Într-una
din cărţile sale, Olivier Clement relatează episodul unei călătorii cu trenul
pe care aţi fi făcut-o împreună. În compartiment, zice el, pe banca din faţă, se
aflau doi tineri care se îmbrăţişau cu mare delicateţe, vădit îndrăgostiţi unul
de celalat. Olivier Clement notează că, în contextul unei discuţii duhovniceşti
pe care o aveaţi împreună, priveliştea celor doi tineri îndrăgostiţi v-a
prilejuit o remarcă uimitoare. Se pare că i-aţi fi spus încetişor, la ureche:
“Vedeţi domnule Clement, şi cei din faţa noastră se roagă acum în felul lor”!
Ha, ha, ha.
Ce va determinat să
faceţi această observaţie surprinzătoare?
Nu-mi mai aduc
aminte episodul, dar dacă aş reflecta acum la această afirmaţie, cred că doi
tineri se iubesc şi se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul coborât al
plăcerilor trupeşti, văd, fiecare din ei, taina celuilalt. Şi cred că nici unul
dintre ei n-ar voi să-l definească pe celălalt. Celălalt rămâne un mister
nedefinit, şi infinitul se întinde dincolo de marginile lumii acesteia, se
întinde până la Dumnezeu. Atunci, probabil, că implicit, cei doi tineri, care
sunt într-o iubire curată, trăiesc într-un fel prezenţa negrăită a lui Dumnezeu
între ei. Şi aceasta îi face să se înalţe peste ei, să se înalţe spre acel
izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinţei lor unul de altul
şi, poate că asta înseamnă o neaşteptată înălţare a sufletului. Poate că la
aceasta mă voi fi gândit, dar nici nu mai ştiu despre ce discutăm noi înainte,
ca să fi tras o astfel de concluzie…
Mie mi se pare – aşa
cum am înţeles-o eu – că afirmaţia dumneavoastră era spectaculoasă, fiindcă
asociaţi acea coregrafie vizuală a dragostei cu rugăciunea, iar, pe de altă
parte, fiindcă s-ar putea, în contextul discuţiei, să fi fost în sensul de
dintotdeauna al Ortodoxiei, care nu elimină din reflexie trupul, în cazul
acesta, atât timp cât erosul se trăieşte la nivelul trupului – Mântuitorul
spunea despre căsătoriţi “să fie una în trup” – nu există un anumit platonism
în afirmaţia dumneavoastră, în această idealitate înălţătoare ce respinge
pogorârea iubirii în trup? Poate că e cazul să vă referiţi la propria dumneavoastră
experienţă. Se putea despărţi, în frăgezimea unui asemenea fapt, înfăţişarea,
trupul, plăcerea pe care mi-o oferă, de sentiment?
Ortodoxia, desigur că nu
dispreţuieşte trupul, dar nici nu vrea să ne coborâm la plăcerile pur trupeşti,
ci vrea să ne înălţăm la o trăire spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să
nu uităm de duh, de spirit, în legătură trupească. Aceasta ar însemna coborâre
la animalitate. Omul nu poate cobora aici, şi este o misiune pentru el să
înalţe tot mai mult legătură prin trup la o legătură transfigurată spiritual.
Eu cred că înţeleg
afirmaţia teologică a dumneavoastră, dar ea se poate înţelege şi aşa: întâi să
coboare repede în trup, să facă un copil fiindcă aşa trebuie, după care urgent
să se înalţe! Şi dacă o să facă vreo 10-15 copii, atunci vreo 10-15 de ani e
coborât în animalitate, după care, după ce a terminat cu fecunditatea, ar urma
episodul distins spiritual!
Cred că legătura
între bărbat şi femeie, care produce un copil, nu este o legătură trupească şi
se trăieşte şi în mod creştin, cu răspunderea acestui act prin care dau naştere
unui copil de care vor avea grijă. Ei se angajează reciproc la toate grijile,
la toate oboselile şi la toate eforturile pe care le va angaja rodul acestei uniri.
Cred că ei, chiar gândindu-se că prin această unire iese un copil, gândesc că
asta aduce o anumită spiritualizare acelei legături.
Totuşi eu am să
continui să vă sâcâi. Cei doi tineri din faţa dumneavoastră, să mă şi iertaţi,
poate şi dumneavoastră illo tempore, vă gândeaţi în chip util, în momentul
acela la o întreprindere comună, lucrativă, cu copii? Nu cumva dragostea şi
iubirea, a căror privelişte aţi contemplat-o atunci, aveau o natură generoasă,
liberă, “nedeterministă”?
Dar nici nu era o
iubire foarte trupească între cei doi tineri. Poate că am trecut şi eu prin
această stare, dar nu m-am gândit deloc la unirea trupească, poate că am fost
şi eu îndrăgostit de o fată, dar nu vedeam în ea decât ceva care depăşea
plăcerea trupească; nici nu mă gândeam la aceste lucruri. Vedeam în ea şi poate
că şi ea vedea în mine ceva ce nu avea legătură cu… Pe urmă, când mă gândesc la
căsătorie, atunci încadrez şi această perspectivă de unire trupească. Oamenii,
până nu ajung, mă rog, să se gândească la căsătorie, cred că au între ei o
dragoste foarte curată. Deşi sunt în trup, nu se gândesc deloc la trupul acela.
Să mă iertaţi, dar
asta este o postură – să-i zicem - ideală, de manual de teologie sau, poate,
într-un mediu sătesc ideal de acum 500 de ani. Poate. Eu nu ştiu dacă cineva la
ora asta mai trăieşte aşa. Sau poate că răul a sporit extraordinar…
Da, da, asta în
orice caz.
… fie aşa este mersul
cuplului în genere. Această situaţie în care ne iubim curat, după care cerem
aprobarea părinţilor şi de-abia după aceea ne căsătorim şi, în noaptea nunţii
se petrece şi prima noapte de dragoste, este un lucru rămas în negura vremilor.
Vă întreb, dacă lucrurile nu sunt aşa în realitate, cum poate teologia,
Biserica să ajute cuplul în mod real?
În orice caz,
trebuie să-i ajutăm aşa după cum îi ajută pe oameni să ajungă la credinţă, îi
ajutăm să se ridice, încet, încet, din trăirea trupească şi din plăcerile pur
trupeşti care îi ispitesc, la a vedea şi altceva care îi atrage. Cred că
cuplurile care nu sunt încă cupluri, cred că şi astăzi mai au ceva din aceasta.
Nu cred că toată lumea este atât de decăzută, că tot tineretul este atât de
decăzut. Biserica trebuie să vină cu misiunea ei ca să arate că legătura dintre
un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Şi mai ales la început.
Vă rog să definiţi asta. Dumneavoastră
spuneţi că Biserica trebuie să mărturisească că legătura dintre un bărbat şi o
femeie, în chip originar, nu este o legătură pur trupească. Vă rog să
dezvoltaţi acest gând.
Este şi trupească, dar este
trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în
Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup
material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur:
“Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai
femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov,
am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg
este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi
suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se
întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie, o
încredere în bărbat, ca el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă, şi admiră o
anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi spirituală, o capacitate de
discernământ. Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a
aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică,
ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi
numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un
sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul
iarăşi, trebuie să ajute pe cineva; ei se întregesc. Cred că nu s-a dezvoltat
poate pe deplin nici de către filosofi, nici de către psihologi, nici de către
teologi această taină de întregire între bărbat şi femeie, care produce şi
susţine dragostea între ei, ca mijloc de unire, însă, o dragoste care trebuie
să înainteze cât mai mult posibil în plan spiritual, purtând şi trupul în acest
plan.