„Mergi cu bine că în curând vei fi mamă!” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

În timpul unei alte excursii, la Kamena Vourla de astă dată, Părintele Porfirie a povestit fiilor săi duhovniceşti o altă întâmplare emoţionantă. Le-a povestit aşadar că, pe când era la policlinică, a cunoscut o femeie tânără care i-a spus că medicii nu-i mai dădeau nici o speranţă că, într-o bună zi, ar putea deveni mamă. Atunci părintele a încercat să îi pună el diagnosticul, iar după ce a binecuvântat-o, i-a spus: „Mergi cu bine, căci în curând vei fi mamă”. Aşa s-a şi întâmplat. După două luni a rămas însărcinată. Aşadar, îndată ce au ajuns la Kamena Vourla au vizitat-o şi pe femeia aceea, care i-a invitat la ea acasă, şi au făcut fotografii împreună cu fiica ei, acum în vârstă de treizeci de ani.

 (fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însuşi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însoţit de câţiva fii duhovniceşti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea şi Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinaţi la sosire de părintele Sinesie, preotul şi stareţul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emoţie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măreţie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o privelişte extraordinară şi tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le şuvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simţit durerea şi m-am întors înapoi.

Noi nu ştim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele. Parcă simţeau acest lucru…

Vedeţi voi, în locurile unde au trecut şi au vieţuit, Sfinţii şi-au deschis sufletele şi au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeşte proprietăţile sale [ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem nişte ace metalice cu un ştift obişnuit, nu am reuşi. Dacă însă am pune ştiftul pe un magnet, am putea atrage apoi şi acele metalice. Astfel a devenit şi ştiftul un magnet.

La fel se petrece şi cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinţi la răstimpuri. Ei şi-au deschis sufletele şi au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Şi, dacă ne gândim bine în acelaşi fel, chiar dacă nu simţim acest lucru, ne influenţează şi pe noi, cei aflaţi aici în acest moment. De aceea ne şi ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfinţit dumnezeiescul Har. Iar când mergeţi în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteţi sensibili, veţi simţi o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileşte să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simţi că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simţim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile şi cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi nişte sfinte moaşte atinse de Harul cel dumnezeiesc. Aşa l-am simţit atingându-l cu mâinile, dar şi în tot trupul meu. Îmi dau seama, simţind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit şi foarte emoţionat. Acolo în biserică am fost atât de mişcat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viaţa mea, o retrăiesc. Şi simt, povestind-o, bucurie şi entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simţită când s-a întâmplat acel lucru, ci puţin mai mică. Vedeţi doar cum m-am avântat acum şi vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am uşurinţa vorbirii. Pricepeţi ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Şi mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanţă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revoluţiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici şi căpetenii de oşti. Printre ierarhii pe care îi pomeneşte Părintele Porfirie se află şi Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le şi armele şi steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea şi împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munţi.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovniceşti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu alţii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omeneşti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

„Ai fost acolo unde părintele Sotirios va ridica mănăstirea?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Altă întâmplare, la fel de minunată, povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul 1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America. Este vorba de părintele Spiridon. Aşadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc şi i-a spus: „Mâine la ora trei dimineaţa, ora Americii, te voi vizita. Dar să nu dormi. Să mă aştepţi”. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui Spiridon i s-a făcut Frig şi s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: „De ce dormi părinte Spiridon? Nu ţi-am spus că te voi vizita? Şi ca să mă crezi, priveşte, ţi-am lăsat uşa deschisă”. Privind spre uşă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg deschisă şi de aceea i se făcuse atât de frig!

Întotdeauna Părintele Porfirie folosea cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa şi pentru a-i sprijini sufleteşte pe fiii săi duhovniceşti. Aşa cum am spus, îşi înconjura fiii duhovniceşti, în toate clipele vieţii lor cu iubirea şi cu rugăciunile sale neîncetate. Iar când voia să obţină un rezultat mai însemnat sau să schimbe într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care ştia că este stăpânită de nelinişte, nestatornicie sau slăbiciune, îşi lăsa unul din daruri să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena noastră, domnişoara Popi M.:

„În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop misionar. Am stat acolo trei luni şi am lucrat ca misionară împreună cu grupuri de studenţi. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa    duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de studenţi, la distanţă de două ore de Seul.

Această tabără se află într-o regiune fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga şi în dreapta curge apă din belşug, nişte râuleţe care irigă toată regiunea. În partea din dreapta însă este şi mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat şi, ţinându-mi mâna cu afecţiune, m-a întrebat:

-   Ai fost acolo unde părintele  Sotirios va ridica mănăstirea?

Într-adevăr, în zona unde se afla tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!

Apoi Părintele a continuat:

-         Ai băut apă din râuleţul care curge în stânga? Ce frumos e! Desigur, râuleţul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de frumos ca celălalt.

Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am răspuns:

-         Părinte, îmi descrieţi totul atât de amănunţit şi cu atâta precizie, de parcă vă aflaţi chiar acum acolo şi le vedeţi toate înaintea ochilor!

-         Tare mai eşti nepricepută! Dar nu ştii că, deşi ai plecat, eu am fost tot timpul cu tine şi am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse drăgăstos părintele.

După câţiva ani, în 1985-1986 am plecat din nou în misiune în Coreea. Bunicuţul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo drept părinte duhovnicesc pe  de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna Bunicuţul m-a primit cu  afecţiune şi mi-a spus: „Bine ai venit! Ia spune-mi…”, începând să-mi descrie şi să-mi lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate. Înainte să apuc să deschid gura,  îmi spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!

-         Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde ştiţi toate aceste amănunte? l-am întrebat.

-         Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai aflat acolo departe. Am ştiut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci…, mi-a răspuns Bunicuţul, surâzând.

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalităţii sale harismatice. De exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însoţit de un grup de prieteni a făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea Bătrânul se bucura „cu bucurie negrăită şi preamărită” (I Petru 1,8).

Abia se împărtăşise. Îşi ridică mâinile spre cer şi spuse:

-   Astăzi sunt foarte mulţumit. În această clipă mă aflu în univers, dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.

Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotinţă şi se adresau unor oameni care îi erau foarte apropiaţi. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovniceşti: „Nu pot să vă explic aceste lucruri. Le înţelegeţi?”. Alteori însă spunea: „Spun doar ce îmi este îngăduit şi nimic altceva”. Tot părintele spunea: „Dar există şi nebunie… Ei, da, când înnebuneşte omul, atunci vorbeşte”. Cuviosul părinte, care trăia continuu în spaţiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de „nebunia întru Hristos”. Atunci vorbea şi spunea cuvinte neobişnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu

de Vlad Botez

Așa cum spunea un părinte duhovnicesc, dacă ne-am raporta la toate întâlnirile noastre ca fiind întâlniri providențiale, dar mai ales la întâlnirile cu oameni bogați sufletește, cu oameni bogați prin experiențe, aceste întâlniri chiar așa ne vor și fi. Dacă nu ne întâlnim cu oameni care s-au îmbogățit riscăm să devenim orbi în perspectiva noastră existențială. În întâlniri cu oameni care au suferit ne dăm seama că suferința noastră, care  pare că ne strivește de cele mai multe ori, e un mizilic; în întâlniri cu oameni care n-au să pună pe masă o pâine ne dăm seama cât de jenante sunt plângerile noastre și, încet-încet, ne apucă rușinea și învățăm să ne rugăm și n-o să-I mai cerem lui Dumnezeu să ne ajute să luăm un examen sau să avem un salariu mai bun. Nu o să mai tindă rugăciunea noastră către cele practice, ci către cele ale Împărăției.

Și cum de ceva vreme, într-o țară din Occident fiind, Dumnezeu mi-a dăruit să mă îmbogățesc mult din astfel de întâlniri, m-am gândit să împărtășesc cele pe care le trăiesc și le aud aici.                                                              

***

O întâmplare transmisă prin viu grai. Trăită de părintele nostru duhovnic.

Într-o zi, primesc un telefon. Un locuitor al acestei țări, căsătorit cu o româncă ortodoxă, mă roagă să vin la clinica unde soția sa e în comă de mai multă vreme. Acum, însă, medicii apreciază că mai are de trăit doar câteva zile. Soțul e un om fără nicio credință, dar care totuși știe de undeva că atunci când un om e pe moarte se cheamă preotul (avea să-mi confirme acest lucru mai târziu, nu-i spusese nimeni despre aceasta, pur și simplu i s-a născut în inimă gândul de a chema un preot ortodox). 

Insuflat de faptul că am mai avut experiențe de genul acesta, în timpul cărora bolnavii s-au trezit din comă doar ca să se spovedească, am plecat îndată spre clinica respectivă. Am intrat în salon și i-am rugat pe cei prezenți să iasă, să rămân doar eu cu doamna. Încredințat de faptul că duhul omului e viu, indiferent de starea în care se află trupul său, am început să vorbesc cu această femeie. Deși, aparent, vorbeam singur. Niciun răspuns din partea ei. Nici măcar o clipire de ochi. Nimic. I-am spus că o să-i citesc molitfa pentru spovedanie și apoi rugăciunea de dezlegare, iar atunci când voi pronunța păcatele enumerate acolo să încerce să își asume adânc cele pe care știe că le-a săvârșit. 

Am încheiat rugăciunile, am mai rămas puțin lângă bolnavă și apoi am plecat spre casă.

Peste câteva minute mă sună din nou foarte emoționat soțul doamnei și îmi spune să mă întorc pentru că femeia sa s-a trezit și mă cheamă la ea. Am ajuns din nou în salon și am întrebat-o pe femeie dacă mă recunoaște, dacă își aduce aminte că am mai fost la ea. „Am auzit tot ce mi-ați spus părinte. Dar mai sunt lucruri de spovedit”, a îngânat muribunda. Atunci am început să o ascult. Vorbea cu greu. La fiecare expirație abia reușea să articuleze o silabă. Dar ochii ei, suflarea ei, întreaga luptă a trupului arăta că se căia adânc pentru fiecare păcat. La început încercam să înțeleg ce vrea să spună dar, treptat-treptat, obosită fiind, nu mai reușea deloc sa articuleze cuvintele. Doar sunete care arătau că se căiește pentru fiecare păcat. Atunci am înțeles, încă o dată, că eu sunt doar un martor și că Dumnezeu e Cel care primește spovedania. Și iarăși, am înțeles că fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.

Am mai stat un pic cu ea și i-am spus să încerce să-și aducă aminte păcatele din întreaga ei viață și să-i ceară iertare lui Dumnezeu dar și să-i ierte pe toți cei care de-a lungul vieții i-au făcut rău.

Cum o fi fost viața ei în cele ale credinței doar Dumnezeu știe. Am aflat de la soțul ei că a fost renegată și alungată de toată familia ei care a trecut la una dintre cele mai periculoase secte din România, ea rezistând cu eroism la încercările lor de a o convinge să se lepede și ea de Ortodoxie. Dar iată că pentru acest fapt măreț, de a-și păstra și mărturisi credința în Dumnezeul Cel Adevărat, de ce sfârșit cuvios s-a învrednicit!

După ce am plecat, a mai trăit cateva ore. Atât cât a avut nevoie să se împace cu sine însăși și cu toți cei din viața ei.

Ieșind, l-am întrebat pe soțul doamnei unde va fi înmormântarea. S-a uitat la mine mirat și m-a întrebat despre ce înmormântare vorbesc. „O voi incinera", a zis el. Atunci i-am explicat că în tradiția Bisericii Ortodoxe trupurile celor adormiți se înmormântează, incinerarea fiind străină Tradiției Bisericii noastre.

„Vă văd așa de implicat în viața și moartea unui om pe care nu-l cunoșteați până acum câteva ore încât vă cred că e mai bine să o înmormântez. Și pentru că atât de mult am iubit-o, o să o înmormântez în satul în care locuiesc, să pot să merg cât mai des la ea, să o vizitez”, mi-a mărturisit bărbatul. Iată ce face dragostea!

Singur Bunul Dumnezeu știe pentru ce fapte din viața ei s-a învrednicit de așa un sfârșit creștinesc: să îi trimită înainte de moarte un preot ortodox chiar și în acest capăt de Europa, să îi dăruiască spovedanie în ultima zi de viață, și, iată, acum să rânduiască să ajungă povestea ei în inimile voastre, ale tuturor celor care citiți aceste rânduri. Si astfel, să puteți spune și voi măcar o dată: „Doamne, miluiește și iartă pe roaba ta Lăcrămioara, și o așează cu drepții!" Amin!

Sursă: doxologia.ro

„Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională"-Maica Siluana / Învăţături despre bine şi rău

Evenimentele care se întâmplă în jurul nostru nu se întâmplă „în jurul nostru”, ci sunt evenimentele lumii şi nu în lume, ci în mine. Adevărata semnificaţie a întâmplării este în capul meu. Acolo este o reprezentare a ceea ce cred. Înţeleg un lucru în funcţie de ce am eu în cap. Iar ce am eu în cap nu e de la mine, ci de la lume.

Când credinţa pe care o am este înăuntrul capului meu… eu cred că e bun acela care-mi face pe plac; or, dacă Dumnezeu nu-mi face pe plac, credinţa lumii din capul meu ar fi că Dumnezeu ori nu e aşa de bun cum se spune, ori eu nu sunt destul de bună, ca să-mi facă pe plac.

Ca să ajungem la adevărata credinţă e nevoie să ajungem la cealaltă minte a noastră (nous).

Adevărata lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu.

Când nu ştim nimic, e o stare de deschidere a celeilalte minţi, când ce am de făcut e „Doamne, nu ştiu ce să fac!”, „Doamne, ce să fac acum?”

Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională. Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe asta.

Cum?

1. mă lepăd de lume

2. n-am încredere în ce gândesc şi ce simt eu (care vin pe ce am învăţat de la lume)

3. am încredere în Dumnezeu şi El mă învaţă cum şi ce să fac prin Porunci, iar rugăciunea mă învaţă cum să aplic concret Poruncile.

4. rugăciunea şi Sfintele Taine

În felul acesta scoatem lumea din mintea noastră şi ajungem la adevărata credinţă.

Drama este că numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Ori asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăcere, de la cele mai materiale, la cele mai rafinate.

Noi avem nevoie să ieşim din lume şi să numim bine ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la noi.

Toate necazurile pe care ni le facem este pentru că avem anumite valori, anumite convingeri. Dacă renunţăm la aceste convingeri, noi nu mai avem necazuri. Când suntem în situaţie, ne rugăm şi vedem ce facem.

Maica Siluana

Sursă: În tăcere