Predica la Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9,1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Pr. prof. Constantin N. Galeriu - Predică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capermanum)

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34).

Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine". Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine". Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.

Şi Biserica numeşte zilele, săptămânile pe care le parcurgem în acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit popa­suri, răspântii, pe care înaintăm, suim duhovniceşte, ca pe nişte „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei Criteanul. Şi, în şi­ragul acestor popasuri duminicale, Biserica ne cheamă să medi­tăm la Cruce, temă fundamentală a vieţii creştine. Să cugetăm la Cruce împreună cu Mântuitorul, cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă Crucea în Hristos, împreună cu El.

Şi a zis Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine”. Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Face apel însă la voinţă, la conştiinţă. De altfel, fără conştiinţa şi voia noastră, umblarea pe această cale nu ar avea, spiritual, valoare, rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare.

Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea, împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan VI, 5). Să te lepezi de „sine", când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult decât acest „sine". Cuvântul Mântuitorului se adresează însă celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns, înţeles în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de Domnul însuşi. Iar în acest duh şi înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine înseamnă: să mă lepăd de acea „iubire de sine” egoistă, care face din „sinele meu” idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire a jertfei adevărate. Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noas­tre, care e izvor şi reazem a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândăvie sau pismuire, mânie, nedreptate... şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească. „Mândria e dovada unei minţi sărace”, zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine. în esenţă: plin de mine, rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, mă umplu din plinătatea tuturor. Apostolul era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. VI, II).

Dar, se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este Mântuitorul însuşi. El mai întâi s-a lepădat de Sine. Cum învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip [...] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oa­menilor [...] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. II, 6-8). Pentru a ne pri­mi cu toate ale noastre, cu firea noastră omenească, fire rănită de păcat; pentru a se face om, mai mult, chip de rob, s-a golit de Sine, s-a smerit pe Sine. N-a venit la noi cu strălucirea, în „lumina neapropiată” a Dumnezeirii Sale, ci s-a apropiat şi s-a unit cu noi, luând chipul nostru smerit, îmbrăcând veşmântul, haina sme­reniei noastre. De aceea Sfântul Isaac Sirul zice: „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu”. Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind, s-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc, aceasta e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e primul pas al celui chemat să vină după Hristos. Dar, în chip firesc, îi deschide calea celuilalt.

Zice Domnul mai departe: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca IX, 23). Deodată, cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie, întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod propriu. Dar totodată creştinul ştie că această cruce a lui e răsădită în Crucea lui Hristos.

În mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai întâi: nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I, 17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune.

Sfântul Pavel (I Cor. I, 18), ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea mea e prinsă în Crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei. În Hristos Crucea nu e punct final, nu e sfârşit, ci cale; cale lumi­noasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei Soarele dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui, Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia LIII, 4). Şi atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi, totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El jertfă luminoasă, iubire, dăruire.

Şi, privind astfel, ni se deschide un înţeles tot mai adânc, mai cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental: crucea este iubire. Nu este numai nevointă, încercare, suferinţă a mea, pentru mântuirea mea. E şi aceasta; dar şi ceva cu mult mai mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos. Iar în Crucea lui Hristos e prezent aproapele meu. Biserica, lumea. In cruce eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu poate fi conceput, fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat...” (Ioan III, 16). Pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. XVIII, I), crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu.

Dar în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, şi manifestată în diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii lui la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare, sacrificiu. Acestea şi altele asemenea acestora poartă pecetea crucii. Şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru el. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celui­lalt. Altfel nu e iubire. Cum ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. XI, 24).

Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.

Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Treimi, în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă. înainte de pătimirea Sa, Iisus se ruga: „ Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan XVII, 21). Aşa cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să ne purtăm în inimă, „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită", cum rostim în Sfânta Liturghie.

Fireşte, nu trebuie pierdut din vedere că această iubire implică suferinţă; e cruce. „A te ruga pentru alţii e a-ţi dărui sânge pen­tru ei”, zicea un suflet credincios. Se poate spune că iubirea e sângele de viaţă dătător al sufletului. în iubire transmiţi celuilalt energie, putere din puterea ta, care izvorăşte din puterea iubirii, a Crucii lui Hristos. De aceea e şi transformatoare, mântuitoare; şi pentru noi şi pentru cei pe care îi iubim.

Şi aceasta mai ales pentru că iubirea se manifestă şi creşte paralel cu scăderea păcatului. Crucea creşte deodată cu lepădarea de sine. Scade iubirea de sine, creşte iubirea jertfelnică. Biruindu-mă pe mine mă dăruiesc altuia. Şi câtă înfrânare am, atâta iubire am. în purtarea crucii se descoperă astfel o legătură strânsă între răstignirea păcatului: „ Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit patimile, poftele” (Gal. V, 24) şi manifestarea iubirii. Iar în acest fel, crucea nu îngăduie nici un ascetism sau o sfinţenie ego­istă, de dragul sfinţeniei, doar al desăvârşirii proprii. Aici, sfin­ţenia, desăvârşirea creştinului se încrucişează cu iubirea, ca înseşi braţele Crucii; aici sunt şi tindere spre cer, şi îmbrăţişare a lumii. Crucea e iubire a lumii cu iubirea lui Dumnezeu.

În această cuprindere stă şi puterea ei, pe care o mărturiseşte Sfântul Pavel când zice: „Cuvântul crucii [...] pentru cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 8). Crucea este putere. Şi este putere pentru că e iubire. Iar în iubire e putere pentru că în ea e viaţă. Iubirea salvează, dă viaţă. Şi aşa cum din iubire naşte viaţa, din Crucea Domnului naşte noua viaţă: învierea.

În Hristos, aminteam şi mai înainte, crucea, moartea, nu repre­zintă ultimul cuvânt în existenţă. Crucea poartă în ea lumina şi puterea vieţii. Zice o cântare a Bisericii: „Dacă Te-a văzut Mieluşeaua pe Tine pe Cruce răstignit, Hristoase... cu amar s-a tânguit: Fiule prea iubite! Ce minune este aceasta ce se vede? Iar Tu ai răspuns: Maică Prea Curată, întru aceasta se va cunoaşte viaţa a toată lumea" (Şi acum... a Crucii. Miercuri, a Il-a săptămână din Postul Mare, stihiră la Utrenie). Aşa precum noaptea poartă în ea zorile dimineţii; precum bobul de grâu pus în pământ poartă spi­cul, „grăuntele de grâu dacă moare, multă roadă aduce” (Ioan XII, 24); după cum lumânarea mistuindu-se poartă în vârful ei lumina, Crucea poartă în ea viaţa, învierea.

Mai mult, unifică în ea prin Hristos, care unifică totul, taina şi sensul către tot mai multă viaţă, ale întregii zidiri. Când noi citim primul capitol al Cărţii Facerii, ne izbeşte dintr-o dată faptul că zilele creaţiei nu încep cu „dimineaţa", ci cu „seara"; de la seară la dimineaţă. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi”... Şi a fost o seară şi o dimineaţă, ziua a doua. Şi apoi... ziua a treia... şi celealte. Şi în fiecare dimineaţă a creaţiei apărea ceva nou, începând cu lumina, apele, pământul, plante, vieţuitoare. Iată aşadar ca­lea creaţiei: de la seară la dimineaţă; de la întuneric la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la osteneală la rod, de la Cruce la înviere.

Crucea poartă astfel în ea condiţia şi puterea zidirii; a începuturilor ei şi a naşterii ei din nou. Sfântul Evanghelist Ioan vede „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii” (Apoc. XIII, 8). Jertfa este temeiul ei.

Şi, dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moartea, căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea, moartea în Hristos ca Jertfă, poartă în ea viaţa, ilustrată, cum s-a spus, şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără de păcat şi de bunăvoie moartea, El moare morţii. Şi, „cu moartea pre moarte călcând”, descoperă o nouă viaţă: învierea.

Iar creştinul îi urmează pe acest drum al vieţii. „Mie să-mi urmeze”, zice Mântuitorul, în cea de a treia chemare a Evangheliei Sale. Şi care sunt dovezile, semnele prin care creştinul arată că răspunde acestei chemări, că Ii urmează lui Hristos? Acestea sunt vădite de întreaga lui viaţă în Biserică. Prin Botez suntem mem­bre ale Trupului lui Hristos Cel Răstignit şi înviat, şi prin Hristos şi în noi trebuie să simţim cum se răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândrie, răutate sau patimi stricăcioase, şi cum se în­noieşte şi înviază sufletul, conştiinţa noastră, în gândire, cuvinte, fapte bune, ziditoare, de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lucrează în noi harul Botezului şi puterea învierii; pentru care a şi fost numită această taină începătoare: mica înviere. De asemenea şi celelalte Sfinte Taine: pecetluirea cu darul Sfântului Duh al lui Hristos; împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cum a zis Domnul: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54); precum şi pocăinţa, preoţia, nunta... Şi pe toate le susţine şi le pune în lumină iubirea. „Cunoaştem că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi”, zice Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan III, 14). Iubirea, izvor al întregii vieţi creştine, este semnul şi arvuna învierii, rod al Crucii.

Şi acum, în această zi sfântă, privind la Cruce, la Mântuitorul Care s-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se încredinţa atunci Tatălui, se ruga să-i ierte pe răstignitorii Săi, purta grijă dumnezeiască Mamei Sale - Prea Curatei Fecioare - şi ucenicului, iar prin aceştia Bisericii înseşi, primea pocăinţa tâlharului şi îl lua cu Sine în raiul iubirii Sale şi al învierii; la fel creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea lui, pentru care se şi însemnează cu ea la orice rugăciune, lucru şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea iubire a Domnului său, în orice loc, în orice timp sau situaţie şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde vrednic este să se roage, să rostească: „ Crucii tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!

Pr. prof. Constantin N. Galeriu, (Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1979)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci : Crucea, izvor de mântuire şi de viaţă veşnică/ PF Daniel

APOSTOLUL

 

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

 

EVANGHELIA

IOAN 3, 13-17

 

 

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

 

Predica PF Daniel la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face o legătură între şarpele care a fost înălţat de către Moise în pustie şi înălţarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine se va uita la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: 'Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129).

 

În Antichitate crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: 'Iată, prin cruce, a venit mântuire la toată lumea'.

 

Crucea, izvor de mântuire şi de viaţă veşnică

Transformarea morţii lui Hristos în viaţă veşnică arată şi transformarea Crucii din instrument de tortură sau de ocară în izvor de mântuire, de viaţă veşnică.

 

Evanghelia ne spune că 'atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică' (In. 3, 16).

 

Apoi Iisus spune că 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El' (In. 3, 17). Aşadar, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau pe El, credeau în El şi Îl urmau.

 

La răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos au participat şi păgânii, adică soldaţii romani, care ocupaseră Ţara Sfântă şi erau conduşi de procuratorul Ponţiu Pilat. Dar atât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la dispreţ cu dispreţ, ci S-a smerit şi a răbdat umilinţa şi suferinţa până la moarte, şi încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să nimicească pe vrăjmaşii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu răutate, ci a zis: 'Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!' (Lc. 23, 34). Această putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, în loc de a te răzbuna, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos.

 

Smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demoni, care sunt mândri şi răi. Smerenia Lui şi bunătatea Lui îi înfricoşează pe demonii mândri şi răi. În acest sens, spune Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Coloseni, că Hristos Domnul a dezbrăcat (dezvăluit, demascat) puterile diavoleşti şi le-a ţintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adică demonii, care au îndemnat pe oamenii răi să Îl răstignească pe Hristos, au fost biruiţi prin smerenia şi răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică şi mai presus de înţelegere.

 

'Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică' (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură şi de răutate pentru a o vindeca de păcat şi moarte, este iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă. Întrucât Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca plată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, iar El a biruit cu moartea Sa puterea morţii înviind din mormânt.

 

În noaptea de Paşti, noi ridicăm cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugăm lumânarea de Înviere la ea şi spunem: 'Hristos a Înviat!', apoi ni se răspunde: 'Adevărat a Înviat!', deoarece Hristos Cel răstignit este Hristos Cel Înviat, Care şi după moartea Sa poartă în trupul Său semnele Crucii, adică semnele cuielor din mâini şi picioare, precum şi semnul lăsat de lancea care L-a străpuns.

 

Crucea, întipărită veşnic în trupul lui Hristos

 

Semnele Crucii rămân veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. De aceea, Sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o preţuieşte. El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni.

 

Evanghelia de astăzi ne mai spune că 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El' (In. 3, 17). Deci, Mântuitorul vine să mântuiască, nu să osândească lumea. El vine să cheme, să vindece pe cei bolnavi, să hrănească pe cei săraci, să îndrepte pe cei rătăciţi, să ridice pe cei păcătoşi şi căzuţi, vine să dăruiască viaţă adevărată.

 

Sfânta Cruce - izvor de binecuvântare pentru viaţa creştină

 

Crucea este lumină şi binecuvântare spre mântuire. Crucea este semnul credinţei în iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decât moartea. De aceea, noi am făcut din Cruce semnul mântuirii, iar când spunem 'Doamne, ajută-ne', 'Doamne, mântuieşte-ne', 'Doamne, miluieşte-ne', ne însemnăm cu Sfânta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi.

 

De aceea, şi biserica este construită sub formă de cruce, iar pe turlele ei se află o cruce, care ne aminteşte de iubirea lui Hristos pentru noi.

 

Pretutindeni unde locuiesc creştinii adevăraţi întâlnim semnul Crucii 

 

Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să îl iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de câte ori vedem Sfânta Lui Cruce, pe biserică şi în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână. Oriunde vedem Sfânta Cruce, să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi şi aşteaptă răspunsul nostru. 

 

Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele noastre făceau semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: 'Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa' (In. 14, 6).

 

Când vedem Sfânta Cruce lângă un izvor sau lângă o fântână sau pe acoperişul fântânii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: 'Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va înseta niciodată' (cf. In. 4,14). Această apă este harul lui Hristos prezent în noi prin lucrarea Sfântului Duh. Sfânta Cruce stă de strajă şi la mormintele celor adormiţi în Domnul, pentru a ne aminti că rugăciunea noastră pentru ei este mai tare decât moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul ori de câte ori îi pomenim în rugăciune ori săvârşim un parastas în amintirea lor, dăm de pomană săracilor în numele lor sau sădim flori pe mormintele lor şi le îngrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovniceşti care este mai tare decât moartea şi a bucuriei învierii stă de veghe pe mormintele celor dragi ai noştri, părinţi, fraţi şi cunoscuţi, care au trecut la Domnul, întrucât noi aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veşnică. Crucea de pe mormintele lor ne spune că ne vom întâlni cu ei, în iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl va iubi şi în veşnicie, pentru că şi Dumnezeu ne iubeşte veşnic.

 

Iată cât de prezentă este iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Simţind noi că din Crucea lui Hristos vine bucuria Învierii, ne vom ruga mai mult în faţa Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau mănăstire, deoarece biserica este purtătoare a luminii şi harului Sfintei Cruci spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

 

(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediţia din 9 septembrie 2010)

 

 

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci)

APOSTOLUL

Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 

Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă, şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.

Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec».

EVANGHELIA

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

*

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Pentru ce ne temem noi de moarte ? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista.

Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer ! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra si bate aerul nu poate rani pe nimeni, asa si cel ce se lupta impotriva celui drept, se lupta numai cu umbra, cheltuieste zadarnic puterea sa, si nu poate sa aduca aceluia nici o lovire.

Daca poti tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire. Citeste mai mult...

*

Sfântul Ignatie Briancianinov:

Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.

Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.

Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om! Citeste mai mult...

*

Sfântul Nicolae Velimirovici

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm. Citeste mai mult...

*

Părintele Serafim Rose:

Noi, cei ce ne zicem creștini, nu trebuie să așteptăm nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri și în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Viața Sa este model – și avertisment – pentru noi toți. Trebuie să fim răstigniți individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilința cea din urmă, cea de a fi înghițiți și scuipați afară de lumea cea neînțelegătoare. Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Sursa

*

Părintele  Ilie Cleopa

Sufletul pruncului dupa botez este curat ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate este sigur mantuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mantuitorul a luat un prunc in sfintele Sale brate, zicand: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului desavarsit, nestapanit de nici un pacat, de nici un gand necurat. Iata, pe pamant, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mantuit.

Cum ne putem curati sufletul, constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintia lucru ce trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfanta Impartasanie. Apoi este sfanta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune, fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din inima de piatra scot lacrimi, zice Sfantul Vasile cel Mare. Mai cititi seara sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.

A treia fapta buna care ajuta mult rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amandoua fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca. Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru pana la amiaza.

Alta mare fapta buna care ajuta mult la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cat puteti, ajutati cu dragoste si inima buna pe orice om care va cere.

Mare putere are milostenia sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu cuvinte de mangiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mantuire a sufletelor noastre. Citeste mai mult,,,

*

Părintele Dumitru Stăniloae

Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului.

Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc.

Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină.

Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui.

Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire.

Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.

Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire. Citeste mai mult...

*

Părintele Constantin Galeriu:

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea asemanarii - tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte - sa se lepede de sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Citeste mai mult...

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica Sfintei Cruci

Pr. Teofil Paraian - Predică la Duminica Sfintei Cruci

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Predică la Duminica Sfintei Cruci

Pr. Ioanichie Balan - Predică la Duminica Sfintei Cruci

Arhim. Melchisedec Velnic - Predică la Duminica Sfintei Cruci