„O lecţie despre închinare"-de Părintele Constantin Valer Necula

Alexander Osokin (Pravoslavie.ru)

A fost odată… Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. Mămica lui fusese bolnavă, şi cum pe atunci nu prea erau bani pentru căutarea sănătăţii, n-a avut cum să-şi salveze pruncul…

Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile ce se pierdeau şi le-aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui, care să zărească uliul răpitor de departe. şi glasul lui speria arătarea, ce lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, fie din cele ale Bisericii, fie din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el… O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrăma maicile celorlalţi, căci a lui murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrămau…

Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei, ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru – v-aţi împrietenit şi voi cu el, nu-i aşa? – sărind cu picioarele peste un şanţ. Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi…

-Ce faci, blestemăţie? Se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de mătase de culoarea piersicii. Aşa se iese de la Biserică?

Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă – că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara – de nu i-ar fi răspuns copilul:

-Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii…

Şi poate că ar mai fi spus şi copilul, şi boierul ceva, de n-ar fi văzut – laolaltă cu ceilalţi săteni – cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer un  lujer tainic de crin alb, ca sufletul copilului închinător.

Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica, sau când începi lucrul, sau cine ştie?... De fiecare dată e loc de-o închinare…

Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini înaintea Judecătorului Hristos!

Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai aceasta: Bucură-Te, Marie!

Într-o cetate era un om cu numele Ioan, foarte evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor.

Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi dăruind acolo toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l înveţe fraţii carte.

Deci, pentru multa bogăţie pe care o avea, l-au primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni, însă el nu putea să înveţe nimic.

Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că aceea: „Bucură-te, Marie” i-a plăcut mai mult.

Deci punând osteneală multă, după multă vreme a învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta:

„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie” şi celelalte.

Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a învăţat închinăciunea aceea îngerească, încât se părea că a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt cuvânt nu zicea, decât numai aceasta : „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”, Pentru aceasta toţi fraţii iau scos poreclă zicându-i: „Bucură-Te, Marie”, de care el însă mult se veselea, şi totdeauna se ruga către pururea Fecioara, zicând închinăciunea aceea îngerească cu bucurie şi veselie neasemănată.

Şi aceasta au zis-o pururea pomenitul până în ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet.

Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduiala, l-au îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună mireazmă.

Deci, când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile, au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi anume a răsărit din mormântul lui un crin prea frumos, şi pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de aur: „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”. Şi buna mireazmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o floare pământească.

Iar egumenul a zis fraţilor:

Iubiţii mei! Din lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către Doamna noastră! Deci, cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se răsplăteşte acel ce iubeşte din toată inima pe pururea Fecioara.

Şi săpând mormântul au văzut cum că crinul a crescut din gura Cuviosului şi s-au înspăimântat. Iar poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte au văzut cum că pe inima lui era icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat.

Deci luând cu litanie şi cu tămâieri sfinţitul acela crin, l-au aşezat în cinstit loc, împreună cu sfintele moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucerniceau de el, pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu.

Pentru ale cărei rugăciuni dea Dumnezeu să ne învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.

Sursă: Război întru Cuvânt