15 august: (✝) Adormirea Maicii Domnului

România, prăznuirea Adormirii Maicii Domnului

Pentru foarte mulţi dintre români Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare foarte importantă. În unele părţi ale ţării, astăzi există tradiţia sărbătoririi zilei onomastice. Vă urăm că Maica Domnului să vă fie alături pe calea mânturii.

Ştiu că zbuciumul societăţii româneşti se regăseşte şi în sufletul multor români. Fiecare însă alege modul în care îi face faţă.

Vreau să vă împărtăşesc modul în care o anumită categorie de romani au ales să trăiască în credinţa fundamental românească.

Anul trecut, pe 13 august fără un motiv precis am plecat la Mănăstirea Sihăstria.

Pot să recunosc cu umilinţă că nu cunoşteam semnificaţia zilei ce urma. Încă sunt mulţi romani care nu cinstesc în mod cuvenit sărbătorile de peste an. Eu mă număram printre aceia care consideram zilele de sărbătoare drept zile libere. Erau cele mai potrivite pentru un mic şi-o bere, care cel mai adesea se transformau în câţiva mici şi prea multe beri. Post, rugăciune? Pentru ce? Doar nu mă ştiam bolnav de nimic!

Nu voi detalia asupra modului în care m-am trezit, cred că fiecare dintre noi are propriile experienţe şi oricum nu-mi pot explica propriile resorturi.

Cert este că în dimineaţa zilei de 13 august am pornit spre Sihăstria. Drumul până la Sihăstria a avut pentru mine o însemnătate aparte. Zona este superbă. Munţii grandioşi te izolează de civilizaţie. În alte zone de munte există semnal pentru telefonia mobilă. Într-un perimetru de 3 km în jurul Sihăstriei singurele comunicaţii civile posibile sunt pe telefonie fixă.

Odată ajuns, am observat că este destul de aglomerat dar m-am gândit că aşa este la mănăstire. Eu vorbisem din Iaşi cu un parinte-preot care mă asigurase că dacă doresc să merg se poate dormi peste noapte la mănăstire.

După ce m-am grăbit să vorbesc cu părintele stareţ şi ulterior mi s-a dat o cameră nu ştiam ce să mai fac. Am scos din nou telefonul dar pentru că devenise inutil l-am băgat din nou în buzunar. Ce puteam să fac? Mi-a venit în minte perioada armatei, măcar acolo aveam televizor.

Mai aveam puţin până la masă aşa încât m-am hotărât să vizitez împrejurimile. Am început cu biserica. Frumoasă, uite că mai există încă una mai mică în care probabil se slujea înainte.

Mi-am continuat plimbarea în jurul bisericii ajungând în mica livada a mănăstirii. Câtă organizare mi-am spus, eu am 500 mp acasă şi nu reuşesc să-i organizez aşa. Probabil organizarea porneşte din cap.

Eh, ce gând şugubăţ! Ia să mai vedem ce au p-aci. Un indicator mă ghidează către cimitirul mănăstirii unde se odihnesc printre alţii părinţii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Parcă despre Cleopa am mai auzit undeva. Da, mai era un indicator spre chilia părintelui Cleopa.

Ia să vizitez şi chilia. Acolo am discutat cu un călugăr care mi-a explicat câte ceva din viaţă şi munca părintelui Cleopa.

Termin şi aici. Ce să mai fac? Văd un rând la care aşteptau mai mulţi oameni în faţa unei camere dintr-un şir de camere. Ce se dă aici? Mă apropii şi aflu că acei oameni aşteaptă să se spovedească la părintele Ciprian. Aflu despre acest părinte că are har, de aceea îl urmează mulţi oameni prin ţară. Mai exact, părintele Ciprian datorită abilitaţilor sale a fost “luat la Bucureşti” de Patriarh. De aceea oamenii încearcă să discute cu dânsul atât la Bucureşti cât şi la Sihăstria.

M-am aşezat şi eu la rând. Când plecasem din Iaşi era cald aşa cum este şi anul acesta. O căldură caniculară, aproximativ 30 de grade. Adevărat că în dimineaţa în care am plecat se răcise şi în Iaşi. La mănăstirea Sihăstria însă persoanele care aşteptau să se spovedească se înveleau cu păturile luate din cameră. Se răcise peste zi neobişnuit de mult.

Aşteptând la rând am ascultat ce discutau ceilalţi. Vorbeau despre greutăţile şi încercările lor. Despre cum au postit în această perioadă, despre familiile lor, locurile din care au venit. Unii veniseră din zona Banatului, alţii din Muntenia sau Dobrogea şi cei mai mulţi erau din Moldova. Am început să mă gândesc şi eu la ce aş putea să spun la spovedanie, la faptul că nu am postit, că oricum mai dura mult până să îmi vină şi mie rândul, că îmi era destul de frig şi am zis că mai bine să plec. Mă spovedesc altădată.

Am epuizat tot ceea ce aveam de văzut în jurul meu. Mă grăbisem, aşa cum făceam în viaţa de zi cu zi şi că de obicei eram pregătit să mă apuc de altceva. Dar altceva nu mai era de făcut. Am realizat că zilnic alerg, dar cu ce rost? Într-o zi tot în acelaşi punct ajung.

M-am aşezat pe o bancă. Mă gândeam să o pornesc înapoi spre casă. Eram puţin supărat şi nu înţelegeam de ce.

Primul gând a fost acela al inutilităţii drumului făcut. Lăsasem totul baltă în ziua respectivă ca să plec singur spre o mănăstire. Iată că aici toată lumea a venit cu familia. Eu de ce venisem singur? Răspunsul era evident pentru mine. Cum de ajunsesem totuşi într-un asemenea impas în interiorul familiei? O seriei de decizii eronate. “Organizarea porneşte din cap”. De ce îmi tot revine gândul acesta?

În sfârşit, ar trebui să plec. Oricâte probleme aş avea, nu le pot rezolva de aici. M-am ridicat, am vorbit cu călugărul Sofronie care se ocupă de cazări, i-am spus că trebuie să plec şi i-am predat cheia. Mă îndreptam spre poartă. Acolo se afla un cort cu literatură religioasă. Cum cărţile au constituit întotdeauna un interes pentru mine m-am oprit să le frunzăresc puţin. Am şi cumpărat câteva. M-am reaşezat pe o bancă şi am început să citesc mai amănunţit. Sofronie sau un alt călugăr a trecut pe lângă mine şi m-a chemat la trapeza (la masă). Am mâncat şi mi-am reluat lectura pe bancă. Apoi, pe la 18.00 a început slujba şi am intrat în biserică.

Atunci, în biserica am văzut şi am simţit ceva cu care nu eram familiarizat. În primul rând, tumultul meu sufletesc poate să scadă şi chiar să fie înlocuit de linişte în afara unor explicaţii raţionale. Am început să mă simt chiar bine.

În al doilea rând, am descoperit în jurul meu o altă categorie de romani, familişti cu unul sau mai mulţi copii care au stat ore în şir în biserică. Copii care aveau răbdarea necesară pentru a sta atâtea ore liniştiţi.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eu cunoşteam românul de Duminică, care în cel mai bun caz merge la Biserică, aprinde o lumânare stă un pic sau până la sfârşitul slujbei şi pleacă acasă. Dar cunoşteam şi familiile la fel de normale de români care la fel ca şi ai mei mergeau la biserică la Paşti sau pentru câte o pomenire. Pentru care Duminica, în funcţie de anotimp, au prilejul de a sta la televizor sau merge la “iarbă verde” pentru un “grătar”.

Eu ştiam că studenţii la teologie, bătrânii mai ales femeile şi oamenii aflaţi în necazuri au o atitudine mai religioasă.

Pe măsură ce se întuneca, sentimentul de unitate în credinţă, creştea! În interiorul Bisericii eram toţi unul, de la copiii la vârstnici.

Trecuse de miezul nopţii şi slujba nu se terminase. Am ieşit din Biserică şi m-a lovit răcoarea nopţii întărită de răceala munţilor. Atunci am privit în jur şi am înţeles că acestea sunt rădăcinile poporului nostru şi ale României: credinţa nestrămutată a acestui neam în Dumnezeu, rugăciunile curate din lăcaşurile manăstireşti, munţii, familia creştină cu tot ce implică aceasta.

Dis-de-dimineaţă am mers din nou la slujbă. Nu am mai regăsit sentimentul din ajun. În schimb am descoperit un alt segment de credincioşi. Cei care practică turismul religios. Îmbrăcaţi sport, cu aparat de fotografiat sau telefoane, s-au închinat la icoane s-au plimbat prin curtea mănăstirii s-au urcat în maşini şi au plecat.

M-am gândit să nu îi judec pentru că nici măcar aşa ca ei nu eram eu. Oricum, m-am gândit că e bine măcar că vin, chiar şi în aceste condiţii, dând posibilitatea lui Dumnezeu să lucreze în inimile lor.

M-am mai uitat încă o dată cu mai multă atenţie la cei din ajun. Maşini bune, zâmbete pe feţele lor, numere de înmatriculare din toată ţara. Veniseră la mănăstire pentru mai multe zile pentru că acesta este tiparul vieţii lor. L-au primit pe Dumnezeu în casă şi în vieţile lor şi ce să facă, acum sunt probabil dependenţi de Dumnezeu. Nu i-a adus acolo un necaz deosebit şi nici nu erau veniţi în căutarea unor soluţii economice. Aveau tot ce le trebuie şi erau fericiţi. Au venit din nevoie de Dumnezeu!

La fel ca cei care vin la Sihăstria an de an, sunt sute de mii pe întinsul ţării. Ei reprezintă “nucleul dur” al trăirii morale şi întru Dumnezeu între romani. Lor li se adăugă câteva milioane care merg în bisericile parohiale.

Acesta este secretul dăinuirii ţării românilor. România a fost trecută prin foc şi prin sabie. În decursul sutelor de ani care vor veni, foarte probabil că va mai fi supusă vicisitudinilor.

Credinţa creştină strămoşească ne-a salvat şi ne va salva, atâta timp cât o vom păstra!

Fie că Maica Domnului a cărei zile o prăznuim astăzi, să aibă în pază acest popor şi pe binecredincioşii săi!  

Sursă: Ion Stefanovici

15 august-Praznicul Adormirii Maicii Domnului

APOSTOLUL

Fraţilor, dacă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, să nu mâncaţi pentru cel care v-a spus şi pentru conştiinţă. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă? Dacă eu sunt părtaş harului, de ce să fiu hulit pentru ceea ce aduc mulţumire? De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască.

Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos. Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat. Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său. Iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat.

EVANGHELIA

MATEI 16 (24-28)

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci are să vină Fiul Omului în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.

Predica PS Longhin Jar, Episcop de Bănceni, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Putna, 2012:

Aţi venit să sărbătoriţi şi de aceea suntem toţi fericiţi şi ne bucurăm, după Evanghelia care s-a citit astăzi: Căci iată, mă vor ferici toate neamurile. Fericiţi sunteţi pentru că voi o fericiţi pe Maica Domnului, pentru că o aveţi pe Maica Domnului şi pentru că noi toţi o avem şi o are Biserica noastră şi credinţa noastră ortodoxă. De aceea, bucuraţi-vă că sunteți ortodocşi şi aveţi atâta apărare şi mângâiere la ceruri, iubiţi creştini. Eu mă bucur şi Maica Domnului pentru mine este tot ceea ce poate fi pe acest pământ: mângâiere, alinare, ascultătoare a rugăciunilor mele, şi, mai mult decât orişice, nădejdea mea după moarte, în ziua judecăţii, căci numai Ea nu mă va lăsa pe mine.

Dragii şi iubiţii Domnului, astăzi aţi venit fiecare cu o bucurie în suflet, dar, poate, cei mai mulţi aţi venit cu o durere pe care o purtaţi. Voi, mamelor, aţi venit cu durerea de mame pentru copiii voştri. Cei îndureraţi aţi venit să-i spuneţi durerea şi bine aţi făcut, că nu întindeţi mâinile la nişte dumnezei străini şi aţi venit la Mama noastră, a tuturor, la Maica Domnului Iisus, care ne mângâie pe fiecare. Nimeni și niciodată n-o să vă înţeleagă durerea voastră de mame, durerea voastră, iubiţi creştini, decât cea căreia i-a trecut sabie şi durere mare prin inimă, când L-a văzut pe Domnul Iisus răstignit pe cruce, şi, dacă plânge o mamă, cum să nu asculte cea care a plâns sub crucea Fiului ei. Aveţi toată nădejdea şi credeţi în ceea ce-i cereţi Maicii Domnului şi cu toţii veţi primi.

[...] Nu vă reţinem mult, pentru că timpul e înaintat, dar v-aş ţine până mâine dimineaţă, să plângem, să ne rugăm, şi să-i spunem tot ce avem pe suflet, că nu mai avem cui spune astăzi, în lumea asta. Că atât de greu este, iubiţi creştini, atâta răutate este azi, atâta durere în lumea asta, că nu are cine ne mângâia şi nu avem la cine altcineva merge, decât numai la Dumnezeu și la Maica Lui.

Citind aceste cuvinte, am trecut în copilăria mea, și să vedeţi cum se petrece, şi cum noi, creştinii, avem nădejdea asta. Aveam doar 10 ani când mama plângea în casă pentru că fratele meu a fost mai obraznic şi s-a bătut într-o altă ţară şi l-au închis la miliţie și acum trebuia să-l judece. Şi am fost chemaţi la judecată. Mama îmi spune: „Hai şi tu cu mine că mă tem să nu-mi fie rău pe drum.” Aveam de mers o mie și ceva de kilometri, în Pribaltica. Am ajuns acolo şi eram în sala de judecată și vedem că l-au adus legat la mâini, l-au pus acolo pe fratele. Am început a plânge cu mama. Mamei îi era rău, plângea acolo întruna pe scaun şi a început judecata. Şi judecătorul a hotărât să-i dea 4 sau 5 ani, nu mai ţin minte bine, și mama se scoală de lângă mine, şi a mers, şi a căzut în genunchi la judecător şi i-a sărutat picioarele şi a început să plângă, am început să plâng şi eu, şi s-a terminat judecata, şi peste 10 minute au ieşit toţi şi au spus că-l eliberează. Mila a biruit judecata!

De aceea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, când vor sta toţi vrăjmaşii mântuirii noastre şi vor arăta zapisul păcatelor noastre, milostivă să fii spre noi atunci, în ziua aceea mare, Maică Preacurată, atunci când glasul Fiului Tău ultimul cuvânt de judecată îl va rosti pentru veşnica muncă în iad, Maică Preacurată, vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa, căci numai rugăciunea ta de Maică ne mai poate mântui. Faptele noaste sunt urâte și grele…

Iubiţi creştini, bucuraţi-vă c-o aveţi pe Maica Domnului şi nu lăsaţi nicio gură, nicio limbă să spurce cu cuvinte împotriva Născătoarei de Dumnezeu, pentru că se mira Sfânta Elisabeta: cum Maica Domnului meu a venit să se închine mie, cum a venit la mine? Dar oare noi, păcătoşii din lumea asta, cum să nu ne mirăm? Şi câte guri au ajuns să blesteme pe Maica Domnului şi să vorbească urât împotriva ei? Bucuraţi-vă, creştini ortodocşi, că avem atâta sfinţenie în Biserica noastră, avem aşa o mijlocitoare spre ceruri, spre Dumnezeu şi spre veşnicie.

Eu vă încredințez Maicii Domnului, să vă poarte de grijă şi niciodată să nu uitaţi că ea ne ajută. Să nu citiţi numai în cărţi ca să vedeţi că au fost minuni; minunile sunt în mijlocul nostru, ele sunt cu noi, ele sunt în seara aceasta, şi nu cred ca voi să ieşiţi de aici fără de ajutor, fără de milă şi fără de binecuvântare!

Odată, la noi, un copil orfan care era în gura morţii, avea doi ani şi numai 6 kilograme. Şi au venit doctorii şi au spus: „Lăsaţi-l să moară, numai 2 ceasuri o mai duce.” Avea două cancere şi l-am luat noaptea, l-am dus la icoana Maicii Domnului şi l-am pus înaintea icoane şi am spus: „Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El este singur, el este orfan. Eu n-am cui spune. Dacă vrei, ajută-l, după cum este voia lui Dumnezeu de sus.” Şi astăzi acel copil a venit în mănăstire ca să rămână călugăr, să slujească celei care i-a fost Mamă când n-a avut pe nimeni în lumea asta.

Dragii mei, dacă sunteţi singuri, dacă sunteţi îndureraţi, dacă nu aveţi pe nimeni în lumea asta, voi, fraţi călugări, și voi, scumpe surori maici, rugați-vă neîncetat şi vă mulţumesc din suflet că aţi ales o cale frumoasă, lăsând părinţi, fraţi şi surori, şi casă, şi bogăţii, şi v-aţi alipit inima de sărăcia pământească şi de bogăţia cea duhovnicească. Mergeţi fericiți spre cer!

Iubiţi creştini, pregătiţi-vă să vă întâlniţi cu Dumnezeu, să vă întâlniţi cu cerul! Viaţa aceasta trece repede. După moartea noastră nu mai putem face nimic pentru mântuire. Dacă ai un pahar de apă înaintea ta şi îl bei tu, n-ai nicio răsplată. Numai atunci când îl dai altuia, el este al tău! Pâinea de pe masa ta numai atunci este a ta, când o dai altuia s-o mănânce, flămând, orfan sau străin în lumea asta.

[…] Rămâneți creştini cu adevărat! Trăitori, nu numai ascultători, ci cu adevărat împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu şi să mergeţi spre cer.

Domnul şi Maica Domnului să rămână de-a pururi cu voi şi să primească rugăciunile voastre cu durere, pentru că toţi suntem păcătoşi, toţi avem o durere sufletească, că am greşit înaintea lui Dumnezeu şi venim să ne cerem iertare, să ne plângem păcatele vieţii, trădarea din atâţia ani de comunism; şi astăzi, în vremurile acestea frumoase, de libertate, de pocăință, date de Dumnezeu ca să ne pregătim pentru cer.

Si astăzi, atâţia oameni botezaţi ortodox în Biserica noastră continuă să lupte împotriva mănăstirilor, preoţilor, călugărilor, și să vorbească urât. Iubiţi creştini, se ascunde în spatele nostru o masonerie care vrea să omoare totul şi să arate unele păcate, dar toţi suntem păcătoşi în lumea asta. Şi un preot cât se roagă şi plânge pentru voi la Sfântul Altar; atunci când stăm în curvii, în beţii, în jocuri, el stă în altar și se roagă pentru satul acesta, pentru lumea aceasta, pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta al nostru. Și noi, apoi, îl batjocorim, vorbim şi dăm la televizor şi prin gazete lucruri urâte, batjocorind Biserica lui Hristos. Este păcat foarte greu! Să se pocăiască toţi şi să se roage şi să plângă, că Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ne învaţă să acoperim păcatele unii altora, să ne rugăm unii pentru alţii, dar nu să râdem unii de alţii şi să ne batjocorim. Azi este unul căzut, mâine cade altul. Când vedeţi un căzut, ridicaţi-l cu rugăciunea voastră spre Dumnezeu şi ajutați-l! Că atunci Dumnezeu o să vă păzească şi pe voi. Amin.

Sursă: Război întru cuvânt

Adormirea Maicii Domnului

APOSTOLUL

FILIPENI, 2, 5-11

Fraţilor, gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.

EVANGHELIA

LUCA 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

IPS Bartolomeu Anania – Hram la Mănăstirea Nicula, 15 August 2000

Adormirea Maicii Domnului - Hram M-rea Nicula pe audio.crestinortodox.ro

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia