România, prăznuirea Adormirii Maicii Domnului

Pentru foarte mulţi dintre români Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare foarte importantă. În unele părţi ale ţării, astăzi există tradiţia sărbătoririi zilei onomastice. Vă urăm că Maica Domnului să vă fie alături pe calea mânturii.

Ştiu că zbuciumul societăţii româneşti se regăseşte şi în sufletul multor români. Fiecare însă alege modul în care îi face faţă.

Vreau să vă împărtăşesc modul în care o anumită categorie de romani au ales să trăiască în credinţa fundamental românească.

Anul trecut, pe 13 august fără un motiv precis am plecat la Mănăstirea Sihăstria.

Pot să recunosc cu umilinţă că nu cunoşteam semnificaţia zilei ce urma. Încă sunt mulţi romani care nu cinstesc în mod cuvenit sărbătorile de peste an. Eu mă număram printre aceia care consideram zilele de sărbătoare drept zile libere. Erau cele mai potrivite pentru un mic şi-o bere, care cel mai adesea se transformau în câţiva mici şi prea multe beri. Post, rugăciune? Pentru ce? Doar nu mă ştiam bolnav de nimic!

Nu voi detalia asupra modului în care m-am trezit, cred că fiecare dintre noi are propriile experienţe şi oricum nu-mi pot explica propriile resorturi.

Cert este că în dimineaţa zilei de 13 august am pornit spre Sihăstria. Drumul până la Sihăstria a avut pentru mine o însemnătate aparte. Zona este superbă. Munţii grandioşi te izolează de civilizaţie. În alte zone de munte există semnal pentru telefonia mobilă. Într-un perimetru de 3 km în jurul Sihăstriei singurele comunicaţii civile posibile sunt pe telefonie fixă.

Odată ajuns, am observat că este destul de aglomerat dar m-am gândit că aşa este la mănăstire. Eu vorbisem din Iaşi cu un parinte-preot care mă asigurase că dacă doresc să merg se poate dormi peste noapte la mănăstire.

După ce m-am grăbit să vorbesc cu părintele stareţ şi ulterior mi s-a dat o cameră nu ştiam ce să mai fac. Am scos din nou telefonul dar pentru că devenise inutil l-am băgat din nou în buzunar. Ce puteam să fac? Mi-a venit în minte perioada armatei, măcar acolo aveam televizor.

Mai aveam puţin până la masă aşa încât m-am hotărât să vizitez împrejurimile. Am început cu biserica. Frumoasă, uite că mai există încă una mai mică în care probabil se slujea înainte.

Mi-am continuat plimbarea în jurul bisericii ajungând în mica livada a mănăstirii. Câtă organizare mi-am spus, eu am 500 mp acasă şi nu reuşesc să-i organizez aşa. Probabil organizarea porneşte din cap.

Eh, ce gând şugubăţ! Ia să mai vedem ce au p-aci. Un indicator mă ghidează către cimitirul mănăstirii unde se odihnesc printre alţii părinţii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Parcă despre Cleopa am mai auzit undeva. Da, mai era un indicator spre chilia părintelui Cleopa.

Ia să vizitez şi chilia. Acolo am discutat cu un călugăr care mi-a explicat câte ceva din viaţă şi munca părintelui Cleopa.

Termin şi aici. Ce să mai fac? Văd un rând la care aşteptau mai mulţi oameni în faţa unei camere dintr-un şir de camere. Ce se dă aici? Mă apropii şi aflu că acei oameni aşteaptă să se spovedească la părintele Ciprian. Aflu despre acest părinte că are har, de aceea îl urmează mulţi oameni prin ţară. Mai exact, părintele Ciprian datorită abilitaţilor sale a fost “luat la Bucureşti” de Patriarh. De aceea oamenii încearcă să discute cu dânsul atât la Bucureşti cât şi la Sihăstria.

M-am aşezat şi eu la rând. Când plecasem din Iaşi era cald aşa cum este şi anul acesta. O căldură caniculară, aproximativ 30 de grade. Adevărat că în dimineaţa în care am plecat se răcise şi în Iaşi. La mănăstirea Sihăstria însă persoanele care aşteptau să se spovedească se înveleau cu păturile luate din cameră. Se răcise peste zi neobişnuit de mult.

Aşteptând la rând am ascultat ce discutau ceilalţi. Vorbeau despre greutăţile şi încercările lor. Despre cum au postit în această perioadă, despre familiile lor, locurile din care au venit. Unii veniseră din zona Banatului, alţii din Muntenia sau Dobrogea şi cei mai mulţi erau din Moldova. Am început să mă gândesc şi eu la ce aş putea să spun la spovedanie, la faptul că nu am postit, că oricum mai dura mult până să îmi vină şi mie rândul, că îmi era destul de frig şi am zis că mai bine să plec. Mă spovedesc altădată.

Am epuizat tot ceea ce aveam de văzut în jurul meu. Mă grăbisem, aşa cum făceam în viaţa de zi cu zi şi că de obicei eram pregătit să mă apuc de altceva. Dar altceva nu mai era de făcut. Am realizat că zilnic alerg, dar cu ce rost? Într-o zi tot în acelaşi punct ajung.

M-am aşezat pe o bancă. Mă gândeam să o pornesc înapoi spre casă. Eram puţin supărat şi nu înţelegeam de ce.

Primul gând a fost acela al inutilităţii drumului făcut. Lăsasem totul baltă în ziua respectivă ca să plec singur spre o mănăstire. Iată că aici toată lumea a venit cu familia. Eu de ce venisem singur? Răspunsul era evident pentru mine. Cum de ajunsesem totuşi într-un asemenea impas în interiorul familiei? O seriei de decizii eronate. “Organizarea porneşte din cap”. De ce îmi tot revine gândul acesta?

În sfârşit, ar trebui să plec. Oricâte probleme aş avea, nu le pot rezolva de aici. M-am ridicat, am vorbit cu călugărul Sofronie care se ocupă de cazări, i-am spus că trebuie să plec şi i-am predat cheia. Mă îndreptam spre poartă. Acolo se afla un cort cu literatură religioasă. Cum cărţile au constituit întotdeauna un interes pentru mine m-am oprit să le frunzăresc puţin. Am şi cumpărat câteva. M-am reaşezat pe o bancă şi am început să citesc mai amănunţit. Sofronie sau un alt călugăr a trecut pe lângă mine şi m-a chemat la trapeza (la masă). Am mâncat şi mi-am reluat lectura pe bancă. Apoi, pe la 18.00 a început slujba şi am intrat în biserică.

Atunci, în biserica am văzut şi am simţit ceva cu care nu eram familiarizat. În primul rând, tumultul meu sufletesc poate să scadă şi chiar să fie înlocuit de linişte în afara unor explicaţii raţionale. Am început să mă simt chiar bine.

În al doilea rând, am descoperit în jurul meu o altă categorie de romani, familişti cu unul sau mai mulţi copii care au stat ore în şir în biserică. Copii care aveau răbdarea necesară pentru a sta atâtea ore liniştiţi.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eu cunoşteam românul de Duminică, care în cel mai bun caz merge la Biserică, aprinde o lumânare stă un pic sau până la sfârşitul slujbei şi pleacă acasă. Dar cunoşteam şi familiile la fel de normale de români care la fel ca şi ai mei mergeau la biserică la Paşti sau pentru câte o pomenire. Pentru care Duminica, în funcţie de anotimp, au prilejul de a sta la televizor sau merge la “iarbă verde” pentru un “grătar”.

Eu ştiam că studenţii la teologie, bătrânii mai ales femeile şi oamenii aflaţi în necazuri au o atitudine mai religioasă.

Pe măsură ce se întuneca, sentimentul de unitate în credinţă, creştea! În interiorul Bisericii eram toţi unul, de la copiii la vârstnici.

Trecuse de miezul nopţii şi slujba nu se terminase. Am ieşit din Biserică şi m-a lovit răcoarea nopţii întărită de răceala munţilor. Atunci am privit în jur şi am înţeles că acestea sunt rădăcinile poporului nostru şi ale României: credinţa nestrămutată a acestui neam în Dumnezeu, rugăciunile curate din lăcaşurile manăstireşti, munţii, familia creştină cu tot ce implică aceasta.

Dis-de-dimineaţă am mers din nou la slujbă. Nu am mai regăsit sentimentul din ajun. În schimb am descoperit un alt segment de credincioşi. Cei care practică turismul religios. Îmbrăcaţi sport, cu aparat de fotografiat sau telefoane, s-au închinat la icoane s-au plimbat prin curtea mănăstirii s-au urcat în maşini şi au plecat.

M-am gândit să nu îi judec pentru că nici măcar aşa ca ei nu eram eu. Oricum, m-am gândit că e bine măcar că vin, chiar şi în aceste condiţii, dând posibilitatea lui Dumnezeu să lucreze în inimile lor.

M-am mai uitat încă o dată cu mai multă atenţie la cei din ajun. Maşini bune, zâmbete pe feţele lor, numere de înmatriculare din toată ţara. Veniseră la mănăstire pentru mai multe zile pentru că acesta este tiparul vieţii lor. L-au primit pe Dumnezeu în casă şi în vieţile lor şi ce să facă, acum sunt probabil dependenţi de Dumnezeu. Nu i-a adus acolo un necaz deosebit şi nici nu erau veniţi în căutarea unor soluţii economice. Aveau tot ce le trebuie şi erau fericiţi. Au venit din nevoie de Dumnezeu!

La fel ca cei care vin la Sihăstria an de an, sunt sute de mii pe întinsul ţării. Ei reprezintă “nucleul dur” al trăirii morale şi întru Dumnezeu între romani. Lor li se adăugă câteva milioane care merg în bisericile parohiale.

Acesta este secretul dăinuirii ţării românilor. România a fost trecută prin foc şi prin sabie. În decursul sutelor de ani care vor veni, foarte probabil că va mai fi supusă vicisitudinilor.

Credinţa creştină strămoşească ne-a salvat şi ne va salva, atâta timp cât o vom păstra!

Fie că Maica Domnului a cărei zile o prăznuim astăzi, să aibă în pază acest popor şi pe binecredincioşii săi!  

Sursă: Ion Stefanovici

Cuvinte pentru tineri (XXXVIII): Pr. Ciprian: "Acceptaţi mâna pe care vi-o întinde Hristos!"

Părintele Ciprian, profesor la Colegiul Tehnic Hermes Petroșani și Preot Ortodox la Parohia Homorod

Hristos a înviat, Părinte! Întâi de toate, vreau să vă mulţumesc că aţi răspuns pozitiv invitaţiei şi aş vrea să vă pun câteva întrebări ale căror răspunsuri sper să ajungă la cât mai mulţi tineri.

Adevărat a înviat!

Mulțumesc și eu pentru această invitație… și vreau să încep rugându-L pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze cu Harul Său cel Sfânt, spre a ne folosi și odihni duhovnicește întru Bucurie de Sus!

Care este rolul tânărului în istorie şi societate?

Toți avem un rol foarte important, indiferent de vârstă, etnie, condiție socială… pentru că tuturor ne-a fost lăsat acest cuvânt minunat: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Lui” (Matei 6,33). De vom așeza, în inimă, această învățătură și o vom aplică de-a lungul vieții noastre, vom dobândi pacea sufletului, odată cu sălașluirea Duhului Sfânt în locașul cel tainic al inimii noastre.

Și istoria și societatea ar avea un alt curs, dacă oamenii s-ar raporta la Dumnezeu și nu mereu numai la ei înșiși. Cât de bine ar fi dacă oamenii ar conștientiza că nu sunt numai trupuri, că au și suflete de care trebuie să poarte grijă.

Rolul nostru, al tuturor, este acela de a-L iubi pe Dumnezeu (El Însuși iubindu-ne întâi) și pe aproapele nostru. Revărsând iubirea pe cele două coordonate (pe verticală, de la noi către Cer și pe orizontală, de la noi către semenii noștri), refacem în mod tainic, chipul Sfintei Cruci, pe care Hristos și-a întins mâinile, de bună voie, pentru a noastră mântuire. Numai astfel vom deveni cu adevărat liberi!

Ce vă spune cuvântul „generaţie”? Consideraţi că reprezintă o colectivitate întâmplătoare asociată în funcţie de vârstă şi interese sau credeţi că este vorba de ceva mai însemnat?

Vă propun un mic exercițiu… să privim mai atent acest cuvânt „generație”!

Eu văd acolo și alte cuvinte, care mă ajută să înțeleg mai deplin sensul acestui termen.

Văd cuvântul „gene” și mă gândesc și la o moștenire genetică, văd cuvântul „eră” și mă gândesc la perioada de timp și mai văd cuvântul „rație” și mă gândesc la măsură.

Prin urmare, lângă definiția clasică a cuvântului „generație” – totalitatea oamenilor, care au aproximativ, aceeași vărstă – eu mai adaug:  - care împărtășesc aceași perioadă de timp și aceași moștenire genetică și sunt capabili să se ridice la măsurile pe care numai ei singuri le stabilesc.

Generațiile sunt foarte importante, asemănându-se cu verigile unui lanț. Fiecare generație asigură continuitatea, aducând aportul său la zestrea pe care a primit-o și pe care trebuie să o transmită mai departe.

Sunt oameni care se gândesc că Învierea s-a petrecut acum 2000 de ani şi nu înţeleg rostul acestor Sărbători. Aş vrea să vă întreb într-un mod cât se poate de direct: ce poate însemna pentru un tânăr faptul că a înviat Hristos?

Este adevărat că Învierea a avut loc aproximativ acum 2000 de ani, dar efectele ei se răsfrâng pănâ în ziua de astăzi și până la sfârșitul veacurilor. Eu am venit pe această lume acum 32 de ani și totuși, an de an, îmi serbez ziua și mă bucur dând Slavă lui Dumnezeu. Dacă pentru un lucru puțin însemnat pentru omenire (venirea mea pe lume) găsesc timp și dispoziția necesară pentru a serba, atunci cum să nu găsesc timp și dispoziție pentru a serba un eveniment care a schimbat pentru totdeauna omenirea? Hristos, pentru mine, pentru fiecare, a biruit moartea prin Moartea Sa și a Înviat din morți și ne-a dăruit nouă Viață. Aceasta este semnificația Paștelui și așa ar trebui să înțeleagă fiecare Praznicul Vieții.

Tinerii se confruntă cu o mare problemă: lipsa de modele. Unde credeţi că ar trebui să le caute şi care este rostul prezenţei lor în viaţa tânărului?

Modele sunt cu duiumul… dar nu sunt modele autentice, bune de urmat. Ce credeți că promovează televizorul în general, dacă nu astfel de „modele”, care la prima vedere par de invidiat? Dar să știți că ceea ce vedem din exterior, de cele mai multe ori nu este în concordanță cu ceea ce este în interior. Să nu credem că a fi bogat și sănătos trupește, înseamnă a fi fericit sau a avea pace în suflet. „Ați mințit poporul cu televizorul!” – scanda odinioară o altă generație; cred că această sintagmă e valabilă și astăzi, poate mai mult ca oricând.

Ni se arată adeseori oameni robiți de patimi și de vicii, ce se laudă cu noile achiziții în materie de parteneri, mașini, case… și ni se par, la prima vedere a fi „cool” și poate ne mai și zicem „Ce n-aș da sa fiu eu în locul lor!”…  Să luăm aminte, că poate într-o zi ni se va face o ofertă de acest fel, iar ceea ce ni se va cere la schimb s-ar putea să fie chiar sufletul nostru!

Modele bune de urmat găsim în oamenii apropiați de Dumnezeu, care trăiesc o viața curată întru Hristos. Găsim modele în Sfânta Scriptură, în literatura patristică, în sinaxare… în icoane… totul este să le căutăm acolo unde trebuie!

Ortodoxia oferă una dintre cele mai profunde şi mai complete perspective asupra dragostei, motiv pentru care vreau să vă întreb cum vedeţi dragostea dintre tineri şi problemele cu care aceaştia se confruntă: relaţile din afara căsătoriei, multitudinea partenerilor sexuali, căsătoria la vârste târzii?

Despre dragoste și despre cele două coordonate ale sale am vorbit puțin mai devreme și nu mai revin.

Adaug, însă, acestea: tinerii să nu se teamă de căsătorie și să nu uite că bărbatul și femeia au fost lăsați ca să formeze o familie, nu un cuplu; relațiile trupești sunt expresie a iubirii dintre cei doi soți, izvorâte din respect și dragoste curată și își găsesc rostul numai în cadrul unirii celor doi soți prin Taina Sfintei Cununii. Să nu amânați căsătoria și să vă cautați jumătățile, nu sferturile… să vă căutați oameni potriviți vouă și pe măsura sufletelor voastre, care să fie și dreptcredincioși și atunci nu va exista nici adulter, nici gelozie, nici scandal, nici beție, nici bătai…

Ateismul este foarte „la modă” printre colegii noştri de generaţie, dar am constatat că, în momente de cumpănă, oamenii se roagă şi chiar sunt oameni celebri care în ultimele clipe de viaţă au cerut ajutorul lui Dumnezeu. De ce credeţi că preferă oamenii să stea departe de Dumnezeu?

Din mândrie! Ei cred că pot face totul singuri și nu au nevoie de Dumnezeu, pentru că de… am auzit cu toții … „nu mai e la modă acum”; dar vine o vreme, după cum bine spuneați, când omul se vede neputincios și atunci, în necaz fiind, primește o palmă puternică și se trezește din acest „leșin” duhovnicesc și realizează cât de mult a greșit și cât rău a făcut, față de Dumnezeu, față de el însuși și față de cei pe care i-a convins să urmeze calea necredinței. Unii, din nefericire, deși simt palma usturătoare, refuză să se trezească și să accepte că au greșit și rămân pe mai departe în întunericul lor. Noi ce putem să facem… Ne rugăm pentru toți!

Care este răspunsul pe care ortodoxia îl oferă relativismului care este tot mai prezent în societate: adevărul este relativ, încrederea în oameni nu mai oferă siguranţă, a fi femeie sau bărbat nu mai este o problemă de identitate, ci o alegere?

Să se gândească toți aceștia la: moarte! Li se pare și moartea relativă? N-aș prea crede! Și dacă sfârșitul pământesc nu este relativ, atunci nici începutul nu poate fi relativ… și atunci de unde am venit și unde mergem?… și, dacă venim de la Dumnezeu și vom merge înaintea Lui, atunci calea Lui și învățătura Lui trebuie să fie Adevărul mult căutat… și dacă Dumnezeu nu este relativ, atunci nici Adevărul și nici Calea și nici Viața, nu pot fi relative…

Încredere deplină să avem numai în Dumnezeu, apoi, la măsuri mai mici să avem și în ceilalți. O încredere deosebită să avem în duhovnic, pentru că el este părintele nostru duhovnicesc. De aceea să-i cerem mereu sfatul și rugăciunea. Dacă vom face acest lucru, nu vom face alegeri greșite!

Aş vrea să vă rog ca, în încheiere, să adresaţi câteva cuvinte tinerilor care vor citi acest interviu.

În vâltoarea vieții și în lupta cu ispitele, faceți cum a făcut oarecând Sf. Ap. Petru aflat în mijlocul furtunii,  aproape înghițit de valurile înspumate: Strigați către Hristos și acceptați mâna pe care El are să o întindă! Stați în dreapta credință, trăiți Ortodoxia și veți avea pace și liniște în umbra Duhului Sfânt!

Vă mulţumesc! 

Interviu realizat de Alexandra Nadane pentru Revista Gen90.