Predica la Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului)

Evanghelia

Luca 8, 5-15

leșit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăţia și cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintr-însa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar cine se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va plânge de durere şi de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări şi năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere şi teamă.

„Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca să audă Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine are urechi de auzit să audă”.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeverească, din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei înseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2, 4), „nevrând să piară cineva” (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar fi îndreptăţit spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător de pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate sta în lumina dreptăţii Sale.

Faptul că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi închină munca şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10, 13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.

„Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor în pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare, şi pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos răspunde la imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan 16, 25).

De ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească şi înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii şi înţelegerii lor.

Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: „Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Către popor zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar ucenicilor:„ vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa dumnezeiască se vatămă şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor nu doar o calcă în picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, şi se face maidan plin de miasme şi drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.

„Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeşte la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire şi dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupră-le, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui stăpân şi să slujeşti altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui?

„Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeşte, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul Petru spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă sămânţa acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se veştejeşte” (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat... Apoi m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima” (Psalm 18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa trec aceste suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi astâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovănişuri, nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe care o singură sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inima curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru că hârtia este înafara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru că mintea se află la suprafaţa fiinţei, şi poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curată şi bună, de unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

„Cine are urechi de auzit să audă!” Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce? Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit să audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Şi strigă la copii. Şi Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: „Cine are urechi de auzit să audă!”

Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 519-528)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) / Părintele Coman: „Despre vorbirea în pilde ca răspuns la îndărătnicia omenească”

 

APOSTOLUL

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

EVANGHELIA

LUCA 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

Părintele Coman: „Despre vorbirea în pilde ca răspuns la îndărătnicia omenească”  

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, dintre cele patru locuri în care cad seminţele: lângă drum, pe piatră, în spini sau pe pământ bun, pe care l-aţi caracteriza a fi cel specific pentru timpul şi mintea omului modern?

Pr. Coman: Cred că cele de la mijloc, când seminţele cad pe piatră. Acestea trimit la un oarecare entuziasm, interes şi bucurie de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, care se sting, însă, foarte repede. Am putea vorbi chiar despre o anumită modă a credinţei! Dar nu este consecventă, pentru că nu este suficientă râvnă. La vreme de încercare, la vreme de strâmtorare, piere acest entuziasm, se uită şi Cuvântul Domnului. Sunt reprezentate toate categoriile, fără doar şi poate. Dar vorbim de cea dominantă. Ar mai fi şi categoria celor prinşi în mreaja grijilor de fiecare zi…

R. Rădulescu: Spinii…!

Pr. Coman: Spinii…, prea multele griji, atracţia plăcerilor şi a bogăţiei, care înăbuşă interesul ce se trezeşte la auzul cuvintelor Evangheliei Mântuitorului Hristos. Acestea două, cred că sunt foarte potrivite pentru a interpreta atitudinea majoritară a semenilor şi a contemporanilor noştri, faţă de vestirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

R. Rădulescu: Aşadar, observaţi o receptivitate a omului de astăzi, receptivitate care poate fi deturnată uşor de alte lucruri, de alte ispite cum le spunem noi în limbaj religios.

Pr. Coman: Tocmai. Nu este suficientă determinare, nu este, după aceea, suficientă râvnă, nu este suficientă strădanie. S-ar părea că omul contemporan nu este dispus la prea mult efort. Trăim într-o epocă în care comoditatea, confortul sunt mai atractive decât strădania şi efortul. Or, pentru a te mentine într-un interes constant fată de Cuvântul Mântuitorului Hristos şi pentru a-l lucra, este nevoie de foarte mult efort, este nevoie de multe renunţări. Orice lucru bun şi pozitiv se face cu foarte multă strădanie, ceea ce nu mai este la îndemâna omului contemporan. Apoi, trebuie să recunoaştem uşurătatea, superficialitatea, lipsa reflecţiei, refuzul de a adânci lucrurile. Nu mai are nimeni timp să mediteze asupra sensului vieţii şi a sensului lucrurilor. Omul contemporan este grăbit să facă, să producă, să fie eficient. Nu mai are înclinaţia spre contemplaţie! Cine se mai gândeşte la sensul ultim al lucrurilor pe care le făptuieşte? Se blochează în sensul imediat, care este folosul individual, câştigul pe termen scurt, etc. Părinţii filocalici aşează tipul contemplativ pe o poziţie superioară tipului uman făptuitor.

R. Rădulescu: De ce ar fi captivant sau de ce ar fi interesant mesajul pe care îl propune Hristos pentru omul de astăzi, care, aşa cum aţi spus, are la îndemână atâtea mijloace ca să-şi facă viaţa comodă? Pentru ce să urmeze un mesaj ca al lui Hristos, cu tragerea de inimă, pe care spuneţi că, într-adevăr, nu o mai avem?

Pr. Coman: Da, este foarte greu să-l convingem pe omul de astăzi să-L urmeze pe Hristos. Două ar fi şansele: Prima, să observe cât mai repede posibil deşertăciunea ofertelor acestei lumi, care, în cele din urmă, nu bucură pe deplin şi nici până la capăt, nu împlinesc, nu răspund aspiraţiilor adânci ale omului. Setea omului după absolut, după desăvârşire, după iubire nu sunt satisfăcute în limitele acestei lumi. Dându-şi seama de această realitate – cu cât mai repede, cu atât mai bine – se poate deschide spre o alternativă, care poate fi cea a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Cealaltă şansă poate fi obligaţia de a da un răspuns provocării Evangheliei Mântuitorului Hristos. Orice om cu bun simţ, care se respectă, nu poate evita provocarea Evangheliei lui Hristos. Cultura creştină este atât de prezentă, încât nimeni nu poate spune că nu a auzit de Hristos! Cum ieşim din casă, la cinci metri, la zece metri, dăm peste o biserică. Eşti obligat să te întrebi: Ce reprezintă biserica? Ce rost are această clădire? Crucea este, de asemenea, prezentă peste tot. Orice om ar fi normal să se poziţioneze faţă de această provocare! Trebuie să-i dea un răspuns. În fiecare clipă auzim Numele lui Hristos. Radiourile, presa scrisă ne vorbesc despre Hristos, despre Evanghelia Sa, despre Biserică, despre preot şi toate celelalte. Dacă nu eşti, totuşi, foarte pasiv la această confruntare permanentă sau dacă nu te eschivezi – şi eschiva este un răspuns – atunci trebuie să-ţi dai un răspuns în legătură cu el. Să spui: „Am cercetat şi am ajuns la concluzia că nu prezintă nici un interes pentru mine!“, este un răspuns! Sau dimpotrivă: „Am cercetat şi lucrurile prezintă interes pentru mine, iar dacă prezintă interes, trebuie să merg până la capăt, să văd ce înseamnă această provocare!“

Aşadar, omul mulţumit de sine şi nepreocupat de împlinirea sa existenţială, pe de o parte, şi omul insensibil la provocările vieţii, pe de altă parte, are puţine şanse să se deschidă Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este descoperită cu bucurie de cei care ajung la conştiinţa insuficienţei de sine. Mai aproape de această stare sunt cei urgisiţi de soartă: săracii, bolnavii, neputincioşii. Lor li se adaugă cei care înţeleg repede deşertăciunea acestei lumi şi amăgirile ei. Incă o categorie consistentă o formează cei care ajung la concluzia că nu se pot elibera de sub povara păcatelor, de sub „lanţul cel greu al păcatelor!” Toţi aceştia vor fi bucuroşi să audă despre Evanghelia lui Hristos, vor fi bucuroşi să li se certifice vestea cea bună:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7,22).

Ceilalţi, cei mulţumiţi de ei înşişi, cei sănătoşi, drepţi, buni, eficienţi vor avea un interes mai scăzut, sau chiar vor fi intrigaţi, deranjaţi de Evanghelia lui Hristos. Nu că ar fi cineva suficient sieşi sau cu adevărat bun, sau drept, sau împlinit, dar mulţi dintre semenii noştri se amăgesc cu această părere de sine. Îmi vin în minte aici cuvintele cu care Sfântul Evanghelist Luca introduce Parabola Vameşului si a fariseului: „Către unii care credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9). Hristos este „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7,34). De auzul Evangheliei se vor bucura săracii, bolnavii şi păcătoşii şi se vor întrista sau nu vor arăta interes bogaţii, drepţii şi cei sănătoşi. Ciudat, nu!?

R. Rădulescu: Părinte profesor, ne întoarcem la textul ca atare al acestui fragment evanghelic, despre care vorbim. Hristos rosteşte această pildă, dar Apostolii Îi cer să le-o tâlcuiască. Nu înţeleg ce vrea să spună în prima fază Mântuitorul Hristos. Hristos le tâlcuieşte, dar le spune că lor le este dat să afle şi tâlcuirea, iar celorlalţi li se vorbeşte în pilde. Şi spune Mântuitorul Hristos: „Ca văzând să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă”. Mărturisesc, că m-am poticnit în acest text, nu am înţeles ce vrea Hristos să spună cu aceste cuvinte.

Pr. Coman: Este o aluzie directă a Mântuitorului la îndărătnicia poporului din care se născuse, reprezentant fidel, de altfel, al omenirii întregi. Mântuitorul reia un cuvânt frecvent rostit în Vechiul Testament prin care proorocii descriau în aceşti termeni învârtoşarea inimii concetăţenilor lor şi nevolnicia lor:

„Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud… Dar poporul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită” (Ieremia 5,21,23).

Sau:

„Fiul omului, trăieşti în mijlocul unui neam răzvrătit. Aceştia au ochi ca să vadă, dar nu văd; au urechi ca să audă, dar nu aud, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi.” (Iezechiel 12,2).

R. Rădulescu: Insist şi vă întreb părinte profesor: „Văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu audă!” Este o camuflare a mesajului, îţi trebuie o iniţiere ca să înţelegi? Ce îţi trebuie, ca să vezi, ce trebuie să vezi şi să auzi?

Pr. Coman: Nu este vorba despre nici o camuflare. Mântuitorul Hristos spune la sfârşit că le-a vorbit deschis, la lumina zilei, nu a avut nimic de ascuns:

„Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18,20).

Este vorba, însă, de disponibilitatea auditorului, de voinţa lui, sau mai curând de lipsa de disponibilitate şi voinţă. Trebuie să vrei pentru a primi cuvintele cuiva sau limbajul semnelor, al gesturilor cuiva. Dacă nu vrei, dacă te plasezi dintru început pe poziţie contrară, refuzi să vezi ceea ce vezi şi refuzi să auzi ceea ce auzi. Până acolo merge îndărătnicia omului şi mai ales ipocrizia lui. N-au fost ei martori ai minunilor săvârşite de Mântuitorul?! N-au văzut ei orbi din naştere recăpătându-şi vederea, surdo-muţi auzind şi vorbind, leproşi curăţindu-se, demonizaţi vindecându-se, morţi înviind?! Care a fost rezultatul?! Potrivnicia a mers până la a-L acuza că vindecă pe demonizaţi cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor!!!

Problema contemporanilor Mântuitorului – ca şi a contemporanilor noştri – nu era aceea că nu-L puteau recunoaşte pe Hristos, ci aceea că nu vroiau să-L recunoască! Simţurile fizice slujesc şi se supun – aşa cum le-a rânduit Creatorul -persoanei-subiect al acestora. Adică, ochii văd şi urechile aud, iar mintea înţelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din căderile frecvente ale omului până astăzi. Uşor ironic, prin aceste cuvinte, Mântuitorul parcă le spune: „Vorbesc în pilde, pentru a nu le violenta starea lor de îndărătnicie, pentru a nu le tulbura îndârjirea inimii. Oricum, chiar dacă le-aş vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic“. Omul are o problemă într-adevăr! Neputinţa de a se deschide pozitiv, cu încredere, lui Dumnezeu şi celuilalt. El se plasează din start mai curând îndoielnic, suspicios, neîncrezător, potrivnic. Nu eşti crezut în ceea ce afirmi, ţi se cer argumente, ţi se cer semne. Aceasta nu este o stare care să-l ajute pe om să înţeleagă ce i se spune! Indiferent dacă i se spune deschis sau în pilde! Problema ar fi cum poate omul dobândi starea aceea pozitivă, care-i deschide calea receptării şi a înţelegerii vorbirii celuilalt. Antropologia noastră teologică vorbeşte despre sinergie dumnezeiesc-omenească.

Pentru a dobândi capacitatea de a fi încrezător şi înţelegător, omul trebuie să dorească, să vrea cu tot dinadinsul acest lucru. Şi va primi darul credinţei, ca şi cel al înţelegerii. Omul trebuie să vrea să fie ascultător şi să-şi articuleze stăruitor voinţa, şi va primi darul ascultării. Va trebui să vrea să înţeleagă tainele profunde ale lumii şi ale vieţii, raţiunile ultime ale creaturilor şi să articuleze stăruitor această dorinţă pentru a primi darul şi deschiderea înţelegerii.

Pentru epoca noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt extrem de provocatoare. Lumea este dominată încă de o cultură raţionalistă, întemeiată pe semnalele simţurilor şi pe prelucrarea acestora de către raţiune. Nimeni nu ia în calcul importanţa „duhului” care stăpâneşte orice subiect al cunoaşterii şi al înţelegerii, intenţia cea mai intimă şi mai persistentă care-l domină pe acesta. Acest „duh” este de fapt factorul determinant pentru ca vederea să fie vedere, iar auzul să fie auz. Duhul fiecăruia „dictează” ce să vadă şi ce să audă, cum să vadă şi cum să înţeleagă. Am să invoc aici cuvântul unui filosof francez contemporan (cred că Gabriel Marcel), care spune: „Nu creierul gândeşte, ci eu!” Extrapolând, putem spune: nu ochii văd, ci eu, nu urechile aud, ci eu etc. Ei bine, acest „eu” este responsabil, şi nu obiectivitatea informaţiilor, oricât de concrete şi de pragmatice ar fi acestea. Eu sunt o conştiinţă de sine, o conştiinţă de dorit cât mai coerentă, care recapitulează în sine un mecanism psihosomatic extrem de complex!

Gnoseologia teologică şi hermeneutica teologică spun că omul ajunge să cunoască şi să înţeleagă atunci când „duhul” care sălăşluieşte în el este Duhul lui Dumnezeu. Este vizibilă taina cea mare a libertăţii umane – şi drama cea mare în acelaşi timp. Actul cunoaşterii şi al înţelegerii nu poate fi consecinţa unei presiunii deterministe şi fataliste a realităţii exterioare asupra omului, ci este dependent de deschiderea şi vrerea liberă a omului. Mai rămâne ca omul să-şi redobândească voia liberă pe care eventual şi-a pierdut-o, supunându-se orbeşte sau uşuratic nenumăraţilor stăpâni dinăuntrul sau din afara lui! Omul mânios este orbit de mânie şi nu vede, nu înţelege sau înţelege ce-i dictează duhul mâniei. Omul indiferent, omul leneş, omul plictisit, omul plin de griji nu poate înţelege, omul care urăşte nu poate înţelege sau înţelegerea lui este viciată de duhul urii. Nu este suficientă nici lipsa acestor „duhuri”, raţiunea pură adică. Pentru a funcţiona la parametri normali şi pentru a realiza actul cunoaşterii şi al înţelegerii, raţiunea trebuie să fie hrănită de o atitudine adâncă pozitivă, de un duh pozitiv. Omul care iubeşte, are o înţelegere mult sporită.

(…)

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica la Duminica a XXI-a după Rusalii: „Pilda semănătorului şi cele patru tipologii umane" / Părintele Gheorghe Calciu

APOSTOLUL

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

EVANGHELIA

LUCA 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

Părintele Gheorghe Calciu – Pilda Semănătorului

În această pildă Mântuitorul creează patru tipologii umane. Mai întâi, tipologia omului nepăsător. Un autor mistic, un filozof, Kierkegaard, numea acest tip de oameni omul-fluture, degustătorul, adică acela care merge din floare în floare, cauta bucuria acestei vieţi şi sfârşeşte cu aripile frânte şi căzute în ţărână. Aceştia sunt oamenii care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, ci se lasa târâţi în toate curentele ideologice, gnostice sau filozofice, în toate părţile. Ei n-au niciun fel de stabilitate. Peste ei calca toate învăţăturile greşite ale lumii acesteia. Sunt ca un zid pe care se scriu toate ideile false ale veacului nostru sau ale veacurilor anterioare. Să ne cercetăm cine dintre noi se aseamănă pământului în care cade sămânţa lui Dumnezeu fără să rodească? Gândiţi-vă!

A doua categorie sunt oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc cu bucurie, însă este de ajuns să vină o zguduire peste dânşii şi se pierd. Este de ajuns să-i lovească o nenorocire sau să înceapă o persecuţie, aşa cum s-a întâmplat sau se mai întâmplă în lume şi mai ales în America, unde persecuţia e subtilă şi foarte perfidă. Este poate o prigoană mai primejdioasă din mai multe puncte de vedere decât cea comunistă, pentru că acolo ştiam cine e bun şi cine e rău. Era alb şi negru. Aici nu mai ştim unde e bine şi unde este rău. Toate sunt gri. Şi în Europa la fel, în Europa Unită. Deci noi suntem aceştia care auzim cuvântul lui Dumnezeu, îl primim, ne bucurăm şi vine o persecuţie sau căldura soarelui, aşa cum se spune în parabolă. Soarele cald dă căldura şi usucă pământul şi sămânţa moare în sufletul nostru.

Ştiţi că atunci când a fost, în comunism, persecuţia aceea religioasă, s-au cernut foarte uşor cei care erau români temeinici de cei care erau numai piatră. Unii au cedat, alţii au colaborat, alţii au făcut lucruri foarte rele, alţii au suferit sau, dacă n-au fost arestaţi, au rezistat tăcuţi în subterane, rugând pe Dumnezeu să îi ajute în viaţa aceasta de prigoniri. M-am întrebat: oare din România, câţi oameni n-au făcut compromisul religios?

Am fost mişcat când am văzut cum în biserică oamenii ridicau braţele în sus, strigând cu glas mare Domane, miluieşte-mă!, când citeam rugăciunile de iertare şi la fiecare le strigam numele cu tărie, ca să audă Dumnezeu rugăciunea lor şi să trimită mila Lui. M-am tulburat mult văzând această credinţă, pe care n-o găseşti în Occident. Aceste manifestări spontane ale sufletului care strigă către Dumnezeu, aici nu se fac. Însă m-am tulburat mai mult după aceea, când am văzut că mulţi din oamenii aceştia au o dublă personalitate: la biserică sunt credincioşi, aprind lumânări, vin, poate stau toată slujba, poate nu stau toată slujba, dar când ies afară devin ca nişte fiare. Se ceartă frate cu frate pentru o bucată de pământ, se înşeală cum pot, în toate chipurile. Este un fel de dedublare a personalităţii.

Aceasta dedublare era în comunism altfel decât acum. Atunci fiecare asculta Europa liberă, mergea la biserică, dar în public striga eu nu cred şi lăuda pe Ceauşescu sau pe Gheorghiu-Dej. Această minciună s-a perpetuat multă vreme. Acum o nouă formă se perpetuează în ţara noastră, mai periculoasă decât aceea, pentru că acum nu ne mai ameninţă religios niciun pericol. Acum, sub presiunea vremurilor, sau sub influenţa teoriilor, sau pur şi simplu pentru că aşa e convenabil, unii se leapădă şi nu aduc nicio roadă. Gândiţi-vă care dintre noi suntem în această categorie, sau am fost, eventual.

A treia categorie de oameni sunt cei pătimaşi. Au păcate multe, tot felul de patimi omeneşti: desfrânare, beţie, lăcomie, zgârcenie, toate patimile acelea care fac din inima noastră un teren plin de buruieni, de spini şi de mărăcini. Şi chiar dacă ne izbeşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ne întoarcem cu dragoste spre El, mai tari sunt patimile noastre, pe care le purtam de cine ştie când. Pentru că pocăinţa naostra nu este adevărată! Este numai un moment de deschidere către Dumnezeu pe care nu-l adâncim în inima noastră, nu facem din el un izvor tămăduitor pentru suflet, ci ne-am deschis o clipă, iar apoi ne-am închis. Patimile noastre au izbucnit în noi mai puternice decât chemarea şi virtuţile pe care Dumnezeu le seamănă în inima noastră. Şi nu aducem roade, iar dacă nu sunt roade, suntem sortiţi pedepsei veşnice. Cine dintre noi se recunoaşte aici?

Cei din a patra categorie sunt oamenii care aud cuvântul, se străduiesc, slujesc cu bucurie lui Dumnezeu, cauta să-şi fertilizeze solul acesta spiritual, să înţeleagă mai adânc cuvântul lui Dumnezeu, să vină la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă bine în jurul lor, să fie o lumină pentru toţi ceilalţi. Unii pot mai puţin, alţii mai mult. Dumnezeu a dat fiecăruia un talant: unuia i-a dat unul singur, altuia i-a dat trei talanţi, altuia i-a dat cinci talanţi. Fiecare a primit ceva şi fiecare dintre noi trebuie să aducă lui Dumnezeu un dar egal cu darul pe care l-a primit. Cel care a primit un talant, să mai aducă unul. Cel care a primit doi talanţi, să mai aducă doi. Cel care a primit cinci, să mai aducă cinci. Cel ce aduce roadă sută la sută, acela este cu adevărat cel care a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a rodit.

Şi a mai zis Dumnezeu din nou: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9). Uitaţi-vă în jurul vostru şi în voi înşivă şi vedeţi sincer unde vă aflaţi. Dacă aveţi intenţie bună şi nu încercaţi să vă amăgiţi pe voi înşivă sau pe alţii, v-aţi plasat exact unde sunteţi. Atunci, cu adevărat, când a zis Mântuitorul „cine are urechi de auzit să audă”, voi sunteţi aceia care aţi înţeles.

Iar aceasta recunoaştere a voastră în tipologiile pe care Mântuitorul le-a creat, plasarea fiecăruia în tipologia voastră, mă convinge că de acum încolo veţi începe să-i slujiţi lui Dumnezeu ca să aduceţi roadă. Cât de mică, dar să aduceţi.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferinţa”, Editura Bonifaciu, 2009)

 

Sursă: Război întru Cuvânt

 

Sf. Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda Semănătorului (Duminica a XXI-a după Rusalii)

APOSTOLUL

I CORINTENI, IX, 2-12;

Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este. N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

II TIMOTEI, III, 10-15;

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

GALATENI, II, 16-20;

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

TIT, III, 8-15;

Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.

EVANGHELIA

LUCA VII, 36-50;

În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.

LUCA VIII, 5-15;

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

IOAN XVII, 1-13;

În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui; iar  viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ şi am săvârşit lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac. Şi acum Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. An făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tăi erau, şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi, şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele, şi M-am preamărit în ei. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău; pe cei care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării, pentru ca să se împlinească Scriptura. Acum însă Eu vin la Tine şi acestea le grăiesc cât sunt în lume, pentru ca bucuria Mea s-o aibă deplin în ei.

PF Daniel - Predică la Pilda Semănătorului - text

IPS Antonie Plămădeală - Predică la Pilda Semănătorului - text 

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Pilda Semănătorului - audio