Raiul și iadul / Povestiri cu tâlc

foto: Micul meșter

 

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus:

 

-Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.

 

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a făcut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu cozi foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană; dar din cauza cozilor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor.

 

Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai văzut Iadul”

 

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa. Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri, dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei.

 

Omul pios a spus: „Nu înţeleg”, „Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, iar ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi.”

„O lecţie despre închinare"-de Părintele Constantin Valer Necula

Alexander Osokin (Pravoslavie.ru)

A fost odată… Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. Mămica lui fusese bolnavă, şi cum pe atunci nu prea erau bani pentru căutarea sănătăţii, n-a avut cum să-şi salveze pruncul…

Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile ce se pierdeau şi le-aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui, care să zărească uliul răpitor de departe. şi glasul lui speria arătarea, ce lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, fie din cele ale Bisericii, fie din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el… O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrăma maicile celorlalţi, căci a lui murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrămau…

Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei, ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru – v-aţi împrietenit şi voi cu el, nu-i aşa? – sărind cu picioarele peste un şanţ. Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi…

-Ce faci, blestemăţie? Se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de mătase de culoarea piersicii. Aşa se iese de la Biserică?

Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă – că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara – de nu i-ar fi răspuns copilul:

-Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii…

Şi poate că ar mai fi spus şi copilul, şi boierul ceva, de n-ar fi văzut – laolaltă cu ceilalţi săteni – cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer un  lujer tainic de crin alb, ca sufletul copilului închinător.

Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica, sau când începi lucrul, sau cine ştie?... De fiecare dată e loc de-o închinare…

Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini înaintea Judecătorului Hristos!