căutări

Aşa se face că s-a apropiat de romano-catolicism. A primit botezul în numele Sfintei Treimi, cu numele de Cyprian. Timp de 3 ani, a încearcat să-l cunoască pe Hristos prin Euharistie. A înţeles rolul Sfintelor Taine, că nu sunt doar „simboluri, ci împărtăşesc harul divin“. S-a pregătit să intre printre iezuiţi şi a stat un an în mănăstire, ca novice. A vrut să intre şi în ierarhia sacramentală.

Dar, după multă rugăciune, s-a sfătuit cu stareţul şi a înţeles că „nu era calea mea, nu pot să stau singur, fără familie, fără copii şi soţie“. Despre Biserica Romano-Catolică din Coreea spune că „a început ca o religie oficială, înaltă având de partea ei cultura şi tradiţia. Dar au venit misionarii protestanţi“, care i-au atras pe credincioşi.

Următoarea oprire, anglicanismul

Dorind cu orice preţ să slujească lui Dumnezeu ca preot, s-a apropiat de anglicanism. L-a ajutat un fost coleg de facultate, presbiterian, care intrase în rândul anglicanilor. Şi „dependenţa“ de Sfânta Euharistie a fost un motiv. La presbiterianism nu a mai vrut să se întoarcă, „nu se face jertfa euharistică în mod real“. „Deocamdată, acolo era mai bine“. Era primit cu braţele deschise, avea o relaţie foarte strânsă cu duhovnicul, preotul Joseph Lee. Cyprian încerca astfel să cunoască noua învăţătură şi se pregătea cu sârguinţă să intre la masterat.

Cel mai mult l-a impresionat Mănăstirea Lainici

„Am fost atras de crestinismul traditional. M-au atras în mod special Bisericile Romano-Catolică şi Anglicană. Ortodoxia o ştiam foarte puţin“, ne-a spus Cyprian, care vine dintr-o ţară în care nu sunt mulţi ortodocşi.

„În 1994, unchiul meu a venit să facă misiune presbiteriană în România, propunându-mi să vin cu el“. A acceptat, gândindu-se la ideea că poate cunoaşte astfel Ortodoxia. A reuşit să intre în contact cu Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România (ASCOR). La întâlnirile cu „ascoriştii“, a cunoscut două persoane care l-au influenţat major. Una dintre ele este Roxana, o româncă dârză şi stăpână pe situaţie, cu care s-a şi căsătorit, dar mult mai târziu, în 2001. Cealaltă persoană este preotul Anton Savelovici, pe atunci doar student.

În acea perioadă, a vizitat mai multe mănăstiri, dar cel mai mult l-a impresionat Mănăstirea Lainici. Părintele stareţ Ioachim i-a propus: „Hai, dragă, să fii ortodox şi să te duci ca misionar în Coreea“. Însă el a răspuns: „Părinte, dacă ştiam de Biserica Ortodoxă, aş fi ales-o, dar am umblat la presbiterieni, catolici şi după asta la anglicani. Am venit ca anglican şi nu mai vreau să schimb Biserica din nou. Rămân aşa, dar o să iubesc mai mult ortodoxia“.

Nu era încă timpul să intre în ortodoxie, nu era pregătit. Un pastor luteran i-a propus să facă misiune în Braşov. În acelaşi timp, un coleg de facultate, presbiterian, i-a trimis o scrisoare în care i-a reamintit: „Să fii stabil!“. Sfatul de a se stabili într-o credinţă l-a primit şi de la IPS Teofan, care era atunci Episcop-Vicar Patriarhal.

Neştiind pe ce cărare să o ia, cade în genunchi şi spune: „Doamne, zi-mi Tu ce să fac!“. Voia lui Dumnezeu a fost ca duhovnicul anglican să îl cheme în ţara natală. Stătuse un an în România.

„Vreau să cunosc mai bine Ortodoxia“

S-a întors în Coreea de Sud, a făcut master în teologie anglicană, iar în timpul liber era asistent capelan la biserică, un fel de paraclisier. A fost asistent social la Spitalul Universitar din Kumi, un loc în care a cunoscut suferinţa oamenilor în toate formele ei. A purtat cu ei convorbiri, care l-au apropiat mai mult de Dumnezeu. Unele dintre ele le-a inclus în lucrarea sa de masterat, iar apoi în cea de doctorat.

„Unii spun: «Mi-e frică să încerc să intru mai profund în sufletul oamenilor». Totuşi, dacă noi vrem să vindecăm rănile celor din jur, putem experimenta pe noi, prin puterea Mântuitorului“, este un fragment din lucrare pe care ni l-a arătat Cyprian.

După ce şi-a terminat masteratul, Cyprian dorea să slujească lui Dumnezeu ca preot şi să meargă în misiune în Japonia. Pe de altă parte, ortodoxia încă mai mocnea în sufletul său, datorită scrisorilor care veneau de la cei doi prieteni din România, Roxana şi Anton. Duhovnicul său, devenit între timp episcop, voia să îl trimită la doctorat în SUA. Într-un moment de luciditate, i-a spus episcopului că vrea să facă doctoratul în România. Acesta l-a întrebat uimit: „Dar de ce tocmai în România?“. I-a răspuns: „Vreau să cunosc mai bine Ortodoxia“.

Pregătirea pentru doctorat

Patriarhia Română i-a acceptat cererea de bursă pentru a studia în România. Era începutul lui 1999, iarna. În vara aceluiaşi an, Cyprian a păşit din nou pe pământ românesc.

Pentru a-şi alege profesorul de doctorat, cere sfatul prietenului, Anton. Este îndemnat să îşi plece genunchii la rugăciune, apoi să meargă la Mănăstirea Antim, să vorbească cu părintele Sofian Boghiu. A urmat îndemnul, neştiind însă cine era părintele Sofian. De la el a primit binecuvântarea: „Mergi la Biserica «Sfântul Silvestru», la preotul Galeriu“. Părintele Galeriu l-a primit cu braţele deschise, devenindu-i profesor pentru doctorat şi mentor.

Năşia „întâmplătoare“ a lui Sorin Dumitrescu

Sărbătoarea Învierii Domnului din anul 2001 a serbat-o ca ortodox. Prea multe nu vrea să spună despre această experienţă: „Am primit Taina Mirungerii, eram deja botezat în numele Sfintei Treimi“.

Restul lasă pentru gândurile şi trăirile sale interioare. Naş i-a fost pictorul Sorin Dumitrescu. Dumnezeu l-a trimis atunci la biserică. „Nu aveam naş, dar părintele Galeriu îl vede şi îi pune lumânarea în mână. Aşa am ajuns să îl am ca naş pe domnul Sorin Dumitrescu“, povesteşte Cyprian Song.

La un an după revenirea în România, în 2001, Cyprian şi Roxana s-au căsătorit. Adevăratul sens ortodox al cununiei i-a fost explicat cu răbdare de academicianul Virgil Cândea, „care ţinea foarte mult la noi“. Nu după mult timp, binecuvântare divină, au venit pe lume două fete frumoase, la diferenţă de un an. Fetele „vorbesc româneşte, coreeana doar o înţeleg. Însă eu îmi doresc să o şi înveţe.“

Ascultarea desăvârşită, o temă pentru Cyprian

Examenele şi le-a dat între cele două căderi în comă ale părintelui Galeriu. „La câteva zile după ce mi-a semnat ultimele acte, a intrat în comă şi a plecat...“, spune cu tristeţe Cyprian.

Împreună cu vechiul prieten Anton, s-a îndreptat spre Ardeal să îşi caute profesor pentru lucrarea de doctorat. IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, pe atunci Arhiepiscop, i l-a recomandat pe pr. prof. Ioan Ică senior, alături de care, timp de patru ani, şi-a definitivat doctoratul.

Academicianul Virgil Cândea a avut un rol important la întocmirea lucrării de doctorat, de multe ori luminându-l când se afla în impas. „Înainte să plece la Domnul, i-a spus fiicei sale: «Vreau ca Cyprian să folosească biblioteca mea pentru lucrarea lui»“ îşi aminteşte cu Cyprian.

Lucrarea de doctorat a avut titlul „Ascultarea desăvârşită a Cuvântului lui Dumnezeu în Ortodoxie“. „A fost greu. Un an a trebuit să fixăm conţinutul, apoi alt an să fac rezumat, iar redactarea a mai durat un an. Dar îmi pare bine că am reuşit să termin. La urmă, părintele Ică mi-a spus: «Cypriane, dacă ştiam că o să fie aşa de greu, nu mai acceptam»“.

„Aştept chemarea lui Dumnezeu la preoţie...“

Îşi aminteşte că, atunci când a venit în România, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist i-a dat cadou o icoană. „Acum vreau să întorc acest dar, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, să îi ofer ca semn de mulţumire, lucrarea mea de doctorat“. Este convins că Biserica Ortodoxă are adâncime în teologie, spiritualitate şi duhovnicie, iar Tradiţia îi dă autoritate şi vechime. „Creştinii, care stau sub acoperişul Ortodoxiei, găsesc calea cea mai bună şi mai sigură către Hristos“, afirmă Cyprian Song. Acum, Cyprian se află iar la o bifurcaţie importantă a drumului său de pelerin. „Aştept chemarea lui Dumnezeu la preoţie, să slujesc pentru oameni. Părintele meu duhovnic, Vasile Gavrilă, mi-a recomandat să merg la biroul de Relaţii Externe al Patriarhiei, să le spun ceea ce doresc. Dar pentru mine nu e ceva normal, vreau să fie chemarea lui Dumnezeu. Să simt cu adevărat că mă vrea Dumnezeu, şi nu eu sau alţi oameni. Pot să fac misiune aici, dar şi în Coreea sau Japonia. Facultatea din Seul ar avea nevoie de mine, nu au profesori ortodocşi cu doctorat. Familia doreşte să rămânem aici, însă eu aştept voia Domnului. Am un salariu bun la locul meu de muncă actual, dar pe mine nu mă interesează banii, ci slujirea lui Dumnezeu.“

Sursă: Ziarul Lumina

Convertirea profesorului Karl Christian Felmy- Interviu cu pr. Picu Ocoleanu

Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Munster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă. În 21 octombrie 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Fragmente din dialogul despre K. C. Felmy purtat în primăvara anului 2008, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.

Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?

Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva  vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar a trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.

Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?

Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limba poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie.  Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie,  însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să  îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum care de multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.

Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.

Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?

Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și  nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.

Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?

Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon­-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile. El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a  merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram  în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.

 interviu publicat în revista Renasterea