„Este bine ştiut faptul că educaţia tinerilor de astăzi, mai ales în America, nu reuşeşte să provoace un răspuns adecvat faţă de cele mai înalte expresii ale artei, literaturii şi muzicii umane. Ca urmare, tinerii se formează la întâmplare, sub infuenta televiziunii, a muzicii rock şi a altor manifestări ale culturii (sau— mai degrabă ale anticulturii) actuale; din pricina acestei stări de fapt, dar şi ca urmare a ei – şi mai ales din pricina absenţei oricărei idei conştiente la părinţi şi profesori despre ceea ce este viaţa creştină şi despre cum ar trebui să fie crescut un tânăr din acest punct de vedere – sufletul celor ce supravieţuiesc anilor tinereţii este cel mai adesea un deşert emoţional, vădind în cel mai bun caz lipsuri în ce priveşte atitudinile fundamentale faţă de viaţă, socotite odinioară fireşti şi indispensabile.
Puţini mai sunt în stare astăzi să-şi exprime limpede emoţiile şi ideile şi să se confrunte cu ele în mod matur: cei mai mulţi nu ştiu nici măcar ce se întâmplă înlăuntrul lor. Viaţa lor se împarte în mod artificial între muncă (şi prea puţini sunt în stare să pună partea lor cea mai bună, să-şi pună inima în ea, fiindcă este «doar pentru bani»), joacă [distracţie, n.n.] (în care mulţi văd «adevăratul sens al vieţii») religie (de obicei, nu mai mult de un ceas sau două pe săptămână) şi aşa mai departe, fără vreo unitate care să dea sens întregii vieţi. Foarte mulţi, găsind că viaţa de zi cu zi este nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantastică pe care şi-o crează singuri (şi în care caută să facă loc şi religiei). Iar unificatorul întregii culturi moderne este numitorul comun al adorării sinelui şi al cultului confortului, care ucide orice gen de viaţa duhovnicească.
Aceasta este doar o parte din «bagajul cultural» pe care omul de astăzi îl aduce cu sine atunci când devine ortodox. Desigur, mulţi supravieţuiesc ca ortodocşi, în ciuda trecutului lor; alţii ajung la un adevărat dezastru duhovnicesc din pricina lui; mulţi însă rămân infirmi sau cel puţin nedezvoltaţi duhovniceşte, pur şi simplu fiindcă nu sunt conştienţi şi nu sunt pregătiţi pentru cerinţele reale ale unei vieţi duhovniceşti.
La început pentru a face faţă problemei (şi, eventual, pentru a-i ajuta pe unii dintre cei ce au dificultăţi), să cercetăm pe scurt învăţătura ortodoxă despre firea omenească, aşa cum a fost ea formulată de către un profund scriitor ortodox din veacul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor de pe urmă – Episcopul Teofan Zăvorâtul († 1894). În lucrarea sa intitulată Ce este viaţa duhovnicească şi cum să ne pregătim pentru ea, acesta scrie:
Viaţa omului este complicată şi cu multe laturi. [...] Fiecare latură are propriile facultăţi şi trebuinţe, propriile metode, lucrări şi împliniri. Omul trăieşte doar atunci când toate facultăţile îi sunt în mişcare şi când toate nevoile îi sunt împlinite. Însă atunci când doar o mică parte din aceste facultăţi este în mişcare şi doar o mică parte din nevoi îi sunt împlinite – o asemenea viaţă nu mai este viaţă. [...] Omul nu trăieşte omeneşte până ce totul în el nu este în mişcare. [...] Omul trebuie să trăiască aşa cum l-a zidit Dumnezeu, iar atunci când nu trăieşte astfel, poate zice cu îndrăzneală că nu trăieşte defel. [...]
În aceste cuvinte ale Episcopului Teofan putem deja identifica una dintre erorile comune căutătorilor vieţii duhovniceşti de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mişcare; ei caută doar să-şi satisfacă anumite nevoi religioase [...] fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte nevoi ale lor (în special psihologice şi emoţionale) sau, mai rău: se folosesc de religie în chip nelegitim pentru a-şi împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni, religia este un lucru artificial, care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei şi, adeseori, un eveniment neplăcut din viaţa lor sau chiar atracţia firească faţă de lume sunt de ajuns pentru a le spulbera universul de plastic şi pentru a-i îndepărta de religie. Uneori astfel de oameni, după o amară experienţa de viaţă, revin la religie; însă cel mai adesea se pierd sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi sau sterpi“
Părintele Serafim a văzut această trăire religioasă de „plastic” în mod cât se poate de grăitor atunci când un tânăr închinător, care stătuse o vreme la o altă mănăstire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareţi, isihasm, Rugăciunea lui Iisus, adevăratul monahism, înţelepciunea ascetică a Sfinţilor Părinţi. Într-o zi, Părintele Serafim l-a văzut plimbându-se prin împrejurimile mănăstirii şi fredonând cântece rock, pocnind din degete şi sărind în ritmul muzicii. Surprins, Părintele Serafim l-a întrebat dacă nu vede vreo contradicţie între aceste lucruri şi interesul sau pentru spiritualitate, dar tânărul a ridicat din umeri şi a răspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradicţie. Când vreau spiritualitate, îl pun pe Stareţ” - vrând să spună că putea scoate oricând caseta cu muzică rock şi să pună o casetă cu Stareţul sau ţinând un cuvânt duhovnicesc.
Părintele Serafim a înţeles un lucru: faptul că tânărul cu pricina putea să-şi compartimenteze viaţa în acest fel arăta că ceva lipseşte din alcătuirea de temei a sufletului său. Pentru a explica ce se înţelege prin aceasta alcătuire făcea referire din noula un fragment din Sf. Teofan Zăvorâtul:
Nu toate nevoile omului au aceeaşi valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea cumpănită a lor aduce omului pacea. Nevoile duhovniceşti sunt cele mai înalte, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte rămân neîmplinite. Însă când nevoile duhovniceşti rămân neîmplinite, atunci, chiar dacă celelalte sunt împlinite cu vârf şi îndesat, pacea nu este cu putinţă. Iată pentru ce împlinirea lor este numită singurul lucru care trebuieşte.
Atunci când trebuinţele duhovniceşti sunt împlinite, ele îl învaţă pe om cum să pună în armonie cu ele şi împlinirea celorlalte nevoi, astfel încât nici ceea ce împlineşte sufletul, nici ceea ce împlineşte trupul să nu ajungă potrivnic vieţii duhovniceşti, ci să o ajute; şi atunci este o deplină armonie în om a tuturor mişcărilor şi descoperirilor vieţii sale, o armonie a gândurilor, simţirilor, lucrărilor, legăturilor şi plăcerilor. Şi acesta este Raiul!
„În zilele noastre, principalul ingredient care lipseşte din această armonie ideală a vieţii omeneşti este ceea ce s-ar putea numi dezvoltarea emoţională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoinţe şi după o înaltă viaţa de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea şi prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: Iubesc pre Dumnezeu, iară pre fratele său urăşte, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pre fratele său, pre carele l-a văzut, pre Dumnezeu, pre Carele nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (1 În. 4, 20).
La unii oameni defectul acesta există în formă extremă; însă, că tendinţa generală, el este prezent într-o oarecare măsură la toţi cei ce am fost crescuţi în deşertul emoţional şi duhovnicesc al vremurilor noastre.
Aşa stând lucrurile, este nevoie adeseori să ne smerim impulsurile şi nevoinţele aparent duhovniceşti pentru a le testa prin disponibilitatea noastră umană şi emoţională pentru ele. Aşa se face că, uneori, un duhovnic poate să-şi oprească ucenicul de la citirea unor cărţi duhovniceşti şi să-i dea în schimb un roman de Dostoievski sau de Dickens ori să-l îndemne să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică – şi aceasta fără vreun scop «estetic» (căci poţi fi «expert» în aceste domenii şi chiar «bine dezvoltat emoţional» fără a avea nici cel mai mic interes pentru nevoinţa duhovnicească, ceea ce este tot o stare de dezechilibru), ci numai pentru a-i subţia şi forma sufletul, făcându-l să fie mai pregătit pentru înţelegerea adevăratelor scrieri duhovniceşti”.
„Copilul care, încă din primii săi ani de viaţă, a ascultat muzică clasică de bună calitate şi şi-a văzut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atât de ispitit de ritmurile crude şi de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzica, pe cât sunt copii crescuţi fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, aşa cum au spus unii dintre Stareţii de la Optina, subţiază sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea întipăririlor duhovniceşti.
Copilul educat cu literatură, dramaturgie şi poezie bună şi care a simţit efectul lor asupra sufletului – adică au ajuns să-i placă – nu va cădea uşor prada filmelor şi programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzină care pustiesc sufletul şi îl abat de la calea creştină. Copilul deprins să vadă frumosul în pictură şi sculptură clasică nu va fi atras cu uşurinţă de perversitatea artei contemporane şi nici de stridentele produse ale publicităţii moderne şi pornografiei.
Copilul care ştie câte ceva din istoria lumii, mai ales din epoca creştină, şi cum anume au trăit şi au gândit alţi oameni, în ce greşeli şi capcane au căzut oamenii care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de poruncile Sale, precum şi ce viaţă slăvită şi plină de înrâurire au dus atunci când au fost credincioşi Lui – va discerne în privinţa vieţii şi filosofiei vremurilor noastre, fără a se simţi înclinat să se ia după prima filosofie sau primul nou mod de viaţă pe care îl întâlneşte. Una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă educaţia copiilor astăzi este faptul că în şcoli nu li se mai da un sens al istoriei. Este primejdios şi fatal să lipseşti un copil de sensul istoriei. Aceasta înseamnă că el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trăit în trecut. De fapt, istoria se repetă mereu. O dată ce îţi dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers împotriva lui Dumnezeu şi care au fost urmările şi cum unii oameni şi-au schimbat viaţa şi au devenit excepţii, dând o pildă care este trăită până zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important şi trebuie transmis copiilor.
În general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident au aproape întotdeauna clare nuanţe religioase creştine – are mult mai multe şanse de a duce o viaţă ortodoxă normală şi rodnică decât cineva care cunoaşte doar cultura populară de astăzi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi, în general, oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultură – va trebui să treacă prin multă suferinţă şi va avea un drum greu în viaţa înainte de a ajunge un creştin ortodox cu adevărat serios, capabil de a-şi împărtăşi credinţa şi altora. Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii doar pentru a-i lăsa să fie devoraţi de lumea contemporană. Cultura lumească de bună calitate, dacă este primită cum se cuvine, subţiază şi dezvolta sufletul; cultura contemporană de masă nu face decât să deformeze sufletul, să-l facă infirm, împiedicându-l de a avea un răspuns deplin şi firesc la mesajul Ortodoxiei.
„În societatea prezenta, băieţii, pe la vârsta de 14-15 ani, ştiu totul despre păcatele trupeşti, mult mai mult decât ştiau înainte chiar oamenii căsătoriţi. Ei ştiu exact ce se petrece în filme, văd totul, iar atmosfera generală în care trăiesc este una de îngăduinţă. «De ce să te lupţi cu acest lucru?» se spune astăzi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregătiţi pentru o viaţă de îngăduinţă faţă de păcat.
Unui asemenea băiat i se poate da dreptarul adevărului, care este castitatea, fecioria; însă aceasta este o măsură foarte înaltă şi greu de atins, dacă el nu are la dispoziţie decât ideea abstractă a castităţii cu care să se împotrivească la toată atmosfera de senzualitate ce îi ataca nu doar mintea, ci şi inima – iar trupul în mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care îl duc în ispită, iar revistele la care se poate uita sunt îngrozitoare; şi toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decât ideea singulară de a rămâne curat. De fapt, toată lumea va râde de o asemenea idee, iar bietului băiat îi va fi foarte greu nu numai să reziste, dar şi să vadă că trebuie să reziste ispitelor, fiindcă totul îi arătă contrariul, cu excepţia acelui mic adevăr abstract că trebuie să fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni în ajutor literatură. [...]
Băiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum creşte un băiat: nu este vorba despre vreun călugăr sau un campion al nevoinţei, ci despre un băiat obişnuit care creşte într-o altă epocă. [...] Este într-adevăr o carte lumească, despre oameni care trăiesc în lume – însă într-o lume destul de diferită [de cea de azi]. Dintr-o dată ai o altă perspectivă asupra lucrurilor: lumea nu a fost întotdeauna aşa cum este acum; normele care predomină astăzi ţin de o anumită lume, dar mai există şi altele; şi există o altă lume, normală, în care deşi sexualitatea este prezentă, ea are un rol bine definit. Parcă te întăreşti văzând ce era normal pe atunci şi cum descrie Dickens creşterea acelui băiat şi felul în care el se îndrăgosteşte. [...] Se simte stânjenit ori de câte ori se afla în prezenţa fetei şi nu-i trec defel prin cap gânduri murdare, pentru că nu se petrece nimic de genul acesta; pe când în romanele de astăzi nu dai decât de aşa ceva. Cartea prezintă o perspectivă mult mai înaltă asupra iubirii, care este, fireşte, îndreptată spre căsătorie, spre copii. Întreaga viaţă se leagă de aceasta şi nicăieri în carte nu apare gândul că ai putea avea o oarecare satisfacţie de moment, pentru ca apoi să treci la următoarea fată. David Copperfield visează tot timpul la această femeie, cum va trăi împreună cu ea şi cum va ajunge om mare în lume. Se înţelege că după căsătorie va avea şi legături trupeşti, însă acasta se leagă de ceea ce urmează să facă cu întreaga sa viaţă.
Repet, aceasta îl întăreşte pe băiatul supus el însuşi aceloraşi ispite. Când îşi pune întrebarea: «Cum anume să mă port cu o fată?» – o normă abstractă nu-l ajută prea mult. Însă dacă vede cum acest personaj fictiv, care însă ilustrează cât se poate de autentic viaţă dintr-o altă epocă, era atât de stânjenit, de preocupat, de politicos, de idealist şi de tandru, aceasta îl inspiră să se poarte mai normal, după pildă trecutului. Pe de altă parte, într-un asemenea roman vedem cât de multe faţete are întreaga problemă a dragostei şi sexualităţii, cât de complicat se împleteşte ea cu întreaga fire omenească. Şi chiar dacă nu se propovăduieşte Ortodoxia, totuşi atmosfera cărţii este îmbibată de o suficient de mare cantitate de valori creştine, iar aceasta poate fi de mare ajutor băiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vieţii de zi cu zi în lume.
Totodată, Dickens transmite un simţământ extrem de cald al vieţii, al legăturilor dintre oameni, simţământ care nu se mai dă în şcoala de azi. Şi tocmai acest simţământ al legăturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient în a-l păstra curat pe un băiat, decât a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei.
Căldura lui Dickens te poate ajuta să-ţi depăşeşti raţionalismul mărginit, mult mai mult decât ani întregi de argumentări, căci, chiar dacă accepţi adevărul, poţi să rămâi la fel de rece, raţionalist şi insensibil cum erai şi mai înainte. Simplă lectură a lui Dickens te poate face să izbucneşti în lacrimi de recunoştinţă pentru că ai adevărata religie a dragostei. Fervoarea şi compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta să-ţi depăşeşti iubirea de sine şi suficienţă. Chiar şi un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multă căldură şi compasiune, te poate face să intuieşti mai profund cât de rătăcită este calea pe care a apucat viaţa occidentală”.
„Eram la colegiu şi, înainte de a avea vreo sensibilitate faţă de arhitectură, profesorul de germană ne-a ţinut într-o zi o lecţie, în timp ce ne plimbăm printre două clădiri construite la interval de vreo treizeci de ani, cam în acelaşi stil spaniol. El ne-a întrebat: «Care este deosebirea dintre aceste două clădiri? Priviţi cu atenţie: una are cărămizi, are linii; cealaltă este din beton, este plată, nimic. Una este caldă, cealaltă rece; una are în ea un simţământ omenesc, cealaltă nu are nimic, este abstractă; prima este potrivită spre a fi locuită de oameni…» De aici am învăţat o lecţie importantă, şi anume că până şi un lucru mic, cum ar fi prezenta unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriană, care nu au nici o utilitate – da o oarecare calitate. Astăzi, ideea de a face ceva mai mult decât este strict necesar s-a pierdut. Utilitarismul, obsesia de a face lucruri practice sunt ucigătoare. Desigur, este mult mai ieftin să faci lucrurile pur utilitarist, deci este cât se poate de logic; dar am pierdut foarte mult. Dacă părinţii sunt capabili măcar să arate unui copil că: «Această clădire este bună; cealaltă nu este bună, este mai curând moartă» - o astfel de educaţie de temelie îl va ajuta să nu mai creadă că tot ceea ce este modern, tot ce este recent este mai bun. Nu este vorba de un curs de artă, ci de un curs de viaţă, parte a creşterii pe care părinţii şi profesorii o pot da copiilor printre rândurile educaţiei oficiale. Aceasta cere un anume simţ artistic. Dimpotrivă, educaţia contemporană din şcoli accentuează asprimea, răceală şi incapacitatea de a judeca ce e mai bun şi ce e mai rău - relativitatea totală, care îl zăpăceşte pe om şi-l ajută să se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie să existe o minimă luptă conştientă pentru a-l ajuta pe copil să crească cu altfel de influenţe”.
Părintele Serafim Rose
Sursă: Ierom. Damaschin "Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose", Editura Sophia, 2005
