Originile neomarxiste ale limbajului „corect politic”

În instituirea corectitudinii politice de care ne lovim tot mai des în ultimii ani, neomarxismul a apelat la o adevărată inginerie politică, culturală, socială şi religioasă, plecând de la o malformare a limbajului însuşi, a instrumentului principal al gândirii umane.

De neînchipuit pentru un om normal, dar normal pentru ideologul neomarxist luptător împotriva ordinii fireşti a lumii, neomarxismul, prin deconstructivismul lui Derrida, văduveşte limbajul de referentul lui absolut, de Logos, de însăşi realitatea pe care o exprimă. Cum s-a reuşit acest lucru şi care este efectul acestui proces de dezîntrupare a cuvântului însuşi, vom afla împreună cu Irina Bazon, unul dintre co-autorii cărţii „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

„Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” (Orwell).

„În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune” (Părintele Rafail Noica).

Inspirându-se din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”, structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea (familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică. Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural. În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francez Jacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.

Metoda deconstrucției în literatură și teoria literară

Astfel, criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale, „descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii. Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali”1. Astfel a început distrugerea tuturor modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite, stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine, pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind, la Orwell, „nouvorba”.

Care sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a zămislit corectitudinea politică? În primul rând, deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un înțeles stabil, care decurge din structura semnificant (învelișul sonor al cuvântului) – semnificat (conținutul pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit, determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre semnificanţi2. Termenii nu mai au origine, referință, substanța este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).

În noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme” ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud, Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).

Jamie McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou », vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou» se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul «stilou » începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.

Sensurile nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce duce inevitabil la revizuirea tradiției3. Ideea postulată de adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind anulat referentul și negată existența vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).

Prin urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită”4.

Desființarea „limbajului moștenit”

Dacă în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă „limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și descompune”5. În cazul acesta nu mai există delimitare între text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul, confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare”6.

Dacă „totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii – obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.

Impunerea totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea „semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era de a anihila „semnificatul transcendental”, care este reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. (...) Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie McDonald.

Cuvintele moarte

Cum spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului („semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din „țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază principiul coerenței, decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul, lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (...). În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…) cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”7. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se vestejește și se usucă”.

Desființarea cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii – înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei, moartea adevărului.

Cuvintele moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui, ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul (Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber, împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură, la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric pestilenţial”8.

Moartea cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea ce conduce la subminarea gândirii adânci.

„Nouvorba”, limba Revoluției

Toate cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite, stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.

Autoreferențialitatea este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii, pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le exprimă.

Ea neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu, scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să redefinească realitatea și normalitatea. De pildă, neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu partener/parteneră), mamă şi tată (fiind preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de sex şi a unor expresii precum contracepţie postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.

Iată, dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.

„Moștenitorii marxismului”

„Tradusă” în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice), care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte, ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.

Așa cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate, sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai „incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul, cultura tradițională – sunt atacate constant de neomarxişti cu ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al disoluţiei lor.

În concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”. De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci o „construcție” a societății tradiționale „opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (...). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia”9.

Intenţiile pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi cinci de ani abia am ieşit.

Irina Bazon

1 Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S. Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, 2015.

2 Ibidem.

3 Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura Renașterea/ Areopag, 2014, p. 369.

4 Jamie McDonald, ibidem.

5 Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed. John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, p. 173.

6 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999, p. 15.

7 Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.

8 Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, p. 280.

9 Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144.

Sursa: Familia ortodoxă, nr. 88, mai 2016

Ce anume crezi ca-l înveți pe copilul meu? Interviu despre rezultatele dezastruoase ale educației sexuale în școlile americane

Un interviu cu dr. Miriam Grossman, medic psihiatru american, despre rezultatele dezastruoase ale educației sexuale în școlile americane.

Sursă: Mercatornet, 24 septembrie 2009

Dr. Miriam Grossman și-a lansat în 2009 volumul „You’re teaching my child what? A physician exposes the lies of sex education and how they harm your child”/„Ce anume crezi că îl înveţi pe copilul meu? Un medic expune minciunile educației sexuale și modul în care ele îl afectează pe copilul tău”. Interviul a fost realizat de Peter Jon Mitchell, analist cercetător la Institutul Casatoriei și Familiei din Canada şi a fost publicat de Mercatornet.

Institutul Căsătoriei și Familiei din Canada: Care a fost motivația de la care a pornit scrierea acestei noi cărţi?

Miriam Grossman: Sincer, am scris-o pentru că mă săturasem să aud doar un anumit punct de vedere… După cum știți, am lucrat timp de doisprezece ani ca psihiatru pentru studenții din campusul UCLA aici, în California (SUA). În acest timp, mii de copii au trecut prin cabinetul meu. Am fost alarmată de cât de mulți aveau infecții cu transmitere sexuală. Eram în general îngrijorată de acești studenți și studente, majoritatea femei tinere, ale căror stil de viața sexuală le punea în pericol viața de mai târziu. Aceasta pornind de la vulnerabilitatea lor la boli, la stres emoțional, putând să ducă chiar la infertilitate. Eram frustrată să văd pacientă după pacientă, aflate în situații similare, iar eu, practic, aveam mâinile legate. Nu puteam face mare lucru pentru ele. Erau tineri care, de altfel, erau foarte bine informați și atenți cu privire la sănătatea lor. Erau atenți la ceea ce mâncau, făceau sport, evitau tutunul și așa mai departe. Dar, în ceea ce privește acest domeniu, cel al comportamentului sexual, se expuneau unor riscuri alarmante. Asta era îngrozitor. Am început să-i chestionez pe acești studenți cu atenție, am cercetat modul în care centrele de consiliere și cele de sănătate din campus abordau problema sănătăţii sexuale. Despre aceste descoperiri am discutat în cartea mea „Unprotected: A Campus Psychiatrist Reveals How Political Correctness in Her Profession Harms Every Student”.

Acest nou proiect a fost o extensie a acestei cărţi. Am mers mai adânc în domeniul educației sexuale, cercetând exact ceea ce sunt învăţaţi copiii, mergând pe firul istoriei educației sexuale în Statele Unite. Am explorat online site-uri, cărţi, broșuri și videoclipuri, create pentru copii și adulți tineri. Ceea ce am descoperit a fost profund îngrijorător pentru mine și despre asta am și scris în carte.

Institutul Căsătoriei și Familiei din Canada: În cartea dvs., susțineți că educatorii și activiștii care predau educația sexuală resping fundamentele de dezvoltare a copilului și omit descoperirile cruciale din domeniul neurobiologiei, ginecologiei și al bolilor infecțioase. Sugerați că acest lucru are consecințe nefaste profunde, în special pentru fete. De ce se întâmpla acest lucru?

Miriam Grossman: Absolut adevărat. Avem o multitudine de noi științe care sunt omise de educația sexuală actuală. De exemplu, în ultimul deceniu, s-a dezvoltat foarte mult înţelegerea noastră despre creierul adolescentului și modul cum acesta raţionează și ia decizii în momentele de mare stimulare. Noi nu am știut până de curând că zona creierului, cea care este responsabilă de luarea deciziilor raționale, a deciziilor bine gândite, zonă care individualizează argumentele pro și contra, ca și consecințele deciziilor acestor argumente este imatură în adolescență. Circuitele nu sunt complete, legăturile între neuroni nu sunt complete. Instructorii de educație sexuală insistă asupra faptului că, la fel ca adulții, adolescenții ar putea fi capabili să ia decizii responsabile și  că, în acest caz, lor le lipsesc doar informațiile cu privire la sexualitate și accesul la contraceptive. Deci, acești educatori susțin că modul în care ai putea să lupți împotriva infecțiilor cu transmitere sexuală și sarcinilor în rândul adolescentelor este de a le oferi informații și contraceptive. Îi învaţă cum să spună „nu” și cum se pune un prezervativ. Dar cercetările neuropsihice curente nu accepta această poziție. Știm acum că deciziile proaste ale adolescenților sunt consecințe nu a lipsei de informații, ci a lipsei de judecată. Și nu exista decât un singur lucru care să rezolve asta: timpul.

Un alt exemplu de informații critice omise de educația sexuală: nu se ține seama de vulnerabilitatea biologică a unei fete la infecțiile cu transmitere sexuală. Colul uterin la fetele adolescente este acoperit de un strat de o grosime de doar o singură celulă. Această zonă este ușor de penetrat de papilomavirusul uman (HPV), care poate provoca cancerul de col uterin. (Papilomavirusul uman este o boală cu transmitere sexuală împotriva căreia avem acum un vaccin, și acesta este un alt subiect controversat). Cu timpul, suprafața colului se acoperă de celule cu o grosime de 30-40 de straturi, și, prin urmare, e mult mai dificil de a se infecta. Fetele trebuie să cunoască acest lucru de la o vârstă fragedă. Avem imagini îngrozitoare [ale colului uterin imatur] pe care trebuie să le arătăm fetelor astfel încât să poată să înţeleagă importanța întârzierii comportamentului sexual. Acești copii trebuie să fie informați – lăsând la o parte toate întrebările despre moralitate –, că a deveni activ sexual la o vârstă fragedă, înseamnă un risc de infecție ce le-ar putea afecta bunăstarea lor fizică și emoțională de-a lungul întregii vieți.

Al treilea punct de vedere necomunicat copiilor este cel cu privire la sexul oral, care este asociat cu cancerul de gât. Inutil să spun că acest lucru are importanță, căci, într-adevăr, poate duce la salvarea vieții unui om. Este culmea iresponsabilităţii să nu transmiți aceste informații copiilor. Unul dintre punctele pe care le pun în evidență în carte este acela că asemenea organizații, cum ar fi Planned Parenthood și SIECUS (Consiliul Educației și Informațiilor despre Sexualitate din SUA), pretind că oferă informații la zi, informații exacte din punct de vedere medical. Dar ei nu fac nimic în acest sens.

În schimb, aceste organizații învaţă pe copii că sunt „sexuali”, că sunt „sexuali” din fașă și până la mormânt, că adolescența este momentul natural de a explora sexualitatea și că copiii au dreptul să-şi exprime sexualitatea lor în orice mod doresc. Acest mesaj promovează libertatea sexuală, nu sănătatea sexuală. Acest lucru este ideologie, nu știință. Când libertatea sexuală este o prioritate, sănătatea sexuală are de suferit. Și într-adevăr, statisticile din SUA cu privire la infecțiile cu transmitere sexuală, HIV, sarcini la adolescente și avort vorbesc de realităţi îngrozitoare.

Institutul Căsătoriei și Familiei din Canada: Unde plasează aceste organizații rolul părinţilor în ideologia lor? Ce le spun ele părinţilor?

Miriam Grossman: Aceasta este o altă caracteristică îngrijorătoare a educației sexuale. Am descoperit că există o duplicitate în transmiterea mesajelor. Când vorbesc pentru mass-media și în materialele lor adresate părinţilor, educatorii de educație sexuală afirmă că educația sexuală ar trebui să înceapă de acasă și că părinţii ar trebui să fie primii educatori ai copiilor în această privința. Dar, într-un material pentru copii, mesajul este cu totul diferit. Iată ce spune SIECUS într-o broșura on-line pentru copii, numită „Totul despre sex”. Începe cu opt pagini cu privire la drepturile sexuale: „Fiecare ființa umană are drepturi fundamentale. Totuși, adulții pot spune și face lucruri care îi fac pe tineri să se simtă că nu ar avea drepturi. Este important pentru tine să-ţi cunoști drepturile, astfel încât să le poți apăra, atunci când este necesar”. Apoi, mai încolo, o altă informație: „ Ai dreptul să decizi cum să-ţi exprimi sexualitatea în fiecare moment din viața ta. Poți alege dacă și cum să-ţi exprimi sexualitatea”.

Nouăzeci la sută din părinţi doresc să întârzie comportamentul sexual la copiii lor, și se aşteaptă ca educatorii de educație sexuală să pună în aplicare acest mesaj. Organizații cum ar fi SIECUS promit să facă acest lucru, dar nu fac. „Totul despre sex” este un bun exemplu de ceea ce se întâmplă cu adevărat la astfel de ore. Scopul lor este ca tânărul să realizeze că, sigur, adulții pot avea opiniile lor, dar copiii de toate vârstele au dreptul la propriile lor idei despre sexualitate, precum și dreptul de a se comporta în orice mod doresc. Nicăieri în această broșura pentru copii nu se spune: vă îndemn să întârziaţi comportamentul sexual pentru că asta e cea mai sănătoasă alegere.

Institutul Căsătoriei și Familiei din Canada: Cartea le va deschide părinţilor ochii. Ce pot face părinţii preocupați de acest lucru?

Miriam Grossman: Situația este gravă, dar mesajul meu general este pozitiv. Vestea bună este ca toate aceste probleme de sănătate sexuală sunt sută la sută evitabile. Și părinţii pot face atât de mult pentru a-și proteja copiii! Știm că tinerii sunt profund influențați de către părinţii lor, de mesajele pe care le primesc de la părinţii lor. Percep valorile părinţilor lor și aşteptările părinţilor lor. Există multe studii, pe care le pomenesc în carte, care demonstrează că stilul părinţilor de a fi calzi și susţinători, având totuși aşteptări mari și reguli ferme, are o influența profundă asupra copiilor și adolescenților și asupra deciziilor pe care aceștia le iau. Evident, părinţii trebuie să fie informați. Ei au nevoie de informațiile din această carte. Nu le vor găsi în altă parte. Sunt medic și am parcurs literatura de specialitate cea mai nouă cu privire la infecțiile cu transmitere sexuală, la modul în care fetele sunt mai vulnerabile emoțional și fizic decât băieţii, cu privire la ceea ce li se spune copiilor despre atracția față de același sex, despre identitatea de gen, și cu privire la multe alte subiecte. Cartea mea nu este corectă politic, dar este exactă din punct de vedere medical. Explic adevăruri biologice care nu sunt discutate în altă parte. De exemplu, copiilor li se spune că ei pot fi de sex masculin, feminin sau altceva; că există mai mult de două sexe și că este firesc să se întrebe cine sunt, în orice moment din viața lor. Acest lucru înseamnă curată nebunie. Nu numai că este inexact din punct de vedere medical, dar produce confuzie copiilor noștri și îi duce pe un teren minat de pericole emoționale și fizice.

Institutul Căsătoriei și Familiei din Canada: Ce le-aţi spune factorilor de decizie guvernamentali?

Miriam Grossman: Ei trebuie să-şi asume curajul de a contesta acest status quo. Oamenii au nevoie să vorbească, să fie incorecți politic și să recunoască adevărul biologic. Anumite grupuri se vor opune, pentru că ceea ce se vede la microscop și pe imaginile scanate ale creierului contrazice viziunea lor. Să avem curajul să schimbăm politica, să transformăm complet abordarea noastră față de educație sexuală. Înţelegeţi, educatorii de educație sexuală au instituționalizat, în secolul XX, teorii şi agende sociale, însă faptele clare ale științei din acest secol discreditează complet aceste teorii și agendele lor. Educația sexuală din secolul XXI trebuie să lase în urma ideile ce nu sunt decât rămăşiţe ale revoluției sexuale și feminismului.

Interviu preluat de pe Cultura vieţii

Drepturile copilului pe altarul corectitudinii (sic!) politice

Radu Baltasiu

(să ne înţelegem, nu avem nimic cu homosexualii. Fiecare este după puterile sale. Se ştie, o serie de mari personalităţi ale culturii universale au ales această cale. Problema pe care o punem este ruptura dintre majoritate şi mecanismul politic într-o ţară pivot a democraţiei, culturii şi uniunii europene: Franţa, cu implicaţii concrete asupra viitorului născut în leagănul umanităţii -  familia).

Politica, modernitatea au pierdut pe drum viitorul, par să ne arate manifestanţii din Paris, care militează pentru drepturile în familie ale copilului. În familia alcătuită din însoţiţi, soţ şi soţie.

O curioasă "familiefobie" se dezvoltă în structurile superioare de putere, unde, o minoritate dominantă impune legea, chiar în cele mai aşezate dintre societăţi.

Sunt câteva lucruri de luat în seamă, ultimul, cu adevărat tulburător, privind scala manipulării sociale într-unul din centrele civilizaţiei moderne: Franţa.

1. Pentru a treia oară în ultimele şase luni*, sute de mii de francezi au ieşit pe străzile Parisului pentru a striga să-i audă politica Franţei şi a lumii: "L'enfant este oublié" ("Copilul este uitat").

2. Numărul francezilor care susţin cauza familiei este de aproape 10 ori mai mare decât numărul acelora care înţeleg prin familie cuplajul între persoane de acelaşi sex. Zilele trecute, 21 aprilie, conform organizatorilor, 270 000 de francezi au ieşit în stradă pentru familie. Contra lor: 3500, după estimările BBC, 15000 după propriile estimări ("contra", adică cei care susţin căsătoriile între homosexuali şi adopţiile copiilor pentru acestea). În ianuarie 2013, 800 mii de francezi au ieşit în stradă pentru susţinerea familiei şi copilului.

3. Şi totuşi, preşedintele Franţei şi Senatul Franţei susţin căsătoria între homosexuali.

4. Explicaţia indusă ar fi că 56% dintre francezi susţin, ceea ce, elegant, Le Nouvelle Observateur din 12 ianuarie 2013 numeşte "l'ouverture de droits aux couples homosexuels ... au mariage" ("accesul cuplurilor de homosexuali la mariaj")

5. Interesant este că minoritatea din societate care a iniţiat proiectul de lege are majoritate parlamentară şi deţine, totodată,  controlul asupra etichetelor: susţinătorii pro-familie sunt etichetaţi drept fascişti, "de dreapta" etc.

6. De fiecare dată am constatat că estimările oficialităţilor franceze au fost de câteva ori mai mici decât cifra reală a manifestanţilor. Se mai întâmplă. Guvernului socialist nu-i convin manifestaţiile. Dar e interesant de remarcat că se pretinde, implicit, fundamentarea forţării opiniei publice prin sondajul ... opiniei publice de mai sus. Toate ar fi fost acceptabile, lucrurile pe dos sunt specifice societăţilor aflate la sfârşit de ciclu istoric, dacă sondajul ar fi fost reprezentativ. Sondajul în baza căreia se încearcă acreditarea faptului că majoritatea francezilor susţin căsătoriile între persoanele de acelaşi sex nu este reprezentativ, fiind unul pe cote. Nu se pot emite idei cu greutate de sentinţă naţională pornind de la un eşantion pe cote. Lansarea pretenţei de reprezentativitate naţională în spaţiul public francez şi european a unui asemenea studiu nu poate fi decât un exerciţiu manipulativ. Pentru a fi reprezentativ la scară naţională, un sondaj trebuie să fie probabilist, unde fiecare respondent are şanse egale de a fi cuprins în eşantion şi intervievat. În sondajul pe cote selecţia populaţiei în eşantion se face după criterii stabilite de cercetător, în ultimul rând, de comanditar (ideal ar fi în acord cu acesta). Având în vedere importanţa crucială a familiei, scena unde se joacă această tensiune - Franţa, rolul Franţei în cultura Europei, importanţa ei economică, geopolitică şi istorică, această manipulare uriaşă este o premieră de rău augur pentru Uniunea Europeană, pentru starea de sănătate morală a Franţei şi a Uniunii.

Aici scrie negru pe alb: sondajul nu este reprezentativ statistic

Desigur, familia se află într-un grave impasse în Franţa, nu atât din motive materiale, ca în România, cât prin părăsirea ei de către elita politică. Viaţa de familie nu mai este o practică în politica franceză de ceva vreme. Actualul preşedinte al Franţei a trăit cu Segolene Royal, cu care are patru copiii. Nu au fost căsătoriţi. Dupa Segolene, preşedintele a mai făcut un copil cu Anne Hidlago, prim adjunct al primarului Parisului. La rândul ei, Segolene Royal a trecut de la F. Hollande la actualul prim-ministru, Ayrault. La rândul său, după episodul cu Anne Hidalgo, preşedintele a început o aventură cu jurnalista Valerie Trierweiler, pe atunci măritată, astăzi "parteneră" a preşedintelui.

Francois Hollande este preşedintele cu cea mai slabă popularitate din istoria celei de-a cincea Republici (din 1958) - The Economist, 6 aprilie 2013. Totodată, Franţa înregistrează unul dintre cele mai serioase decalaje din istoria relaţiilor sale cu Germania: valoarea exporturilor sale nu sunt nici 40% din cele ale Germaniei (The Economist, 12 nov. 2011). Din 2005 Franţa trăieşte ... pe datorie (The Economist, 4 feb. 2012). Şi cu ce se ocupă clasa politică franceză? ...

Cu o economie în blocaj, cu un guvern prins în scandaluri de evaziune fiscală (CNN, 11 apr. 2013), preşedintele Hollande, clasa politică franceză,  îşi permit luxul de a înstrăina o energie naţională esenţială: familia. În felul acesta, într-adevăr, se pavează drumul către revoluţii. Deşi, ne putem întreba: mai are această civilizaţie puterea să schimbe cursul coliziunii cu firea?

*Circa 100 de mii de francezi au ieşit în stradă pentru a manifesta împotriva legalizării căsătoriilor dintre homosexuali în noiembrie 2012, circa 800 mii în ianuarie şi aproape 400 mii în aprilie 2013. vezi BBC, 13 ian 2013, "Mass Paris rally against gay marriage in France", http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-21004322, BBC, 21 apr. 2013, "France gay marriage: Opponents hold last-ditch rally", http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-22243504

Le Nouvele Observateur, 12 ian. 2012, "Les Français et les droits des couples homsexuels",

http://www.scribd.com/doc/120098125/56-des-Francais-favorables-au-mariage-des-couples-homosexuels

The Economist, 6 apr. 2013, "France's beleaguered president. Down and out in Paris...", http://www.economist.com/news/leaders/21575758-fran%C3%A7ois-hollande-can-still-resuscitate-his-presidencybut-he-must-tell-french-truth-down

The Economist, 12 nov. 2011, "Europe's big two. The Nico and Angela show. Is Europe run by France and Germany, or by Germany alone?", http://www.economist.com/node/21536868

The Economist, 4 feb. 2012, "France's presidential election. Hey, big spender ...", http://www.economist.com/node/21546015

CNN, 11 apr. 2013, "Hollande fights back in tax evasion scandal", http://edition.cnn.com/2013/04/11/opinion/opinion-poirier-french-tax-evasion-scandal

Sursă: Blog - Radu Baltasiu